Îmi urăsc instinctul de supraviețuire și mediocritatea grijilor pe care mi le fac cu privire la viețuirea mea. Urăsc tensiunea și încordarea care mă încearcă la fiecare deviere mică a așteptărilor mele. Urăsc insomniile mele și zadarnicele mele frământări. Urăsc raționalitatea căreia în chinuri încerc să mă supun. Tot ce trăiesc, tot ce mi se întâmplă, e subordonat unui posibil haos sau unei posibile ordini perfecte. Încerc să mă îmbrac în hainele celei din urmă, doar ca să fac față, de la o zi la alta, monstruoaselor surprize care am eu senzația că își doresc să mă strângă la perete. Nu-mi permit nebunia afectului. Mă seacă griul și monotonia raționalului. Expulzez suferința și mă trezesc uitându-mă ore în oglinda unei normalități de o monotonie alergică. Unica diferență e că uneori e prea cald, alteori toarnă cu gheață peste mine. Alerg pe o pistă perfect asfaltată, dar care nu are picătură de viu. Treburile pe care le fac eu sunt treburi pe care le-ar putea face orice robot.

Dacă ar fi să ucid pe cineva și să ajung la închisoare din cauza asta, în cazul în care mi s-ar delivra cărțile pe care le citesc sau le studiez, viața mea nu s-ar schimba foarte mult. Nici nu știu în ce măsură mi-ar păsa de schimbările intervenite. Mai e doar un pic până mă voi transforma într-o mașinărie, o adevărată mașinărie, când poate nici nu voi mai observa că cerul există în atâtea forme, că teiul din fereastra mea se mișcă a furtună, că taxiurile se mișcă sub ploaie într-o liniște desăvârșită, și că, dacă rațiunea mea are vreo fortificație slabă, pe undeva, o fortificație aproape de prăbușire și de risipă, acolo ești tu, gata să-mi reinvadezi universul.