Președintele Uniunii Scriitorilor din Toltova s-a ridicat de pe scaun și s-a îndreptat către mine, oprindu-se la vreo 40 cm distanță. ”Dar a fi membru al Uniunii Scriitorilor din Toltova presupune anumite responsabilități, nu-i așa?”, mă întrebă dânsul scoțându-și ochelarii și privindu-mă, datorită înălțimii, de sus, direct în ochi. În momentul acela, el era îmbrăcat într-un smoking, iar eu în niște bluji roși la genunchi pe care îi port din anul întâi și într-un tricou aproape decolorat. Bătea apropoul că sunt cam obligată să mă prezint la Adunarea Generală din 7 octombrie. Întrebarea lui căuta să mă intimideze și de pe mine curgea sudoarea, însă nu datorită tulburării interioare pe care mi-ar fi provocat-o, ci datorită căldurii care se instalase în biroul lui în acea după-amiază senină de august. Ceea ce probabil nu intuia este că dacă în acel moment aș fi completat o cerere prin care să solicit părăsirea imediată a acestei Uniuni, acest lucru nu mi-ar provoca nici bucurie, nici tristețe. Fiind locuitor al altei țări, nu pot contribui la nicio decizie și nu am niciun beneficiu din apartenența mea la această organizație. Dincolo de acest lucru, nu stabilisem să mă retrag în momentul acela, dar nici nu puteam să promit ceea ce nu pot respecta, mai ales că sunt un om care se ține de cuvânt. În consecință, m-am văzut obligată să reacționez simplu.  ”Da, dar în momentul de față eu nu sunt angajată, deci sunt în întreținerea părinților mei. Când pensia lor e doar de 3 ori mai mare decât costul drumului dus-întors, să le iau bani pentru acest drum, ar însemna să le golesc frigiderul pentru o lună, iar omul mai poate rămâne viu doar 10 zile deasupra acestei durate. Și apoi, de ce să nu privim adevărul în față: Uniunea Scriitorilor din Toltova în loc să mă ajute să obțin o sursă de venit din activitatea mea literară, dimpotrivă, îmi cere să plătesc o cotizație anuală din banii pe care nu îi am. Când voi fi angajată și voi avea banii mei, voi decide în ce măsură pot și sunt dispusă să mă implic în această organizație, dar până atunci, nici măcar nu mă gândesc la asta”. ”Cât costă drumul?”, m-a întrebat dânsul. ”300 de lei toltovieni sau 60 de lire saturniene un singur sens”, i-am răspuns. ”Și dacă găsim o soluție să îți acoperim cheltuielile de drum, poți veni?”. ”Da. Îmi face o nespusă plăcere să circul o noapte întreagă cu autocarul, între niște străini, uitându-mă la filme traduse în rusă la un ecran care îmi agravează miopia, pentru a ajunge la o ședință în care trebuie să disting, ca-n jocul acela al tinerilor ”mafia”, care sunt infiltrații ruși ai securității și care nu sunt infiltrații ruși ai securității și să votez în consecință”; ”Lasă-mi numărul tău de telefon”, a spus dânsul, așezându-se la birou și pregătindu-și o hârtie albă în față. ”Notați,vă rog”. **********. Dacă cumva intenția întrunirii este alegerea unui nou Președinte, eu tocmai am terminat facultatea și sunt disponibilă să mă dedic literaturii. Aș face o treabă grozavă!”. ”E și asta o idee, dar ne mai gândim”.

”până și ținuta lui dreaptă mi se părea că exprimă devotament față de cele mai înalte idealuri ale omenirii. După accentul mieros sudist pe care-l auzisem la radio, îmi imaginam o persoană mai puțin severă, dar până și ochelarii lui mă intimidau, în parte pentru că erau genul de ochelari ovali, ca de bufniță, prinși de nas cu un arc ca să se țină pe față, ca aceia pe care-i purta Roosvelt, și în parte pentru că simplul fapt că îi purta – și te cerceta prin ei, ca la microscop – arăta clar că nu era un om cu care-ți puteai permite să nu fii de acord. Cu toate acestea, când vorbea, avea un ton cald, prietenos, chiar încrezător. Eu tot așteptam să ne trateze cu dispreț sau poruncitor, însă el doar vorbea cu acel accent (care era cu totul altfel decât al lui Sandy) și atât de moale că uneori trebuia să-ți ții respirația ca să auzi cât de învățat este.”

Philip Roth, Complotul împotriva Americii

În spiritul unei clasice toamne

      Am acceptat doar părți din tine, așa cum aș fi putut accepta un singur pahar de vin, știind că mai multe nu aș putea suporta. Am regretat stupid acest lucru, dar în același timp m-am mândrit cu mine. După ce te îmbeți o dată, a doua oară îți e mult mai ușor să refuzi. E la ordinea zilei să refuzi, când ai inima proaspăt bandajată. Ai fost pentru mine ceva situat între un coșmar seducător și o insultă nemeritată, ceva între o sfărâmare de nervi și o încântare copleșitoare.  Am fost pe jumătate omul cu brațele pline de flori, iar cealaltă jumătate - un suflet ghemuit în grota unei neputințe chinuitoare. Toate florile mi-au crescut în minte. Toate chinurile mi-au ambalat inima, strângând-o sub stern, ca pe o scrisoare pe care o arunci, după ce o faci ghem. Sub dușul rece al cuvintelor tale, nimic nu ar fi meritat efortul unei explicații. Mi te-ai apropiat atât cât să faci paradoxul mai puțin suportabil. Cuvintele mele ți s-au părut placide și lipsite de utilitate. Am avut întotdeauna de spus prea mult, dar pentru că vorbesc încet sau pur și simplu pentru că nu ai vrut, nu m-ai auzit. Când ai auzit, a fost prea târziu. Te-am purtat în visele mele, până am adormit. Când am început să te visez cu adevărat, m-am speriat și m-am trezit. Nu erai acolo și asta mi-a dat o liniște dezolantă. Te-am căutat apoi pretutindeni, dar mi-am amintit că asta nu duce la nimic bun. Am aflat despre mine că frumusețea inertă a actului de a muri în nepăsare nu îmi este predestinată. Știu exact câte alineate umplu un trecut plin de bucurii și încruntări efemere. În fiecare nod, am suferit ca un câine. Norii au trecut indiferenți pe deasupra. Planeta s-a învârtit în ritmul ei. Războaiele n-au încetat. Oamenii au ars de vii în cluburi. Nedreptățile au lătrat în pragul ușii, dar pentru că cineva a putut trage clanța ușii, nu s-au auzit foarte tare. Altcineva pur și simplu nu a vrut să-și înjunghie materia visului în piept (pe tine), făcându-și singur dreptate. Mi-ai traversat mintea așa cum fumul de tutun traversează plămânii fumătorului. N-am vrut să fac dependență, dar gândurile mele n-au vrut să mă asculte. A trebuit să le inund cu raționalitate și cumpătare. Toamna deja a început în mine.

Încă vie

      Și dacă te-aș suna, ce ți-aș spune? Și dacă aș veni să te văd, despre ce am vorbi? Relația dintre mine și tine a fost întotdeauna ceva care a pendulat între parametri ficși, riguroși. Nimic în plus, nimic în minus. Nici măcar un zâmbet. Totul a fost pus pe balanță, cu dragoste și umilință. Nu am cum să te chem să mă ajuți să-mi fac bagajele. Nu am cum să te sustrag din ce faci pe motivul strict profesional că ”vreau să-ți aud vocea”. Oricâtă afecțiune ai putea să-mi oferi, ea nu-mi poate compensa indiferența. Sunt atâția kilometri între noi, în atâtea sensuri, încât s-ar părea că nu tuturor munților le este predestinat să se întâlnească, nici măcar în locurile-n care cețurile lor se apropie. Câteodată gândul acesta ajunge la mine cu tristețe și seninătate.

     Melancolia unei după-amieze de vară petrecută în singurătate este ceea ce îmi definește interiorul. Apa unui havuz este împinsă în sus doar ca să cadă. Eu am atâtea lucruri să îți spun, dar pentru că știu că totul se termină-n dezamăgire, deja îi simt gustul și mă-mbăt cu drama ei ca un clovn autentic care toată viața sa nu a știut să facă nimic altceva decât să sufere, pentru deliciul publicului sau pentru propria sa desfătare. Eu știu să deslușesc tragedia în orice lanț de mișcări și dacă mi se întâmplă să cântăresc în probabilități ce are să se întâmple, mă gândesc mai întâi la cel mai rău lucru posibil, apoi la toate celelalte. Toate astea din simplul motiv că mi s-a întâmplat adesea să cred că va fi bine, dar a fost rău, foarte rău, groaznic, tulburător, euforic de strașnic și atunci nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să fii optimist și plin de speranță. Când mă uit în ochii tăi, nu stau mult pe gânduri. Știu că e o chestiune de timp. Ceea ce îți dorești cu adevărat este să mă distrugi: în multe feluri, în cât mai multe feluri; dacă se poate, în toate felurile posibile; și atunci, e destul să mă uit în ochii tăi ca să simt durere. Ești flebețea mea. Ești vulcanul care-mi topește sângele-n vene. Ești dezastrul în care aștept să mă prăbușesc. Îmi simți ironia? E pentru că nu sunt ironică. E pentru că nu știi să mă citești și nici să mă înțelegi; pentru că nu m-ai înțeles niciodată și acesta e lucrul cel mai splendid dintre câte s-ar fi putut întâmpla. Dacă îți spun că te urăsc, tu crezi că asta e o ură adevărată. Dacă îți zic că mă enervezi, tu crezi că e o iritare ordinară (așa cum te-ar enerva o muscă intrată în camera ta). Dacă îți spun că nu ai dreptate, mă crezi un copil prost și încăpățânat care vrea să te umilească. Te urăsc, pentru că nu poți fi cine vreau să îmi fii. Mă enervezi, pentru că ești în mintea mea, fără să fii realmente cu mine. Îți spun că nu ai dreptate, pentru că nu suport să le spun asta altor oameni despre tine sau, mai rău, să mi-o spună alții, așa că prefer să lovesc în tine direct și să-ți suport cruzimea. Toate aceste sentimente nu sunt decât niște sentimente, adică lucruri imateriale, incerte și impalpabile.