”până și ținuta lui dreaptă mi se părea că exprimă devotament față de cele mai înalte idealuri ale omenirii. După accentul mieros sudist pe care-l auzisem la radio, îmi imaginam o persoană mai puțin severă, dar până și ochelarii lui mă intimidau, în parte pentru că erau genul de ochelari ovali, ca de bufniță, prinși de nas cu un arc ca să se țină pe față, ca aceia pe care-i purta Roosvelt, și în parte pentru că simplul fapt că îi purta – și te cerceta prin ei, ca la microscop – arăta clar că nu era un om cu care-ți puteai permite să nu fii de acord. Cu toate acestea, când vorbea, avea un ton cald, prietenos, chiar încrezător. Eu tot așteptam să ne trateze cu dispreț sau poruncitor, însă el doar vorbea cu acel accent (care era cu totul altfel decât al lui Sandy) și atât de moale că uneori trebuia să-ți ții respirația ca să auzi cât de învățat este.”

Philip Roth, Complotul împotriva Americii