Încă vie

      Și dacă te-aș suna, ce ți-aș spune? Și dacă aș veni să te văd, despre ce am vorbi? Relația dintre mine și tine a fost întotdeauna ceva care a pendulat între parametri ficși, riguroși. Nimic în plus, nimic în minus. Nici măcar un zâmbet. Totul a fost pus pe balanță, cu dragoste și umilință. Nu am cum să te chem să mă ajuți să-mi fac bagajele. Nu am cum să te sustrag din ce faci pe motivul strict profesional că ”vreau să-ți aud vocea”. Oricâtă afecțiune ai putea să-mi oferi, ea nu-mi poate compensa indiferența. Sunt atâția kilometri între noi, în atâtea sensuri, încât s-ar părea că nu tuturor munților le este predestinat să se întâlnească, nici măcar în locurile-n care cețurile lor se apropie. Câteodată gândul acesta ajunge la mine cu tristețe și seninătate.

     Melancolia unei după-amieze de vară petrecută în singurătate este ceea ce îmi definește interiorul. Apa unui havuz este împinsă în sus doar ca să cadă. Eu am atâtea lucruri să îți spun, dar pentru că știu că totul se termină-n dezamăgire, deja îi simt gustul și mă-mbăt cu drama ei ca un clovn autentic care toată viața sa nu a știut să facă nimic altceva decât să sufere, pentru deliciul publicului sau pentru propria sa desfătare. Eu știu să deslușesc tragedia în orice lanț de mișcări și dacă mi se întâmplă să cântăresc în probabilități ce are să se întâmple, mă gândesc mai întâi la cel mai rău lucru posibil, apoi la toate celelalte. Toate astea din simplul motiv că mi s-a întâmplat adesea să cred că va fi bine, dar a fost rău, foarte rău, groaznic, tulburător, euforic de strașnic și atunci nu ai cum, pur și simplu nu ai cum să fii optimist și plin de speranță. Când mă uit în ochii tăi, nu stau mult pe gânduri. Știu că e o chestiune de timp. Ceea ce îți dorești cu adevărat este să mă distrugi: în multe feluri, în cât mai multe feluri; dacă se poate, în toate felurile posibile; și atunci, e destul să mă uit în ochii tăi ca să simt durere. Ești flebețea mea. Ești vulcanul care-mi topește sângele-n vene. Ești dezastrul în care aștept să mă prăbușesc. Îmi simți ironia? E pentru că nu sunt ironică. E pentru că nu știi să mă citești și nici să mă înțelegi; pentru că nu m-ai înțeles niciodată și acesta e lucrul cel mai splendid dintre câte s-ar fi putut întâmpla. Dacă îți spun că te urăsc, tu crezi că asta e o ură adevărată. Dacă îți zic că mă enervezi, tu crezi că e o iritare ordinară (așa cum te-ar enerva o muscă intrată în camera ta). Dacă îți spun că nu ai dreptate, mă crezi un copil prost și încăpățânat care vrea să te umilească. Te urăsc, pentru că nu poți fi cine vreau să îmi fii. Mă enervezi, pentru că ești în mintea mea, fără să fii realmente cu mine. Îți spun că nu ai dreptate, pentru că nu suport să le spun asta altor oameni despre tine sau, mai rău, să mi-o spună alții, așa că prefer să lovesc în tine direct și să-ți suport cruzimea. Toate aceste sentimente nu sunt decât niște sentimente, adică lucruri imateriale, incerte și impalpabile.