Principiul pe care 97% dintre oameni îl uită, îl ignoră, îl consideră neimportant sau nici nu știu că așa ceva poate să existe:
fă alegerea corectă, chiar dacă te costă.

Să nu uit ce am învățat mai important despre viață: orice câștig e o pierdere; orice pierdere e un câștig.

Sonet LX

de William Shakespeare

Cum valurile se grăbesc să spargă țărmul

Și clipele se-avântă către un sfârșit

Orice alegere schimbată-n lanț sub dermul

hazardului, cu alta, lupta-va infinit.

De când te naști, în râul din lumină

Plutești către maturitatea ce te-ncoronează

Cu prăbușiri sau glorie divină

Și timpul e confuz în ce-ți cedează:

Străpunge tinerețea peste puntea

Frumosului-încărunțește fruntea

Sclipirea ochiului din minte o răpește

Și tot ce-i taie calea, în mormânt cosește.

În vremurile-n care uitarea în noi ninge

 Cu al meu vers a timpului cruzime voi înfrânge.

Traducere: Ecaterina Ștefan

Sonet LX de William Shakespeare

Like as the waves make towards the pebbled shore,

So do our minutes hasten to their end;

Each changing place with that which goes before,

In sequent toil all forwards do contend.

Nativity, once in the main of light,

Crawls to maturity, wherewith being crowned,

Crooked eclipses 'gainst his glory fight,

And Time that gave doth now his gift confound.

Time doth transfix the flourish set on youth

And delves the parallels in beauty's brow,

Feeds on the rarities of nature's truth,

And nothing stands but for his scythe to mow:

And yet to times in hope, my verse shall stand

Praising thy worth, despite his cruel hand.

Cristian Vasiliu

  Cristian Vasiliu

(CCCXV)

Ţi-e sete? Apa neagră a gândurilor tale
Ce-mi curge în ureche o voi schimba în vin;
Ţi-e foame? Înăuntru ni-s sufletele goale,
Dar înmulţind iubirea te-oi sătura deplin;
Săracă eşti? Mă vinde acelor ce-mi vor răul
Şi fi-vei mai bogată cu treizeci de arginti;
Căzută eşti? Iertarea-mi va coborî în hăul
Durerii şi de-acolo te va urca spre sfinţi;
Credinţa ţi-este slabă? Mi-e crezu-n tine cruce,
Chiar dacă tu de mine cu silă te dezici.
Ţi se înnoadă drumul cu altele-n răscruce?
Urmează-mă! Sunt drumul ce-ncepe de aici;
  Prin tâmplă şi prin limbă-mi trec cuiele de ură;
  Mor azi, dar până mâine înviu ca în scriptură.

Sursa: http://www.cristianvasiliu.ro/search/label/Noile sonete închipuite ale lui Shakespeare în traducere imaginară de Cristian Vasiliu?updated-max=2012-07-03T19:32:00%2B03:00&max-results=20&start=20&by-date=false

O întrebare de pe Quora care m-a făcut să râd: ”How do you make your parents think you are really sick?”.

  Unul dintre avantajele de a fi terminat facultatea de farmacie constă în aceea că poți citi articole/cărți de specialitate și să le și înțelegi.

Nu frumusețea. Eu sunt promisiunea fericirii, pentru cine are destulă răbdare să-mi aștepte-nflorirea (fără exagerări).

Cristian Vasiliu

 

 

 

 

 

 

 

Întâia scrisoare către fiica mea

I

Nu sunt un înțelept. În mine încă

Mocnește jarul nefericirii. Ascultă-mă!

Nu cred că vreodată mă voi liniști

Într-atât de mult încât să înțeleg totul

Şi poate că moartea nici nu merită

Să o întâmpini împăcat cu toate.

Dar tu ascultă-mă! Meriți măcar

Să asculți glasul tânăr al tatălui tău

Acum în anii în care te întrebi cine

A fost el şi cum ar trebui să fii tu

La rândul tău. Amarnică întrebare:

De ce exista ființare şi nu, mai curând,

Nimic? Răspunsul se va ascunde

De noi până când vom întâlnii nimicul.

Iar nimicul este tot ceea ce aduce

Şi cade în uitare. Uitare în lucruri,

În oameni şi în tine însăţi. Nu uita!

Restul este doar o necunoscută

De descoperit, un dat al împletirii

Dintre hazard şi voință. Schimbă!

Schimbă ca să alungi uitarea.

Schimbă oameni, lucruri şi mai ales

Schimbă-te pe tine însăţi. Iar prin

Schimbare te vei descoperii. Vei

Descoperi ceea ce nu se schimba.

Prin iubire, prin rațiune, prin imaginație,

Prin simțuri şi prin creație. Mai apoi,

Cunoscându-te, vei cunoaște lumea.

Iar lumea te va cunoaște şi ea. Visez

La lumea pe care o vei cuceri astfel!

II

Adevărata înțelepciune e consemnată

În cărţi, însă nu o poți culege de acolo.

Dacă vreodată vei ajunge ca mine, doar

Atunci o vei găsi ascunsă şi printre

Aceste rânduri. Înțelepciunea este

Fiica greșelii şi a suferinței. Ea

Nu garantează că nu vom mai greși,

Ci doar că vom cunoaște dinainte

Șfichiul regretelor. Tocmai de aceea

Lasă deschisă poarta prin care alții

Să își poată răscumpăra greșelile.

Dar nu uita că nu trebuie adusă

Iertarea acolo unde nu au intrat înainte

Smerenia şi iubirea. Iar iubirea peste

Iubire nu mai calcă. Trebuie să ne

Consolăm cu puţină cunoaștere

Şi lunga singurătate a celui lacom

Nu să trăiască, ci să știe cum să trăiască.

III

Cum sunt oamenii ? Nu știu, dar cred că

Poți să le vorbești şi să-i atingi ca şi cum

Ar fi mai buni şi mai drepți decât tine.

Dacă tu ești apă, undelemnul nu se va

Amesteca cu mintea, cu sufletul şi

Cu trupul tău. Pe cât greșești şi alții

Îți vor greși, nu pentru că există o lege

A compensației, ci pentru că toate

Greșelile sunt distribuite uniform. Şi tu

Greșește! Oamenii nu sunt suma

Greșelilor, ci a învățăturilor adunate

De pe urma greșelilor. Se schimbă,

Şi trebuie să se schimbe pentru a scăpa

Nimicului, însă exista în ei – după cum

Există şi în tine – o esență ascunsă

Pe care timpul nu o îmbătrânește, iar

Spațiul nu o modifica. Un sâmbure

De rubin ce strălucește uneori când

Îl priveşti cu dragoste. După ce o vei

Descoperi în tine, îţi va fi ușor să repeți

Minunea şi cu alți oameni. Strălucind

Tu însăți, vei lumina şi alte rubine, iar

Dimprejurul tău întunericul nefericirii

Se va ridica. Oamenii sunt umani!

Vor să fie mai buni, vor să arate că sunt

Mai buni, susțin că sunt mai buni,

Însă eșuează pe drumul spre bine.

Uneori se ridică, alteori trebuie ridicați,

Dar asta îi face oameni. Suntem

Dezamăgiți în măsura în care nu înţelegem

Ca puţini se por ridica la înălțimea

Gândurilor şi a faptelor lor. Tu încearcă.

Retrage-te dacă ești copleşită,

Odihnește-te dacă ești obosită,

Caută alte căi dacă ajungi în fundături,

Dar nu abandona niciodată, căci

Ceea ce crezi şi iubești există pentru că

Lupți. Nu căuta exemple. Exemple

Nu sunt în jurul tău, ci în tine însăți,

În moștenirea pe care ţi-o las, fiica mea.

Sursă:  http://www.cristianvasiliu.ro/search/label/Poezie%20Diferit

Sonet VIII de Pablo Neruda

Dacă ochii tăi nu ar avea culoarea lunii,

culoarea zilei de argilă, de muncă, de foc,

şi nu ar ţine închisă în ei neliniştea aerului,

dacă nu ai fi o săptămână de chihlimbar,

daca nu ai fi clipa blondă

în care toamna se caţără pe viţa-de-vie

şi nici pâinea pe care o coace

luna înmiresmată, risipind făină pe cer,

oh, preaiubito, nu te-aş mai iubi!

În îmbrăţişarea ta cuprind tot ceea ce există:

nisipul, timpul, copacul şi ploaia,

şi tot ceea ce trăieşte pentru ca eu să pot trăi:

pot vedea totul fără să mă îndepărtez:

văd în viaţa ta tot ce este viu.

Soneto VIII

Si no fuera porque tus ojos tienen color de luna,

de día con arcilla, con trabajo, con fuego,

y aprisionada tienes la agilidad del aire,

si no fuera porque eres una semana de ámbar,

si no fuera porque eres el momento amarillo

en que el otoño sube por las enredaderas

y eres aún el pan que la luna fragante

elabora paseando su harina por el cielo,

oh, bienamada, yo no te amaría!

En tu abrazo yo abrazo lo que existe,

la arena, el tiempo, el árbol de la lluvia,

y todo vive para que yo viva:

sin ir tan lejos puedo verlo todo:

veo en tu vida todo lo viviente.

Sonet VII de Pablo Neruda

“Urmează-mă!” am rostit, fără ca nimeni să ştie

pe unde şi cât de stranie mi-era durerea; iar pentru mine

nu a mai existat nici garoafa, nici barcarola,

nimic în afara rănii de iubire, încă deschisă.

Am repetat “Urmează-mă!” ca şi cum aş fi murit,

şi nimeni nu ar fi văzut în gura mea luna sângerândă,

ca şi cum nimeni nu ar fi văzut acel sânge suind în tăcere.

Oh! Iubito, să uităm de-acum steaua cu spini!

Iată de ce, atunci când ţi-am auzit ecoul:

“Urmează-mă!”, a fost ca şi cum ai fi eliberat

durerea, dragostea, furia vinului ferecat

ce se revarsă din bezna pivniţei şi din nou

gura mea a simţit savoarea flăcărilor,

a sângelui şi a garoafelor, a pietrelor şi s-a topit.

Soneto VII

"Vendrás conmigo" dije -sin que nadie supiera

dónde y cómo latía mi estado doloroso,

y para mí no había clavel ni barcarola,

nada sino una herida por el amor abierta.

Repetí: ven conmigo, como si me muriera,

y nadie vio en mi boca la luna que sangraba,

nadie vio aquella sangre que subía al silencio.

Oh amor ahora olvidemos la estrella con espinas!

Por eso cuando oí que tu voz repetía

"Vendrás conmigo" -fue como si desataras

dolor, amor, la furia del vino encarcelado

que desde su bodega sumergida subiera

y otra vez en mi boca sentí un sabor de llama,

de sangre y de claveles, de piedra y quemadura.

Sonet VI de Pablo Neruda

Rătăcind prin pădure, am tăiat o creangă pământie,

iar de pe buzele ei însetate s-a înălţat un susur:

a fost poate vocea tânguioasă a râului,

un clopot spart sau o inimă străpunsă;

Ceva ce părea că vine de departe,

ascuns în adâncuri, învelit de humă,

un strigăt îmbrăţişat de toamne fără sfârşit,

de umbra informă şi umedă a frunzelor.

Dar iată că, depărtându-se de somnul pădurii,

creanga de alun a cântat cu vocea mea,

iar parfumul ei s-a încolăcit pe principiile mele,

ca şi cum mi-aş fi căutat dintr-odată rădăcinile

pe care le-am abandonat, meleagul pierdut al copilăriei

şi m-am oprit sleit de aromele pribege.

Sonet VI de Pablo Neruda

En los bosques, perdido, corté una rama oscura

y a los labios, sediento, levanté su susurro:

era tal vez la voz de la lluvia llorando,

una campana rota o un corazón cortado.

Algo que desde tan lejos me parecía

oculto gravemente, cubierto por la tierra,

un grito ensordecido por inmensos otoños,

por la entreabierta y húmeda tiniebla de las hojas.

Pero allí, despertando de los sueños del bosque,

la rama de avellano cantó bajo mi boca

y su errabundo olor trepó por mi criterio

como si me buscaran de pronto las raíces

que abandoné, la tierra perdida con mi infancia,

y me detuve herido por el aroma errante.

Sonet V de Pablo Neruda

Nici noaptea, nici aerul, nici aurora nu te-atinge,

doar pământul, virtutea florilor,

merele ce cresc ascultând apa pură,

tina şi răşinile din ţara ta aromată.

Din Quinchamali unde ţi-au făurit ochii

şi pâna în La Frontera unde ţi-au plămădit tălpile

pentru mine, eşti lutul întunecat pe care îl cunosc :

de pe coapsele tale culeg din nou grâul.

Poate că nu ştii încă, fată din Araucania,

dar înainte de a te iubi, uitându-ţi sărutul,

sufletul meu şi-a reamintit de buzele tale

şi a rătăcit pe străzile pustii

până când a ştiut că descoperise,

iubito, tărâmul de săruturi şi vulcani.

Sonet V de Pablo Neruda

No te toque la noche ni el aire ni la aurora,

sólo la tierra, la virtud de los racimos,

las manzanas que crecen oyendo el agua pura,

el barro y las resinas de tu país fragante.

Desde Quinchamalí donde hicieron tus ojos

hasta tus pies creados para mí en la Frontera

eres la greda oscura que conozco:

en tus caderas toco de nuevo todo el trigo.

Tal vez tú no sabías, araucana,

que cuando antes de amarte me olvidé de tus besos

mi corazón quedó recordando tu boca

y fui como un herido por las calles

hasta que comprendí que había encontrado,

amor, mi territorio de besos y volcanes.

Quinchamali – localitate rurală situată la 35 de KM de oraşul Chillán din Chile.

La Frontera - nume dat unei regiuni geografice din Chile, situată între râul Bio-Bio şi râul Tolten, acum parte a regiunilor administrative Bio-Bio şi Araucania. În trecut a fost graniţa între imperiul chilian (parte a imperiului spaniol, mai târziu Republica Chile) şi regiunea Araucania, pământul fostei naţiuni Mapuche.

Sonet IV de Pablo Neruda

Îţi vei aminti cândva de râpa capricioasă,

din care s-au înălţat miresme înfiorate,

din când în când, pasărea învaluită

de ape şi amorteala: penajul de iarnă.

Îţi vei aminti de darurile pământului:

parfumurile irascibile, filoanele de aur,

ierburile tufişului, smintitele rădăcini,

spinii ca nişte săbii vrăjite.

Îţi vei aminti buchetul dăruit,

buchetul de umbre şi apele tăcute,

buchetul ca o faleză înspumată.

A fost ca fost niciodată sau dintotdeauna;

să mergem acolo unde nimic nu ne-aşteaptă

şi unde ne vom împlini toate aşteptările.

Soneto IV

Recordarás aquella quebrada caprichosa

a donde los aromas palpitantes treparon,

de cuando en cuando un pájaro vestido

con agua y lentitud: traje de invierno.

Recordarás los dones de la tierra:

irascible fragancia, barro de oro,

hierbas del matorral, locas raíces,

sortílegas espinas como espadas.

Recordarás el ramo que trajiste,

ramo de sombra y agua con silencio,

ramo como una piedra con espuma.

Y aquella vez fue como nunca y siempre:

vamos allí donde no espera nada

y hallamos todo lo que está esperando.

Sonet III de Pablo Neruda

Iubire crudă, coroană violetă de spini,

Desiş de pasiuni ascuţite,

Lance dureroasă, corolă de furii,

Ce drumuri şi pricini te aduc în inima mea ?

De ce ţi-ai repezit văpaia dureroasă

Printre frunzele reci ce se mi se-aştern în cale?

Cine ţi-a îndrumat paşii către mine ?

Ce floare , ce piatră, ce fum ţi-a arătat unde locuiesc?

Tot ce ştiu este că noaptea înfricoşătoare a vibrat,

Zorii au umplut toate cupele cu vin,

Iar soarele şi-a regăsit locul pe cer,

În timp ce iubirea m-a îmbrăţişat fără milă,

Până ce mi-a tăiat şi mi-a sfârtecat inima

Cu săbii de foc şi cu spini.

Sonet III de Pablo Neruda

Aspero amor, violeta coronada de espinas,

matorral entre tantas pasiones erizado,

lanza de los dolores, corola de la cólera,

por qué caminos y cómo te dirigiste a mi alma?

Por qué precipitaste tu fuego doloroso,

de pronto, entre las hojas frías de mi camino?

Quién te enseñó los pasos que hasta mí te llevaron?

Qué flor, qué piedra, qué humo mostraron mi morada?

Lo cierto es que tembló la noche pavorosa,

el alba llenó todas las copas con su vino

y el sol estableció su presencia celeste,

mientras que el cruel amor me cercaba sin tregua

hasta que lacerándome con espadas y espinas

abrió en mi corazón un camino quemante.

Sonet II de Pablo Neruda

Dragoste, cât de multe drumuri duc spre sărut,

câte rătăciri solitare înainte de a te găsi!

trenurile aleargă prin ploie fără mine de-acum,

iar în Taltal nu răsare nicio primăvară.

Căci tu şi cu mine, dragostea mea, suntem uniţi,

uniţi de la veşminte până la rădăcini,

uniţi în toamnă, în apă şi în şolduri,

până când suntem doar eu şi tu - una.

Gândeşte-te câte pietre au fost duse de ape

către gurile râului Boroa, gândeşte-te că ,

despărţiţi de trenuri şi de naţiuni,

nu ne-a rămas decât să ne iubim pur-şi-simplu,

în ciuda ezitărilor, cu bărbaţi şi femei,

cu pământul ce hrăneşte garoafele.

Sonet II de Pablo Neruda

Amor, cuántos caminos hasta llegar a un beso,

qué soledad errante hasta tu compañía!

Siguen los trenes solos rodando con la lluvia.

En Taltal no amanece aún la primavera.

Pero tú y yo, amor mío, estamos juntos,

juntos desde la ropa a las raíces,

juntos de otoño, de agua, de caderas,

hasta ser sólo tú, sólo yo juntos.

Pensar que costó tantas piedras que lleva el río,

la desembocadura del agua de Boroa,

pensar que separados por trenes y naciones

tú y yo teníamos que simplemente amarnos,

con todos confundidos, con hombres y mujeres,

con la tierra que implanta y educa los claveles.

Sonet I de Pablo Neruda

Matilda, numele plantei, al pietrei sau al vinului

şi-al oricărui lucru născut din pământ

ce durează, cuvânt ce creşte odată cu zorii

şi-n care erupe lumina lamâilor.

Prin numele-acesta aleargă marile corăbii

învăluite în roiuri de flăcări albastre,

iar aceste scrisori sunt apa unui fluviu

ce curge prin sufletul meu calcinat.

Oh, nume dibuit sub perdeaua de viţă,

precum poarta unui tunel necunoscut

prin care poţi adulmeca mirosul lumii!

Oh, invadează-mă cu buzele tale încinse,

sfredeleşte-mă, daca vrei, cu ochii tăi întunecaţi,

dar lasa-mă să plutesc şi să adorm cu numele tău.

Soneto I - Pablo Neruda

Matilde, nombre de planta o piedra o vino,

de lo que nace de la tierra y dura,

palabra en cuyo crecimiento amanece,

en cuyo estío estalla la luz de los limones.

En ese nombre corren navíos de madera

rodeados por enjambres de fuego azul marino,

y esas letras son el agua de un río

que desemboca en mi corazón calcinado.

Oh nombre descubierto bajo una enredadera

como la puerta de un túnel desconocido

que comunica con la fragancia del mundo!

Oh invádeme con tu boca abrasadora,

indágame, si quieres, con tus ojos nocturnos,

pero en tu nombre déjame navegar y dormir.

Traducere: Cristian Vasiliu

Sursă: http://www.cristianvasiliu.ro/search/label/O%20suta%20de%20sonete%20de%20dragoste%20de%20Pablo%20Neruda%20%28traducere%29