A lăsat-o să se coacă și a tot lăsat-o să se coacă, și a așteptat până și ultima bobiță verde se va colora și fix când am intrat eu în regim de dietă preoperatorie în care n-am voie să consum fructe, a cules-o, a făcut-o must și a băut din el cu poftă.

  ”Înapoiații mental, nevrozații, criminalii, poate și artiștii, au în comun imprevizibilitatea și o inocență perversă.”

Alte glasuri, alte încăperi, Truman Capote

    Dacă stai să te uiți la 2 seriale la rând, care nu te interesează, pe Comedy Central, în așteptarea lui Friends, care începe la orele 20:00, dar nu începe niciun Friends la ora precisă, înseamnă că ai lucrat în weekend și n-ai habar în ce zi te afli.

Ochii sfinxului de Erich von Daniken

Pessoa: "To erase everything from the slate from one day to the next, to be new with each new morning, in a perpetual revival of our emotional virginity – this, and only this, is  worth being or having, to be or have what we imperfectly are."

”Toamna îmi moare în brațe.”

Cristian Vasiliu

"Am cules pur și simplu un buchet de flori și n-am adăugat nimic, decât firul, care le leagă.”

Michel de Montaigne

E cert, orice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.

 Lucian Blaga

”- Piramida este orientată exact după cele patru puncte cardinale.
- Piramida se află în centrul masei continentale a pământului.
- Merideanul care trece prin Gizeh separă oceanele și continentele pământului în două părți egale. Acest meridean este și merideanul nord-sud cel mai lung care trece pe uscat și constituie punctul zero natural pentru măsurarea longitudinală a întregului glob pământesc.
- Unghiurile piramidei împart regiunea Deltei Nilului în două părți egale.
- Piramida este un punct geodezic fix și un reper desăvârșit. Cu ajutorul triangulației poate fi măsurat tot uscatul aflat în raza vizuală, după cum au constatat uimiți oamenii de știință ai lui Napoleon.
- Cele trei piramide de la Gizeh sunt poziționate una față de cealaltă în așa fel încât fomează triunghiul lui Pitagora, ale cărui laturi se află în raportul 3:4:5.
- Raportul dintre înălțimea și perimetrul piramidei corespunde celui dintre raza unui cerc și circumferința cercului. Cele patru suprafețe laterale sunt triunghiurile cele mai mare și frapante din lume.
- Cu ajutorul piramidei se pot calcula atât volumul sferei cât și aria cercului. Ea este un monument al cvadraturii cercului.
- Piramida este un uriaș cadran solar. Umbrele pe care le trimite ea de la mijlocul lui octombrie până la începutul lui martie indică anotimpurile și lungimea anului. lungimea plăcilor de piatră care înconjoară piramida corespunde lungimii umbrei unei zile. Prin observarea acestei umbre pe plăci a putut fi determinată lungimea anului până la o exactitate de a 0,2419-a parte a unei zile.
- Lungimea normală a laturii bazei patrulatere este de 365,342 coți egipteni. Cifra este identică cu numărul zilelor anului solar tropical.
- Distanța de la marea piramidă la centrul pământului este la fel de mare ca distanța de la marea piramidă la Polul nord la centrul pământului.
- Dacă aria bazei piramidei se împarte la dublul înălțimii monumentului, se obține cifra Pi = 3,1416.
- Aria totală a celor patru suprafețe laterale ale piramidei corespunde pătratului înălțimii piramidei.
- Dacă vârful marii piramide reprezintă Polul Nord, iar perimetrul ei corespunde lungimii ecuatorului, atunci raportul dintre ele este egal cu raportul dintre dimensiunile respective ale pământului. Fiecare latură a piramidei a fost astfel măsurată, încât să corespundă unui sfert de sector al emisferei nordice sau unui arc de 90 de grade. (Circumferința la ecuator are 40076,592 km, circumferința pământului, calculată trecând prin poli, are 40009,153 km!)
(...)
   Unghiul de înclinare al marii piramide este astfel calculat încât soarele amiezii nu face nici o umbră de la sfârșitul lui februarie până la mijlocul lui octombrie. Lucrul își avea rostul său, deoarece zeul soarelui Ra le dădea oamenilor un semn. Atunci nu ne mai miră dacă și distanța medie pământ-soare este conținută în piramidă. Ea este de exact zece la puterea a noua înălțimi de piramidă. Coincidență? Nu prea, căci „înălțimea piramidei se raportează la jumătatea diagonalei bazei ca 9:10”.

Ochii Sfinxului, Erich Von Daniken

     ”Cât trăiau animalele, urmau să fie răsfățate, adorate, idolatrizate, în așa fel încât ka-ul și ba-ul lor să se ridice după moarte la zei și să depună acolo mărturie în legătură cu bunăvoința omenească și cu respectul cu care trataseră animalele divine. Oasele acestor creaturi stranii și neliniștitoare, în schimb, urmau să fie zdrobite, făcute bucățele și amestecate cu asfalt. Din granitul cel mai tare urmau să fie construite sarcofage grele, atât de masive și de puternice, încât niciun monstru renăscut să nu poată sfărâma temnița. Sarcofagele trebuiau zidite în stâncă, în cavouri subpământene, pentru ca monștrii și dihăniile să nu se mai poată năpusti niciodată asupra oamenilor să nu-i mai poată tiraniza nicicând.”

Ochii sfinxului, Erich Von Daniken 

    ”Ce concluzii ar trebui să tragă arheologii peste trei mii cinci sute de ani, dacă le-ar răsări din sertare etanșate și vacuumizate morți congelați sau cadavre mumificate? Trei mii cinci sute de ani... asta corespunde aproximativ intervalului de timp după care judecăm noi azi mumificările din Egiptul antic! (...)

   De unde să știm oare cu precizie ce motive l-au determinat pe un faraon acum patru mii șase sute de ani să-și construiască un mormânt luxos pentru eternitate? După marile exemple – domnitorii – fiecare om voia bineînțeles să fie mumificat. Scopul inițial, speranța într-o renaștere trupească, s-a cufundat în negura uitării. Promovat de preoți, care făceau la urma urmei astfel cea mai bună afacere, în Egipt a început un cult al mumiilor care n-a avut egal în lume. Meserii noi – îmbălmăsători, curățători de cadavre, tăietori de cadavre – au luat naștere, ramuri industriale întregi trebuie să fi produs pentru mumificare. Se executau sarcofage din granit, alabastru și lemn, se preparau cantități imense de miere, ceară, alifii, uleiuri și sodă, se făceau milioane de canopi și se țeseau câteva milioane de metri de bandaj și giulgiu.

    Ce au devenit de fapt aceste mase de cadavre înfășurate?

    După cucerirea imperiului faraonilor de către romani, preoțimea egipteană n-a mai vegheat mormintele. Ele au fost prădate cu miile, iar mumiile și sarcofagele de lemn – folosite pe post de combustibil. O dată cu pătrunderea creștinismului în secolul al II-lea, călugării au distrus galeriile subterane în care mumiile zăceau talmeș-balmeș, adesea stivuite unele peste altele. În Evul Mediu bântuia prin toată Europa o febră a mumiilor realmente grotească. Mumiile erau preaslăvite ca având puteri terapeutice și erau folosite ca medicament! Părți de mumii, pulbere de mumii, piele de mumii și paste de mumii erau recomandate împotriva paraliziilor, insuficienței cardiace, bolilor hepatice, intoxicațiilor stomacale, epilepsiei și chiar a fracturilor de oase. A început un adevărat export în masă a mumiilor în Egipt; farmaciști europeni se băteau pe mumii”. ”Ceva mumie” făcea parte din fiecare dulăpior de medicamente de acasă și din fiecare trusă de prim ajutor în călătorii, se lua ”mumie” pe cale bucală sau sub formă de alifii și prafuri. După obsesia cu medicamente preparate din mumii, care a durat totuși două secole, a început ceea ce numea medicul și cercetătorul de mumii francez Ange-Pierre Leca ”egiptomanie”. Mumiile au devenit obiecte de colecție mult râvnite. Erau expuse în muzee și iarmaroace, plasate asemenea armurilor de cavaleri în foaierele caselor de nobili și se celebrau dezveliri publice de mumii. În secolul trecut, un om de afaceri din Maine, S.U.A., a început să fabrice hârtie din materia primă mumie. Spre supărarea inventivului fabricant, rășina și bitumul din mumii au dus la o schimbare a culorii hârtiei în maroniu. A fost data nașterii hârtiei de ambalat! Colile maronii, neadecvate ca hârtie de scris, au ajuns sub formă de suluri în comerțul cu amănuntul. Mumia servea acum la împachetat – înfășurată pe veci”.”

Ochii sfinxului, Erich Von Danken

Distruge-ți obiceiurile nocive de Joe Dispenza

   ”Oamenii străluciți nu se gândesc niciodată la viețile pe care le strivesc, tocmai fiindcă sunt străluciți.”

     

             Zgomotul alb, Don Delillo

Cartea rîsului și a uitării de Milan Kundera

Ai plîns şi cerul s-a înseninat

Nimeni nu iubeşte cuţitele,
când amintirile se decojesc
şi rana rămîne deschisă.
Atât de simplu priveşti dispariţia,
de parcă tu însuţi ai fost întotdeauna
un gol.
Suntem cu toţii aici,
dar nu înţelegem cum de s-a întîmplat
că ai plâns şi cerul
s-a înseninat.

În colţul buzelor

Tu eşti dragostea care se sprijină-n perete.
Păpădii vii, păpădii moarte.
Era un lemn greu, cu sau făr’ ornamente,
după uşă speranţe deşarte.
Mă imaginam că plimb vidul prin încăperi,
nicio spargere în aşteptarea dintotdeauna.
Absurd mă uitam la-ntuneric, printre tăceri,
înăuntru sau înafară, totuna.
Îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe
spatele tău.
Citeam şi nu mai citeam deloc din Murakami.
Credea că poate să-mi fie un zeu.
Schiţam pe inimi lungi caligrame.
Ca-n mijlocul ceţurilor de munte de înălţimi eram
absorbită,
luna se ridica întreagă ca o piele nelocuită.

Phamen

Pielea va fi mereu un strat de zăpadă,
mi-ai zis.
Adu-ţi aminte ziua în care eram amândoi
în faţă, privindu-ne
în apă ca într-o oglindă.
Toate oscioarele şirei spinării
atunci mi le-ai numărat pe degete,
mereu incomplet.
Dă-mi drumul, lasă-mă să plec şi
zi-mi dacă lucrurile la care te uiţi
se micşorează continuu
când mă apropii.

În barul ăla jegos a cântat Bjork

Barul acesta jegos pe nume Renet
de pe strada Petru Rareş 37
de lângă blocurile Asemului a cântat
Bjork - All is full of love.
M-am mirat cumplit cum în barul ăla
în care se vinde Stolicinaia ieftină
putea să cînte Bjork.
Era acolo un tip care bea bere
şi se uita la geam,
iar când a început să cânte Bjork,
tipul îşi sorbea berea mai încet,
se uita la geam gânditor, de parcă
toate grijile atunci deveneau
un violet spălăcit, care tot mai mult bătea
înspre transparent, înspre invizibil,
înspre dispariţie.
El a închis ochii şi a început să danseze
de parca era high.
Căutam de fapt Eagles cu Hotel California.
Păream nişte analfabeţi, nu ştiam amândoi
ce literă urmează după R
şi când am lăsat jetonul să cadă,
când am băgat
prima oară un jeton într-un tonomat,
a început să cânte
Ce seară minunată mai spune-mi iubito o dată
Era să-l sufoc de furie
deşi nu el a schimbat piesa.
Era insuportabil. Nu am stat să ascultăm.
Ne-am întors în spaţiul pentru nefumători.
Spaţiul acela despre care nu ţi-ai da seama
pentru nimic în lume că e o sală de mese,
dacă intri pur şi simplu în magazin,
fiindcă pe uşa albă care te duce înăuntru
e afişată o foaie albă,
iar acolo scrie:
intrare pentru personal.
O sală luminată prea slab
ca pentru poeţii obscuri
care nu o să scrie niciodată poezii adevărate.
Am ciocnit fără zgomot paharele de plastic
şi ne uitam amândoi cum o picătură
din paharul lui a căzut în al meu,
parcă absorbiţi de picătura aceea.
Să-mi dai picătura înapoi, a zis zâmbind,
când am început să discutăm
despre lucrurile care ne-au schimbat,
să ne povestim,
descoperind fiecare propriul iad sau rai.
Mai aveam un jeton când
ne-au dat afară ca să încuie localul.
Am ieşit fără să ne ţinem de pereţi.
Prea târziu am realizat că
am rămas fără un ban,
că şi-a uitat în barul acela carneţelul cu
romanul secolului scris înăuntru,
că întârziam la cenaclu.
Mergeam rapid înspre Librăria din Centru,
se întâmpla acolo ceva
despre cărţile nemţeşti,
despre Ernu.
Mergeam cu pas grăbit.
Vorbeam de terorismul poetic
şi brusc două dulapuri de oameni
l-au apucat de reverul cămăşii
şi l-au ticsit într-o maşină. Nu a durat asta
decât o câtime de secundă.
Am reuşit doar să clipesc
Nu îţi facem nimic rău, apasă pe gaz
doar apasă pe gaz,
au spus, încă se uitau sub capotă,
iar el vroia să schimbe viteza
să ajungă aşa la cenaclu.
Mă gândeam la existenţialism,
la piesa lui Bjork,
la cum dansam ca în
cosmos, cu ochii închişi,
cum vedeam culori calde,
la primul jeton căzut aiurea.
Mă gândeam la picătura aceea
pe care nu i-am întors-o.


Atât de curat

Iar când ajungi la
coaja lămâiei,
simţi cum parcă
noaptea se dezbracă
mai sus de pervaz.
Şi chiar de n-ai stat sub
cerul ud,
îţi picură stropii din păr,
ca şi cum ai fi parte
din cerul acela
şi-ai vrea să rămâi
sub coaja lâmâiei,
în dragoste,
o floare, care să-şi strângă
puternic
petalele împrejur.

Arhitectura iubirii

Prin jaluzelele verzi mă uit la balcon,
în bucătăria mea verde intră tot cerul.
Miroase a carne de vită şi vin de bacon,
palmele tale îmi mângâie părul.
Vecinul de jos se joacă în cărţi pe pervaz.
Tai salată de roşii cu ardei şi cu ceapă.
Buzele tale se apropie de-al meu obraz,
dar să pun la clocotit nişte apă.
De sus felinarele par nişte chibrite,
apropo, să aprind aragazul de-acum!
Felinarele sunt chibrite-ndoite,
te apropii tiptil să mă sperii cu-n BUM!
Ca-n aburul apei ai degete fine.
Vreau ceai de lămâie cu miere de-albine.

O haită de câini vagabonzi

Vai, spui, tu nu i-ai auzit.
Citesc pe plăcuţa de la intrare,
dau pasul în urmă, tu păşeşti încrezut.
Tremur, mă fac şi eu c-aş fi curajoasă,
dar continui să dau întrebări.
Stăm pe beton.
Nu atât furii, cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi.
Se apropie o haită de câini vagabonzi.
Povestesc mai departe cu vocea întreagă:
îmi pare rău că în parcul catedralei
nu cresc flori de câmp.
Îţi înfingi degetele în palma mea.
Peste durere, spaima chircită-n stomac,
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini,
de parcă, acolo, în locul lor,
ar fi o fantomă.

Am fi ajuns

Nu sunt periculoase
unde sunt pustii, sau, cel puţin,
aşa le aud. Pe unde am mers nu
înseamnă să te plimbi.
Poate o energie,
o aură ce trezeşte reacţii.
Sunt periculoase.
Nu poate trezi supărări,
dacă supărările
nu au existat până la ea.
Tăcerea e sublimă,
e un drum fără oameni.
Nu sunt periculoşi. Noi îi facem
să pară aşa.
Au nevoie măcar de prezenţe,
cât ai traversa zebra
alături de cineva.
Aici nu există
pericol înafara cuvintelor.
Pericolul se adăposteşte în cuvinte.

Dar nimeni nu trebuie să ştie asta

Vântul umed deschide fereastra cu stropi pe obraji,
se trezeşte, se pipăie, Sunt încă viu, îşi zice
şi se culcă la loc.
Când oraşul lui natal devine un fel de Madrid
în care de trei zile numai plouă şi plouă,
se încruntă şi nu vorbeşte cu nimeni,
când de fapt adoră ploaia, dar nimeni nu trebuie să ştie asta,
şi el doar clipeşte,
clipeşte cu ambii ochi odată,
ca două uşi care se închid şi se deschid.
Când stropii par să se fi angajat să facă zgomot,
mult zgomot,
cântăreşte tot ce a ştiut până acum,
dar dimineaţa certitudinile se învârt
ca fulgii în viscol.

Dac-adormi

Ochi de sticlă
şi cu sufletul în ceaţă
cât să rămân pe loc.
Pe obraji se scurg
dintre acelea care
n-au reuşit să îngheţe-năuntru.
Aici dac-adormi,
nu îţi mai pasă
ce se-ntâmplă afară.
Îmi aleg o zi
pentru tăcere
şi număr:
trei milioane patru mii
şapte sute
opt zeci şi patru...
La voi mă gândesc
numai toamna.
Cu voi vorbesc doar dacă
sunt în preajmă şi alţi oameni.
Toamna trebuie să aibă
trotuare nemăturate,
să-mi aud paşii foşnind.
Dimineaţa,
când nu ne simţim singuri,
când ne putem recunoaşte.
Cel mai bine cunosc
drumul prin ceaţă.
Pe-aici zilnic merg
apăsat
cu emoţii
în tălpi.

Faţă în faţă

Când treceam pe lângă chioşcul
acoperit cu afişe publicitare urâte,
când mă pierdeam cu zâmbetul pe buze
între oameni îngrijoraţi,
când mă găseam faţă în faţă
cu nişte persoane necunoscute
cărora trebuia,
fiindcă aşa se cuvine,
când cerul parcă a încremenit
ca să se mişte în voie vârfurile de copaci,
când am urcat în troleibuzul 24,
ajuns la staţie în acelaşi timp cu mine,
acum,
atunci,
mereu
am ştiut că
totul e ca o bilă de bowling
care deja a fost aruncată.

Marta

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea,
iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
iar soră-mea îşi încerca creioanele
pe faţa mea.

*din volumul Cântece de la șase, Ecaterina Bargan, Editura Gunivas, 2011

  ”Suntem cu toții prizonierii unei concepții rigide despre raportul dintre important și neimportant; fixăm importantul cu ochi înspăimântați, în timp ce, pe ascuns, în spatele nostru, insignifiantul își desfășoară gherila sa ce va sfârși să schimbe, pe neobservate, lumea și să ne asalteze prin surprindere.”

   Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera

Ce înseamnă a-ți depăși limitele?

De-acum 4 ani.

continuă căutare

dragostea este o corabie largă
sculptată din interior
în care ne căutăm reciproc o viață
mereu în extremități diferite
și doar urmele pașilor noștri
se suprapun

pânzele albe se întind în zare
îngerii se trezesc
împing ghețarii din cale
întru salvare

cândva o să adormim amândoi 
în plapuma aceluiași ocean


plâns din carapace

am renunțat să adorm în suflete albe
să caut raza mai sclipitoare
până mi se face frig

oamenii au pășit desculți
în inima mea fără să mă trezească
la ore târzii de singurătate

uneori

vreau doar să mă ascund
într-o carapace
și cineva să mă țină în palme

port curajul

a întinde visul 
peste balustrada realității
înseamnă să rostogolești limitele solide
să răsucești spațialitatea
să devii cactusul ciufulit
care-și lasă acele
în degetele morții setoase
copilul dezechilibrat
învățând viața să străbată 
pe bucicletă linia palmei

relicva lumii

mi-s venele râuri
în care corăbii vii duc pirați ireali
fantome alergând în urma timpului
chipuri imprimate în luna de ceară

destinul rămâne același
aceleași morminte uitate
în inima unui delfin

se-ntinde o pânză albă în zare
e zâmbetul lui dumnezeu
sau doar un
suflet de
om

să te doară

am mers prin viață pășind peste urmele altora
le-am deformat după talpa mea fără să-mi cer scuze
că suntem diferiți


descompunere

îmi scapă toate tristeţile în textura umedă dintre sfîrşit de
iarnă atrofiată şi primăvară fragedă
prin lemn cariat se scurge răsuflarea ta înspre ferestra
deschisă din zidul otrăvit
port mîna obosită prin păienjenişul izolat de insula chemărilor tale
e tinereţea prea revoltată
privirea străbate ruptura de plasă cu orizontul deschis de tăceri - raze incidente
ca valul îngenuncheat în indigo
mîngîi tărîmurile fărădeatingeri
sărut obrazul fierbinte
roşu dizolvat în ploaia disperată să se agaţe de un sau o ceva care să nu fie pămînt
nu oase descompuse în măduvă
sîngeroase războaie sau antilope devorate înainte de a-şi ciuli urechile
setea de viaţă nu cîntăreşte ce cade din balanţă
şi nici ce rămîne
cuvinte jupuite din cuvinte
tristeţea brută adîncită în cearcăne
strigătul omului care se îneacă

rătăcitul

o frică surdă te îndeamnă să te ţii departe

de spaţii înguste şi întunecate

abia de mai îngrămădeşti palmele în jurul candelei

să modelezi pîntecul femeii din care curge lumina se prinde universul

paşii se succed în cerc modelînd formele geometrice

de care va trebui să te desparţi cîndva

să te desparţi de copilărie de mamă de lumea ta

şi să plîngi din mers şi să nu-i pese nimănui

decît din depărtare şi doar intuitiv

parcă hipnotizat să-ţi treci palma

din zi în noapte şi invers ca dintr-un ritual în altul

avalanşă de mici întîmplări de care te agăţi

cu disperarea celui rătăcit

visezi la o cafenea simplă două ceşti aburind pereţii

oameni cu care să vorbeşti ore în şir sau acelaşi timp să îl taci

numai să nu îţi găurească singurătatea trupul

să nu te înghită himera din tot ce dispreţuieşti

niciodată până la capăt

întotdeauna despărțirea a fost la fel

o coajă verde de nucă în loc de pâine

și poate

cînd o să mă plimb singură pe strada ta

cînd te vei plimba singur pe strada mea

sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri

dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec

şi poate

unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme

cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir

unul pe lîngă sicriul celuilalt

visînd la o minune

să ieşi viu de după cireşul alb

să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate

va veni o vreme

pentru care

vom plînge împreună

de bucurie

trădare

o clipă

cineva țipă acum la mine

trebuie să urlu și eu la ei

e firesc așa

noi de asta murim

de asta ne naștem

deși

în fond

e același lucru

câteodată

poeziile nu-ți pot ține de cald

sau

de singurătate

dar sunt de 10 ori mai profunde

decât felul în care un prieten ar putea fi

în ale sincerității

nu doar eu

îmi doresc

un aparat fermecat

care să-mi șteargă

toate  fragmentele

mai triste

din trecut

majoritatea ar alege

iubirile cât se poate de frumos trăite

la timpul lor

și cât se poate de dureroase

la vremea despărțirii

sau trădările prietenilor

ceea ce în fond

este aceeași

merg pe drum

stau în bancă

încerc să adorm

și mă gândesc

să nu regret să nu regret să nu regret

nimic

cărțile chiar nimic nu m-au învățat

de trădare

sau cum să reacționez la ea

iar uiți să dai buzz

arunc o privire pe geam

exact ca un om care abia s-a trezit

mă gândesc

este toamnă

fac tratat cu octombrie

despre cum să mă servesc vieții

frumos solemn demn sau cu umilință

pe apucate ori cu neseriozitate

dacă stai multă vreme fără să citești

măcar o rubrică de ziar

sufletul se înnegrește ca unghiile 

ziua vinului își continuă serbarea

îmi las capul sub dușul fierbinte

ca să nu-mi văd cearcănele

mă sună cineva

o daaa sunați-mă

vreau să vă fac duminica infernală

nu răspund

mai bine arunc o privire asupra frunzelor

care stau tolănite pe străzi își continuă somnul

mă duc să le trezesc

când se întâmplă să mă gândesc că e prea mult

îmi cade o creangă în cap

sau un balon mă plesnește în frunte

de mâna unui copil răutăcios

cred că în altă viață îmi luam cafeaua în pat 

și mă gândesc

așteptarea e doar un pahar fragil de semicristal

pe care-l ducem cu palmele înghețate

și dacă rezistăm să trecem cu el strada

în partea cealaltă a drumului

avem șansa de a gusta din vinul negru

 al vieții

telefonul încă sună

și nu înțeleg

de ce nu se întâmplă 

măcar într-o singură dimineață

să mă trezească liniștea

*din volumul ”Între noi”, Ecaterina Bargan, Editura Lumen, 2009 - volum publicat în urma desfășurării proiectului ”Concursul de Debut Literar - Lumen 2008 - secțiunea Poezii