continuă căutare

dragostea este o corabie largă
sculptată din interior
în care ne căutăm reciproc o viață
mereu în extremități diferite
și doar urmele pașilor noștri
se suprapun

pânzele albe se întind în zare
îngerii se trezesc
împing ghețarii din cale
întru salvare

cândva o să adormim amândoi 
în plapuma aceluiași ocean


plâns din carapace

am renunțat să adorm în suflete albe
să caut raza mai sclipitoare
până mi se face frig

oamenii au pășit desculți
în inima mea fără să mă trezească
la ore târzii de singurătate

uneori

vreau doar să mă ascund
într-o carapace
și cineva să mă țină în palme

port curajul

a întinde visul 
peste balustrada realității
înseamnă să rostogolești limitele solide
să răsucești spațialitatea
să devii cactusul ciufulit
care-și lasă acele
în degetele morții setoase
copilul dezechilibrat
învățând viața să străbată 
pe bucicletă linia palmei

relicva lumii

mi-s venele râuri
în care corăbii vii duc pirați ireali
fantome alergând în urma timpului
chipuri imprimate în luna de ceară

destinul rămâne același
aceleași morminte uitate
în inima unui delfin

se-ntinde o pânză albă în zare
e zâmbetul lui dumnezeu
sau doar un
suflet de
om

să te doară

am mers prin viață pășind peste urmele altora
le-am deformat după talpa mea fără să-mi cer scuze
că suntem diferiți


descompunere

îmi scapă toate tristeţile în textura umedă dintre sfîrşit de
iarnă atrofiată şi primăvară fragedă
prin lemn cariat se scurge răsuflarea ta înspre ferestra
deschisă din zidul otrăvit
port mîna obosită prin păienjenişul izolat de insula chemărilor tale
e tinereţea prea revoltată
privirea străbate ruptura de plasă cu orizontul deschis de tăceri - raze incidente
ca valul îngenuncheat în indigo
mîngîi tărîmurile fărădeatingeri
sărut obrazul fierbinte
roşu dizolvat în ploaia disperată să se agaţe de un sau o ceva care să nu fie pămînt
nu oase descompuse în măduvă
sîngeroase războaie sau antilope devorate înainte de a-şi ciuli urechile
setea de viaţă nu cîntăreşte ce cade din balanţă
şi nici ce rămîne
cuvinte jupuite din cuvinte
tristeţea brută adîncită în cearcăne
strigătul omului care se îneacă

rătăcitul

o frică surdă te îndeamnă să te ţii departe

de spaţii înguste şi întunecate

abia de mai îngrămădeşti palmele în jurul candelei

să modelezi pîntecul femeii din care curge lumina se prinde universul

paşii se succed în cerc modelînd formele geometrice

de care va trebui să te desparţi cîndva

să te desparţi de copilărie de mamă de lumea ta

şi să plîngi din mers şi să nu-i pese nimănui

decît din depărtare şi doar intuitiv

parcă hipnotizat să-ţi treci palma

din zi în noapte şi invers ca dintr-un ritual în altul

avalanşă de mici întîmplări de care te agăţi

cu disperarea celui rătăcit

visezi la o cafenea simplă două ceşti aburind pereţii

oameni cu care să vorbeşti ore în şir sau acelaşi timp să îl taci

numai să nu îţi găurească singurătatea trupul

să nu te înghită himera din tot ce dispreţuieşti

niciodată până la capăt

întotdeauna despărțirea a fost la fel

o coajă verde de nucă în loc de pâine

și poate

cînd o să mă plimb singură pe strada ta

cînd te vei plimba singur pe strada mea

sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri

dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec

şi poate

unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme

cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir

unul pe lîngă sicriul celuilalt

visînd la o minune

să ieşi viu de după cireşul alb

să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate

va veni o vreme

pentru care

vom plînge împreună

de bucurie

trădare

o clipă

cineva țipă acum la mine

trebuie să urlu și eu la ei

e firesc așa

noi de asta murim

de asta ne naștem

deși

în fond

e același lucru

câteodată

poeziile nu-ți pot ține de cald

sau

de singurătate

dar sunt de 10 ori mai profunde

decât felul în care un prieten ar putea fi

în ale sincerității

nu doar eu

îmi doresc

un aparat fermecat

care să-mi șteargă

toate  fragmentele

mai triste

din trecut

majoritatea ar alege

iubirile cât se poate de frumos trăite

la timpul lor

și cât se poate de dureroase

la vremea despărțirii

sau trădările prietenilor

ceea ce în fond

este aceeași

merg pe drum

stau în bancă

încerc să adorm

și mă gândesc

să nu regret să nu regret să nu regret

nimic

cărțile chiar nimic nu m-au învățat

de trădare

sau cum să reacționez la ea

iar uiți să dai buzz

arunc o privire pe geam

exact ca un om care abia s-a trezit

mă gândesc

este toamnă

fac tratat cu octombrie

despre cum să mă servesc vieții

frumos solemn demn sau cu umilință

pe apucate ori cu neseriozitate

dacă stai multă vreme fără să citești

măcar o rubrică de ziar

sufletul se înnegrește ca unghiile 

ziua vinului își continuă serbarea

îmi las capul sub dușul fierbinte

ca să nu-mi văd cearcănele

mă sună cineva

o daaa sunați-mă

vreau să vă fac duminica infernală

nu răspund

mai bine arunc o privire asupra frunzelor

care stau tolănite pe străzi își continuă somnul

mă duc să le trezesc

când se întâmplă să mă gândesc că e prea mult

îmi cade o creangă în cap

sau un balon mă plesnește în frunte

de mâna unui copil răutăcios

cred că în altă viață îmi luam cafeaua în pat 

și mă gândesc

așteptarea e doar un pahar fragil de semicristal

pe care-l ducem cu palmele înghețate

și dacă rezistăm să trecem cu el strada

în partea cealaltă a drumului

avem șansa de a gusta din vinul negru

 al vieții

telefonul încă sună

și nu înțeleg

de ce nu se întâmplă 

măcar într-o singură dimineață

să mă trezească liniștea

*din volumul ”Între noi”, Ecaterina Bargan, Editura Lumen, 2009 - volum publicat în urma desfășurării proiectului ”Concursul de Debut Literar - Lumen 2008 - secțiunea Poezii