si poate

şi o să vină vreme
cînd o să mă plimb singură pe strada ta
cînd te vei plimba singur pe strada mea
sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri
dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec
şi poate
unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme
cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir
unul pe lîngă sicriul celuilalt
visînd la o minune
să ieşi viu de după cireşul alb
să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate
va veni o vreme
pentru care
vom plînge împreună
de bucurie

e duminica am uitat

Sunt zile în care îngerii te iau de mînă
Şi-ţi zic
Visele ţi se vor împlini acum

Eu îmi sting speranţele încet
Aşa cum îţi stingi tu ţigara în scrumiera
Cu apă
La fel de încet cum se răceşte
Augustul acesta

Îmi beau cafeaua cu acelaşi dezgust
Cu care cobor scările înspre subterană
Scări unde oamenii invalizi
Îşi ling rănile
Chiar înainte ca să cadă
Asta fac
Privind cu dispreţ
Bănuţii căzuţi prea departe
Ca şi viaţa aceasta fără mişcare

Mă întreb unde sunt îngerii lor
Cînd o să-i strîngă de mîini
Să le dăruiască speranţa de a crede în minuni
Şi care mîini
Dacă nici nu au braţe

5 poezii a cîte 7 versuri

amu ce fac


trădarea e ca scîrţîitul de leagăn
te taie în inimă
de te apropii mai mult de pămînt

ceilalţi tac

mă uit în ochii tăi
şi-ţi văd maţele



*


muşc din gol

poezie [ ]

bat moneda ca să aleg titlul


simt că monologhez în gînd
de e prea multă linişte în jur
nu sună niciun telefon mobil

mă întrebam acum ce fac

iar vin şi spun
atenţie la detalii



*


veşti


împreună
de aceeaşi parte a străzii
ne vom strînge de gît
pînă la ultima suflare

numele meu nu va fi în listă doamne

oamenii vor trece rîzînd
dintr-o antecameră în alta


*

procesul de dilatare


e treabă serioasă


vara cîinii umblă cu limba afară
li se dialată organele
pe dinăuntru
şi nu mai e loc pentru toate acolo

se face din ce în ce mai frig

merg pe stradă şi nu mai văd cîini
poate au explodat


*


de cauţi să te fereşti



de gafe




pe unde să traversăm Nistrul înspre insulă
fără să ne udăm blujii
pe calea directă apa e mai sus de genunchi
cu puţin dar ni-s picioarele scurte

în depărtare zărim un pod de nisip pe care trec oile

acolo ne-a fost drumul suntem pînă la brîu
minte de oaie

sa nu pleci azi

să încerci a impune iubire e ca şi cum ai încerca să îmbrăţişezi cu mîinile amputate un om cît se poate de normal

am păşit strîmb cînd am spus adevărul
ca şi cum mă aflam sub apă şi mult deasupra se afla un strat solid de gheaţă
a fi sinceră
era singura scăpare
între ceea ce ştim de la viaţă în mod normal
şi lucrurile spre care tindem cu toată fiinţa

înainte să deschizi uşa întorci capul peste umăr
ştii bine că nu contează ce rămîne în urmă
chiar şi atunci regreţi

fireşte încercăm o viaţă să ne măsurăm limitele şi durata stării de inconştiinţă
alegerile făcute le tragem înăuntrul cercului
ca să ne putem apăra
de noi
sau de cel cu care am dat mîna

atunci gîndurle de ieri şi cu cele de azi
nu se ştiau între ele

uneori ai nevoie să te ţină careva după gratii
să gîndeşti la ceea ce se regretă enorm
numai să nu porneşti singur pe ape în mijlocul nopţii
şi să nu te mai întorci

degetele mele dezgolite de unghii peste degetele tale
o greşeală mai mare decît cea dîntîi
cu adevărul ţipat
fiindcă acolo nu se percepea decît prin vorbe
nu e nevoie de compatibilitate aici
sau ceea ce se întîmplă automat în noi

în palmele mele ţin fiinţa pe care am strivit-o adineauri
aş vrea să dau acum un click înapoi să anulez mişcarea
cînd oamenii se fac mai mici mai departe
ca şi casele de care te îndepărtezi
casele prietenilor tăi
prietenii care te uită lent
şi te temi îţi e frică să baţi în uşă să îi opreşti

o zi încorporată într-alta nimic mai mult

suntem segmente limitate sentimente ştirbe
care nu se mai simt dar care ne cuprind strîns
cînd frica de pierdere vine tot mai aproape

îmi tot vorbeai de coincidenţe
că nu erai tu acela care nu ştia ce spune
ţineam unica iubire la încheietură
nu o lăsăm să ne părăsească ca şi scrisorile de amor
lăsate prea imprudent pe pervazul cu geamul deschis

uităm ceea ce rămîne în afara atingerilor intenţionate
cum ar fi sărutul

nu aşa se opreşte descompunerea circumstanţelor
noi cu ele
mai reali decît credeam de obicei că suntem

nemişcarea de la înălţime în jos
totul se clatină departe
nu ai timp să te gîndeşti că vei cădea
mîinile tremură se desprind înainte ca cerul
să te răstoarne
o absenţă în plus pe pămînt

cineva te va striga pe nume în urmă
n u p l e c a a z i

este ceea ce numim sfîrşit
faţa roşie
dar nu încruntată
doi ochi din care lacrimile curg şiroaie
de parcă
ar vrea să comunice cu ai tăi

şi chiar am strigat

totul începe cu o pagina goală
cuvinte luate la întîmplare
ne strigăm disperarea
degetelor rămase
în versuri pe care nu le putem pipăi

vine o zi cînd ne trezim
la fel de somnoroşi ca de obicei
iar cineva drag nu se mai trezeşte deloc
vine pur şi simplu o oră
cînd omul de lîngă tine se duce
să completeze un alt element lipsă
în colecţia putrezită
de morţi

sunt zile în care nu mai dormim
cu gîndul la celălalt
care poate nici el nu doarme
nici el

aşa ieri mi-am zis
să nu vorbim
să nu atingem nimic
doar să strigăm
şi
chiar
am
strigat

sa nu vorbim

după ce arunc cîţiva pumni de apă peste faţă
văd lumea mai în culori
ca într-un joc unde
am trecut la un nivel superior

ascult o melodie frumoasă în franceză
nu o înţeleg dar ştiu că e splendidă

nu mai vreau nimic
port totul cu mine
tot ce e al meu
în palme şi în spate port
sunt o norocoasă de cînd m-am născut
dar le împrumut cîte puţin şi amicilor
e firească schimbarea aceasta
cînd te simţi un învingător
şi atunci cînd urlă cîinii
moartea stăpînului

mă trezisem doar

coperti

mergem dinspre alimentară spre casă
cu o pîine caldă
şi albă în mîna stîngă
plus o sticlă mare de apă minerală rece în dreapta

intrarea în bloc
la primul etaj o uşă întredeschisă
era imposibil ca ochii mei să nu arunce o privire
într-acolo. Un bătrînel
pe jumătate dezbrăcat
citea un ziar
fotoliul lui era cu spatele la uşă

m-am gîndit brusc
că pe căldura aceasta
nici măcar hoţii n-au chef de lucru
acasă
mi-am luat o cărţulie drăguţă
cu o uşă întredeschisă pe copertă la fel ca cea de la intrare

dupa noi si pamintul

Motto: "nu suntem doar un pumn de ţărînă"
Petre Ţuţea

pămîntul este făcut din
ceea ce va rămîne din noi după moarte

o stradă cît un cimitir
asta îmi închipui acum

peste mii de ani
fiinţele vii
ne vor găsi în sicrie de lemn

dar nici o întîlnire
nu o să conteze
pentru noi
acolo

sub pămînt

fiecare îşi lasă autograful şi pleac

(poem dedicat pietrei)

tind să cred că sufletul n-are nici o treabă cu pielea
cu exteriorul
dincolo de suflet nu se întîmplă nimic
poate doar pentru alţii
diferiţi de oameni şi tot ce ne stă în fire
dacă vrei să-ţi alungi gîndurile rele
nu e neapărat să te tunzi la zero

azi m-am trezit cu prosopul umed pe picioare
şi mă simţeam de parcă am făcut pe mine în somn

mă scol cu ochii bulbucaţi în roşu
aerul apare din plămîni
nepăsarea se imprimă în aer ca fumul de ţigară
uitaţi pe verdele pămîntului
paşii mei sleiţi de puteri
nu găsesc drumul înapoi
spre nicăieri

port pe mîna dreaptă trei sfinţi

simt un fel de căldură în urechi
ca şi cum mi-aş lăsa capul pe spate
în cada cu apă fierbinte

acum stau în fotoliul meu confortabil din camera fără ferestre
am îmbrăcat un maiou bărbătesc cu autografe străine
prea mare pentru mine
mult prea mare pentru mine
ca şi viaţa aceasta fără străzi
prea largă pe dinafară
prea strîmtă înăuntru

o haină cusută aiurea
pe care fiecare îşi lasă autograful şi pleacă

far

ating mişcarea apusului
mă ascund în pumnii oamenilor
mă risipesc între hohote
toamna epiderma pămîntului se descompune
visînd începuturile

mişcăm liniştea prin toate trăirile existente
ele se atenuează ca petele de acoarelă în depărtare
ca cele mai intense culori de pe haine
după 30 de zile sub soare
mişcăm incertitudinea copilului care bate în geam
îşi strigă maturitatea tardivă
o mişcăm mai departe

mîinile mici adună frunze uscate
facem cuiburi pentru dimineţi
să-şi odihnească răsăritul în ele

noaptea e strîmtă ca un coridor de liceu
în care ai plîns prea mult
în care ţi-ai ros unghiile de pereţi
şi te-ai plimbat dintr-un capăt în altul
ore în şir
cu pumnii strînşi cu buzele muşcate
şi amintirile mototolite în buzunar

realitatea

azi am văzut o bătrînă surdo-mută
am înţeles asta din semnele pe care
i le făcea unei alte bătrîne
poate că cealaltă nu avea darul auzului
nici măcar nu contează

să trăieşti o viaţă fără să auzi sunetele
e mai rău decît să dormi fără să visezi
e mai rău decît să pipăi un obiect fără să-i simţi forma
e mai rău decît să guşti bunătăţi fără să le simţi gustul

mai tîrziu a urcat un bătrîn orb
apariţia lui m-a făcut să mă scol
de parcă m-ar fi curentat un toc electric
deşi mai erau locuri libere

el mi-a simţit mişcarea
s-a întors în direcţia mea şi a zîmbit
dar a rămas în picioare

să trăieşti o viaţă fără să vezi verdele frunzelor
zîmbetul copiilor sclipirea ochilor
e mai rău decît să fii surdo-mut
este mai rău decît să mergi într-o dimineaţă de iarnă
cu genele rimelate
şi lacrimile involuntar să-ţi umple retina cu negreaţă
şi să simţi un strat neplăcut de crustă neagră fărîmicioasă
şi să vrei să-ţi smulgi ochii
dar să păşeşti pe aceeaşi linie dreaptă
ca într-o zi uşoară de vară

nu ştiu ce e mai rău
să te naşti sau să mori


today i saw a old and deaf-mute woman
i understood that from the signs
wich she was doing by speacking with an another old woman
maybe the another one was deaf-mute
no mater i think

to live a life without hear the sounds
is worse then to sleep without dreams
is worse then to taste some goodness without feeling their relish

later there come in an old and blind man
his appearance stand me up in a moment
like some strong current touch me
he made a movement in my direction
and give me a smile

to live a life witout can see is the green of rrass
children's smile or sparkle of ices
is worse then to be deaf-mute
is worse then to walk in a winter morning
with make-up on your face
and the tears involuntary to fill up your ices
with an swarty and brittle crust
and to want to grab your ices
but to step on a line
like it would be a easy day of summer

i don't know what is worse
in this world
to born or to day