fir-ar să fie

şi încă eşti trist nimic nu se schimbă

iar trezirea vine şi trezirea apropie doar o ploaie scurtă
care te ţine
şi mai departe.

şi totul dispare. şi oamenii care până acum făceau sensul
un sign out absurd telefonul închis km distanţă

înţeleg

toate cândva se sfârşesc cu muzică sau fără
( pot să schimb discul?
mai taci.)
toate rămân a fi ceea ce le facem să
şi petele din primul plan şi petele din plan secund
şi oamenii care îţi sunt blocaţi în gând
şi atunci când se află la 2400 km depărtare
zâmbetele false care te fac să îi crezi adevăraţi
prietenii care îţi spun că o să aibă grijă ce cuvinte lasă
în aer pentru tine...
tristeţe. care îţi aparţine care le aparţine
o laşi aşa nemişcată pe chipul tău lipsit de vreo expresie

în octombrie 2010 nu o să se schimbe nimic
nu o să adorm mai repede şi nici cu mai mult zâmbet
dar poate

incert

îmi zice că îi place să meargă
prin parcul ăsta de spital
ori cum se aud seara
liliecii - vai - spune - tu nu
i-ai auzit - citesc pe plăcuţa
de la intrare atenţie epidemie
acces restricţionat persoanelor
străine dau pasul în urmă
silvia păşeşte încrezut
tremur
mă fac şi eu c-aş fi curajoasă
dar continui să dau întrebări

locuri nu-s
peste tot soare
un bazin fără apă ar fi fost mai lin
sufletului
dacă ar fi avut
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre
fragilul ierbii şi piatră

nu atât furii cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori de câmp
să fi luat pentru ea

se apropie o haită de câini vagabonzi
povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea
peste durere
spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo
în locul lor
ar fi o fantomă

bilet

îmi spunea că iadul e doar un antrenament
că aşa devenim mai puternici

mă gândesc că nu e bine să-mi antrenez
curajul pentru moarte
nici măcar într-o formă iluzorie
s-ar putea să nu mă pot controla

*

uneori aud soneria
mă apropii de uşă
şi îmi dau seama că nu e nimeni
că doar un copil
se juca la telefon undeva jos
în ogradă

etc etc

a fost vreme în care am plâns, adormind, cu fruntea
ascunsă sub masă, după care îi trimiteam zeci de
emoticoane triste şi atâtea mailuri pentru care
m-am detestat
cu ruşine

mă acuza de un anumit fel de nebunie
ştiam că e adevărat

apoi am aşteptat să-mi treacă îngrijorarea
şi m-am îndepărtat, suficient, cât să nu fie
dependenţa vizibilă, cât să mă
apăr

pândesc târziul norilor


şi duminica nopţile sunt triste
fără să oprească singurătatea
în zid
poate un pic de neputinţă
poate cădere
poate doar slăbiciuni
care s-au bucurat
aflând că sunt lăsate în pace

şi carnea bolnavă
aruncată din altcineva înspre

şi mirosul de sfârşit
are iarăşi dreptate să plângă

cum să te aperi

fă cum ştii

muşcăturile de la ţânţari le-aş roade până la sânge
nu-mi mai pasă de ce se poate întâmpla mai departe
vreau să-mi dorm toată viaţa

să-i trimit dracului pe toţi cei pe care i-am tot luat pe din ocolişuri
când situaţia a cerut rafinament

să scriu şi eu un text piramidal răsturnat
să-mi asum spusele că l-am făcut bine
că-s mare şi...
că scriu bine oricum

să pot combina clişee cu ceea ce nu se spune cu voce
şi ceea ce contează de fapt
mai mult decât altele luate-mpreună

vreau să-mi cumpăr un papagal şi o pisică fără gheare
să-i las liberi
să observ cum convieţuiesc

să te ştiu în preajmă
chiar şi când nu eşti
să vină toamnă
dar de fapt...
altcineva

să observ lipsa de întuneric
să sting lumina ca să-mi apară




uv

un cuier pentru haine, altul pentru zăpadă
nu ţi-am amintit cât de bine
e să faci focul în pădure iarna
când se face mai frig să te aşezi pe jăratec
şi viteza pe care o ia sania la o altitudine de cădere
cu fricile în buzunarele cusute pe dinăuntru

nu se mai sună, se aruncă cu pietricele
şi dacă tavanul se-apleacă un pic, înseamna
c-ai stat prea mult în soare
din boltă s-ar desprinde o înghiţitură
de gol fără intestine
chiar poţi să îl faci să adoarmă
cu burta pe creştetul codrilor

scriu pentru tine

am început să semăn mai mult cu tine
ai început să te obişnuieşti cu orele mele de tăcere
am început să scriu poezii de dragoste
am început să-ţi învăţ răbdarea,
şi cum se face să fie tare cafeaua,
cât să aflu

foamea mea ai început să o simţi şi tu