incert

îmi zice că îi place să meargă
prin parcul ăsta de spital
ori cum se aud seara
liliecii - vai - spune - tu nu
i-ai auzit - citesc pe plăcuţa
de la intrare atenţie epidemie
acces restricţionat persoanelor
străine dau pasul în urmă
silvia păşeşte încrezut
tremur
mă fac şi eu c-aş fi curajoasă
dar continui să dau întrebări

locuri nu-s
peste tot soare
un bazin fără apă ar fi fost mai lin
sufletului
dacă ar fi avut
stăm pe beton călcâiul se sprijină-ntre
fragilul ierbii şi piatră

nu atât furii cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi poate mai uşor înăuntru
acum citesc acum înţeleg
îmi pare rău că în parcul catedralei nu cresc flori de câmp
să fi luat pentru ea

se apropie o haită de câini vagabonzi
povestesc mai departe cu vocea întreagă
silvia îşi înfinge degetele în palma mea
peste durere
spaima chircită-n stomac
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini
de parcă acolo
în locul lor
ar fi o fantomă