La merceologia mărfurilor alimentare din nou am închis ochii, când doamna Vartic, în loc să deschidă caietul cu lucrări de laborator şi să verifice lucrarea cutare, a întors în urmă foaia catalogului şi s-a uitat ce note primea elevul respectiv în primul semestru, după care a răsfoit acelaşi catalog, până a dat de pagina destinată lucrărilor de laborator şi a pus două note din capul ei, fără să deschidă caietul acelui copil. Eram în prima bancă, locul de unde se vedea totul prea clar. Îmi creştea tensiunea, mi se făcea greaţă, mă durea capul şi nici măcar nu pricepeam de ce îmi pasă atât. Dă-o dracului, sunt mii de profesori ca ea!
La limba română, când eram un pic absentă, doamna Vasiliu m-a întrebat ce aş face eu în locul Anei din romanul Ion. I-am răspuns simplu – Aş fi supravieţuit. Problema consta în nişte alternative dintre care elevii ar fi trebuit să aleagă o variantă şi eu am ales la întâmplare, mizând pe faptul că oricare dintre variantele propuse are o logică şi poate fi argumentată ca fiind posibilitatea corectă. Mi-a căzut: “Bătută de tatăl său şi de Ion, făcută de râsul lumii, Ana nu avea altă ieşire din situaţie decât sinuciderea”. Doamna Vasiliu mi-a spus că alegând cea mai pesimistă variantă, viziunea mea îmi trădează concepţia asupra vieţii şi poate chiar felul în care m-aş comporta într-o situaţie de criză, replică cu care eu nu am putut fi de acord, chiar dacă a fost formulată, în modul general, nu particular despre mine. Situaţia concretă, realitatea expusă de Rebreanu, cum şi timpul în care trăiau personajele e una, iar tăria personală de caracter e cu totul altceva şi nu ar trebui să fie puse pe o balanţă, m-am gândit eu, dar am tăcut.
*
Am descoperit că majoritatea şoferilor consumatori ai McDonald’s-ului sunt ruşi. O pereche de îndrăgostiţi, care vorbeau principial în rusă, îmi luau comanda. Eu le răspundeam în limba lor, ca să nu dureze procesul. Prin fiecare cuvânt, repetat consecvent, vroiau să-mi arate cât sunt de redusă, ca şi cum lipsa mea de înţelegere venea nu din tonul lor diminuat, ci pentru că sunt eu proastă. În momentul în care am repetat comanda totală, ca să încasez banii, am vorbit în română. Ei m-au întrebat, tărăgănând dispreţuitor, „A po ruscomu mojno?”. Am răspuns rapid „Nu”, moment în care ei au început să râdă isteric, de parcă eu i-aş fi luat peste picior. Băiatul de la volan îşi etala pe chip aerul de superioritate. Prietena lui îi ţinea companie. Eram în Drive 2 şi le repetam suma cu o seriozitate firească pe faţă, când ei încă râdeau. O pauză de amuzament în care mă simţeam bufon din simplul motiv că nu înţelegeam miza glumei.
După ce maşina a luat-o din loc, un bărbat şchiop a traversat strada. Se mişca lent, de parcă viaţa lui nu mai însemna nimic. Papucii îi erau murdari de noroi. Ploaia nu înceta să cadă. Alături, doi bărbaţi vorbeau. Cel din stânga îşi purta ţigara dintr-o mână în alta. Câţiva câini zburdau în jurul bărbaţilor. Pământul era ud şi lipicios. Unul dintre câini a căzut cu botul în pământ şi s-a apucat să schelălăie. Bărbaţii îi umăreau mişcările. „O-ho-ho, uite domnule, cum dă cu laba peste bot!”, spunea unul, printre hohote de râs.
Părul îmi crescuse prea mult, aşa că după programul de lucru, am decis să mă duc la o frizerie din preajmă. Era deschis. Am intrat. Era un loc liber. M-am aşezat pe scaunul din faţa oglinzii. Frizeriţa avea în jurul la 35 de ani. Purta chipiu negru şi bluji cu multe buzunare. Restul corpului îi era acoperit de şorţ. Pe mâna stângă îi strălucea un inel mare de aur, cu partea superioară în formă dreptunghiulară. După ce a precizat ce fel de tunsoare vreau, i-am zis că poate să-nceapă, şi, hârşti-hârşti, vârfurile părului meu dispăreau.
În timp ce manevra cu încredere foarfecele, mai trăgea cu ochiul la televizorul din dreapta. Se povesteau istorii despre moartea prematură a copiilor, din cauza mamelor. Mişcările ei dintr-o parte în alta îi clătinau cerceii de fomă circulară. Din când în când exclama „Sumaşedşie jenshinî”, ascultând gravităţile cotidianului, apoi, iarăşi, hârşti-hârşti, la mine în păr. Eu mă uitam în oglindă. Faţa mea tristă, nemişcată, semăna tot mai mult cu un portret în care pictorul adaugă fundalului culori, ca să micşoreze volumul părului.
„Gata!” a exclamat frizeriţa într-un moment oarecare, şi eu m-am ridicat.
Aveam de parcurs câteva staţii până acasă. Am luat troleibuzul 24. Iar acolo, un bărbat de vârsta a treia ţinea în braţe un băieţel. Bărbatul se uita rece în ochii celorlalţi călători şi nu îl stingherea privirea acestora, când reacţia era recipocă. „Nu vreţi să ascultaţi cum băiatul recită o poezie?”, a întrebat-o în rusă pe femeia de pe scaunul din faţă. Femeia a dat din cap, nepăsătoare. Cu mişcări anticipate, bărbatul a coborât cu grijă băieţelul de pe genunchiul său, şi acesta, la rându-i, a început să recite ceva pe un ton slab, inexpresiv şi total inestetic. Femeia se uita la băieţaş şi zâmbea superficial. Nu a auzit mai deloc cuvintele poeziei recitate în rusă, dar a spus la sfârşit bravo, ca să se facă plăcută. Imediat bărbatul a invitat-o duminica să asculte rugăciuni, repetându-i adresa în vreo trei feluri, ca să înţeleagă, de parcă femeia străină ar fi dat măcar un semn de interes. De fapt, în clipa aceea, zâmbetul de pe faţa ei a pierit, iar ochii şi-i îndreptase într-o direcţie diametral opusă bărbatului. S-a pregătit să iasă. Uşile troleibuzului s-au deschis. Femeia a ţâşnit în afară, deranjând ghioceii care stăteau în vânzare la o margine de staţie. În locul acesteia s-a aşezat o tânără care tocmai intrase. Avea nişte cercei măşcaţi, de un albastru bătător la ochi. A adoptat o poziţie lejeră pe scaun, sprijinindu-şi mîna stângă de încheietura piciorului stâng. Ochii îi erau roşii de plîns. Era abătută, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama unde a intrat, ori nu îi mai păsa de lucrul acesta. Ţinea în mână o ţigară aprinsă din care a tras un fum, înainte ca să o atenţioneze un domn că în troleibuz nu se fumează. A reacţionat prompt, un pic speriată. Şi-a aruncat ţigara prin uşa care tocmai se închidea, cerându-şi scuze. Privirea i-a rămas în urmă o vreme, apoi şi-a întors capul înspre scaunul din faţa ei.
Am coborât, florăria emana un miros puternic de petale. În subterană m-am oprit la copiator, să-mi dublez nişte texte. M-am aşezat pe un scaun ca să aştept. Un bătrân a intrat cu o foaie galbenă, apropiindu-se de femeia cu păr scurt şi roşcat, care manevra foile în copiator. Aceasta i-a reproşat că are clienţi în rând. „Dumnezeu să vă păzească”, a spus bătrânul, ieşind. Peste câteva minute femeia cu păr roşcat a fumat o ţigară în timp ce trecea foile prin copiator. O bătrână a intrat, întrebând cine e ultimul în rând. A reacţionat o domnişoară, care aştepta cu banii transpiraţi în mână. Bătrâna a ignorat-o şi s-a iţit înainte „Măreşte-mi instrucţiunea asta, drăguţo, e pentru mâţi!”. Femeia de la copiator manevra foile non-stop şi mânca. Când m-a ajuns rândul, m-am răzgândit să mai fac copii.
*
Era sâmbătă dimineaţa, dimineaţa zilei în care urma să am lansarea volumului meu de debut, când Alex m-a trimis să spăl terasa din faţa restaurantului. Pe Sergiu nu îl mai văzusem de-o săptămână. Nu dădea niciun semn de viaţă. Am umplut găleata cu apă, am turnat detergenţi, am înmuiat mopul, l-am stors, de data asta fără mănuşi. După câteva spălări, când apa se mudărise, şi eu umblam cu mâinile prin ea, ca printr-o umilinţă imensă, mi-am imaginat cum va fi diseară şi asta mi-a dat un motiv în plus să-mi îndrept umerii. Am spălat întreaga terasă, cu spatele transpirat, cât maşinile vuiau la intersecţie în toate cele patru direcţii.
Seara. Biblioteca Haşdeu cu oameni. Oamenii urcă etajul. Îmi tremură mâinile un pic, dar mă liniştesc. Timp de o oră jumate, domnul Burac, pe care îl văd pentru prima dată în viaţă, îşi ţine discursul despe cartea mea şi despre multe alte lucruri. Ce nenoroc pentru oaspeţi... În cealaltă oră, pe sferturi, mai apucă să vorbească şi alţii. Silvia întârzie, se aşază în primul rând şi îmi explică prin gesturi că a avut dreptate despre copertă. Mi se dă cuvântul la urmă. Domnul Burac îmi şopteşte să spun o frază scurtă. Spun mulţumesc şi m-aşez. Oaspeţii sunt bucuroşi. Bucuroşi că s-a sfârşit infernul. Unora le scârţâie spatele, când se ridică de pe scaune, alţii tuşesc din plămîni, oh, cum o să ajung acuşi la o ţigară, cât de dorită mi-e ţigara, ce bună ţigara va fi... se aud gânduri.
Rămâne o aglomerare de scriitori care nu tocmai se agreează reciproc. Domnul Burac îmi spune „Singurătatea e cel mai mare lux...” întinzându-şi vocalele. Domnul Cuzuioc îmi şopteşte „Să nu-l asculţi pe domnul Burac, ai grijă de tine...” mai departe nu-i ţin minte explicaţiile, dar vorbea de parcă aş avea nevoie de un medic sau de un sociolog, vorbea de parcă nu aş distinge realitatea de poezie. Silvia îmi promite să scrie despre... Privirea mea nedumerită o face să creadă că mi-e frică. „Stai liniştită, va fi pozitiv”. Domnul Matei face aluzii că Dumitru nu e tocmai persoana potrivită care să aibă discipoli. Petru face o remarcă usturătoare, având tentaţia să-i sară în cap. Ambalajul nobil al aparenţelor începe-a crăpa. Domnul Beşleagă se entuziasmează, aflând că i-am citit cartea de poezii şi îşi schimbă repede părerea, lucru care mă întristează. Domnul Matei spune că a alungat-o pe Silvia din redacţia nu mai ştiu cărui ziar, pentru agramare, că în Moldova 8 din 10 oameni sunt rataţi. „Tu trebuie să faci o facultate la Iaşi –zice – o facultate cu care să-ţi prelucrezi mai bine limbajul. Şi să-ţi faci singură selecţia textelor”, apoi îmi citează ceva din Baudelaire, să observ ritmul, apoi îmi răspunde că nu vrea vin, pentru că nu consumă alcool. Nici Aurelia nu vrea vin. Aurelia mă întreabă ce părere am despre lansare şi eu încep a-i povesti ca unui om care nu a fost prezent şi care a întârziat, fiind în necunoştinţă de cauză, apoi aflu de la subconştientul meu că arăt ca o idioată. Îi mulţumesc pentru prezentarea făcută. Ferdinand mi se adresează-n engleză, zice că va vorbi cu traducătorii companiei să-mi traducă-n germană o parte din poezii, şi că le vor plasa într-un volum. Ferdinand e student la facultatea de drept şi spune că la ei, în Germania, cei care învaţă la drept trebuie să ştie totul, apoi îşi varsă vinul peste maiou. „Pata sper că ştii cum se scoate”, îi zic. Lumea dispare câte puţin. Dispar şi eu. Biblioteca Haşdeu rămîne singură. Mă întorc acasă cu pâine, flori şi cărţi. Îmi vine să scriu o poezie despre..., dar mă răzgândesc repede. Acum trebuie să mă concentrez asupra raportului de practică. Mâine să mă trezesc.
*
Ora 5.45 a.m. Zbrrrrrrr! Ora 5.45 a.m. Ora obişnuită la care mă trezesc când am program de la 7.00 a.m. La lucru e cimitir. Niciun client dimineaţa. Şi Sergiu e dat dispărut. Despre Sergiu nimeni nu ştie nimic.
La limba română, când eram un pic absentă, doamna Vasiliu m-a întrebat ce aş face eu în locul Anei din romanul Ion. I-am răspuns simplu – Aş fi supravieţuit. Problema consta în nişte alternative dintre care elevii ar fi trebuit să aleagă o variantă şi eu am ales la întâmplare, mizând pe faptul că oricare dintre variantele propuse are o logică şi poate fi argumentată ca fiind posibilitatea corectă. Mi-a căzut: “Bătută de tatăl său şi de Ion, făcută de râsul lumii, Ana nu avea altă ieşire din situaţie decât sinuciderea”. Doamna Vasiliu mi-a spus că alegând cea mai pesimistă variantă, viziunea mea îmi trădează concepţia asupra vieţii şi poate chiar felul în care m-aş comporta într-o situaţie de criză, replică cu care eu nu am putut fi de acord, chiar dacă a fost formulată, în modul general, nu particular despre mine. Situaţia concretă, realitatea expusă de Rebreanu, cum şi timpul în care trăiau personajele e una, iar tăria personală de caracter e cu totul altceva şi nu ar trebui să fie puse pe o balanţă, m-am gândit eu, dar am tăcut.
*
Am descoperit că majoritatea şoferilor consumatori ai McDonald’s-ului sunt ruşi. O pereche de îndrăgostiţi, care vorbeau principial în rusă, îmi luau comanda. Eu le răspundeam în limba lor, ca să nu dureze procesul. Prin fiecare cuvânt, repetat consecvent, vroiau să-mi arate cât sunt de redusă, ca şi cum lipsa mea de înţelegere venea nu din tonul lor diminuat, ci pentru că sunt eu proastă. În momentul în care am repetat comanda totală, ca să încasez banii, am vorbit în română. Ei m-au întrebat, tărăgănând dispreţuitor, „A po ruscomu mojno?”. Am răspuns rapid „Nu”, moment în care ei au început să râdă isteric, de parcă eu i-aş fi luat peste picior. Băiatul de la volan îşi etala pe chip aerul de superioritate. Prietena lui îi ţinea companie. Eram în Drive 2 şi le repetam suma cu o seriozitate firească pe faţă, când ei încă râdeau. O pauză de amuzament în care mă simţeam bufon din simplul motiv că nu înţelegeam miza glumei.
După ce maşina a luat-o din loc, un bărbat şchiop a traversat strada. Se mişca lent, de parcă viaţa lui nu mai însemna nimic. Papucii îi erau murdari de noroi. Ploaia nu înceta să cadă. Alături, doi bărbaţi vorbeau. Cel din stânga îşi purta ţigara dintr-o mână în alta. Câţiva câini zburdau în jurul bărbaţilor. Pământul era ud şi lipicios. Unul dintre câini a căzut cu botul în pământ şi s-a apucat să schelălăie. Bărbaţii îi umăreau mişcările. „O-ho-ho, uite domnule, cum dă cu laba peste bot!”, spunea unul, printre hohote de râs.
Părul îmi crescuse prea mult, aşa că după programul de lucru, am decis să mă duc la o frizerie din preajmă. Era deschis. Am intrat. Era un loc liber. M-am aşezat pe scaunul din faţa oglinzii. Frizeriţa avea în jurul la 35 de ani. Purta chipiu negru şi bluji cu multe buzunare. Restul corpului îi era acoperit de şorţ. Pe mâna stângă îi strălucea un inel mare de aur, cu partea superioară în formă dreptunghiulară. După ce a precizat ce fel de tunsoare vreau, i-am zis că poate să-nceapă, şi, hârşti-hârşti, vârfurile părului meu dispăreau.
În timp ce manevra cu încredere foarfecele, mai trăgea cu ochiul la televizorul din dreapta. Se povesteau istorii despre moartea prematură a copiilor, din cauza mamelor. Mişcările ei dintr-o parte în alta îi clătinau cerceii de fomă circulară. Din când în când exclama „Sumaşedşie jenshinî”, ascultând gravităţile cotidianului, apoi, iarăşi, hârşti-hârşti, la mine în păr. Eu mă uitam în oglindă. Faţa mea tristă, nemişcată, semăna tot mai mult cu un portret în care pictorul adaugă fundalului culori, ca să micşoreze volumul părului.
„Gata!” a exclamat frizeriţa într-un moment oarecare, şi eu m-am ridicat.
Aveam de parcurs câteva staţii până acasă. Am luat troleibuzul 24. Iar acolo, un bărbat de vârsta a treia ţinea în braţe un băieţel. Bărbatul se uita rece în ochii celorlalţi călători şi nu îl stingherea privirea acestora, când reacţia era recipocă. „Nu vreţi să ascultaţi cum băiatul recită o poezie?”, a întrebat-o în rusă pe femeia de pe scaunul din faţă. Femeia a dat din cap, nepăsătoare. Cu mişcări anticipate, bărbatul a coborât cu grijă băieţelul de pe genunchiul său, şi acesta, la rându-i, a început să recite ceva pe un ton slab, inexpresiv şi total inestetic. Femeia se uita la băieţaş şi zâmbea superficial. Nu a auzit mai deloc cuvintele poeziei recitate în rusă, dar a spus la sfârşit bravo, ca să se facă plăcută. Imediat bărbatul a invitat-o duminica să asculte rugăciuni, repetându-i adresa în vreo trei feluri, ca să înţeleagă, de parcă femeia străină ar fi dat măcar un semn de interes. De fapt, în clipa aceea, zâmbetul de pe faţa ei a pierit, iar ochii şi-i îndreptase într-o direcţie diametral opusă bărbatului. S-a pregătit să iasă. Uşile troleibuzului s-au deschis. Femeia a ţâşnit în afară, deranjând ghioceii care stăteau în vânzare la o margine de staţie. În locul acesteia s-a aşezat o tânără care tocmai intrase. Avea nişte cercei măşcaţi, de un albastru bătător la ochi. A adoptat o poziţie lejeră pe scaun, sprijinindu-şi mîna stângă de încheietura piciorului stâng. Ochii îi erau roşii de plîns. Era abătută, ca şi cum nu şi-ar fi dat seama unde a intrat, ori nu îi mai păsa de lucrul acesta. Ţinea în mână o ţigară aprinsă din care a tras un fum, înainte ca să o atenţioneze un domn că în troleibuz nu se fumează. A reacţionat prompt, un pic speriată. Şi-a aruncat ţigara prin uşa care tocmai se închidea, cerându-şi scuze. Privirea i-a rămas în urmă o vreme, apoi şi-a întors capul înspre scaunul din faţa ei.
Am coborât, florăria emana un miros puternic de petale. În subterană m-am oprit la copiator, să-mi dublez nişte texte. M-am aşezat pe un scaun ca să aştept. Un bătrân a intrat cu o foaie galbenă, apropiindu-se de femeia cu păr scurt şi roşcat, care manevra foile în copiator. Aceasta i-a reproşat că are clienţi în rând. „Dumnezeu să vă păzească”, a spus bătrânul, ieşind. Peste câteva minute femeia cu păr roşcat a fumat o ţigară în timp ce trecea foile prin copiator. O bătrână a intrat, întrebând cine e ultimul în rând. A reacţionat o domnişoară, care aştepta cu banii transpiraţi în mână. Bătrâna a ignorat-o şi s-a iţit înainte „Măreşte-mi instrucţiunea asta, drăguţo, e pentru mâţi!”. Femeia de la copiator manevra foile non-stop şi mânca. Când m-a ajuns rândul, m-am răzgândit să mai fac copii.
*
Era sâmbătă dimineaţa, dimineaţa zilei în care urma să am lansarea volumului meu de debut, când Alex m-a trimis să spăl terasa din faţa restaurantului. Pe Sergiu nu îl mai văzusem de-o săptămână. Nu dădea niciun semn de viaţă. Am umplut găleata cu apă, am turnat detergenţi, am înmuiat mopul, l-am stors, de data asta fără mănuşi. După câteva spălări, când apa se mudărise, şi eu umblam cu mâinile prin ea, ca printr-o umilinţă imensă, mi-am imaginat cum va fi diseară şi asta mi-a dat un motiv în plus să-mi îndrept umerii. Am spălat întreaga terasă, cu spatele transpirat, cât maşinile vuiau la intersecţie în toate cele patru direcţii.
Seara. Biblioteca Haşdeu cu oameni. Oamenii urcă etajul. Îmi tremură mâinile un pic, dar mă liniştesc. Timp de o oră jumate, domnul Burac, pe care îl văd pentru prima dată în viaţă, îşi ţine discursul despe cartea mea şi despre multe alte lucruri. Ce nenoroc pentru oaspeţi... În cealaltă oră, pe sferturi, mai apucă să vorbească şi alţii. Silvia întârzie, se aşază în primul rând şi îmi explică prin gesturi că a avut dreptate despre copertă. Mi se dă cuvântul la urmă. Domnul Burac îmi şopteşte să spun o frază scurtă. Spun mulţumesc şi m-aşez. Oaspeţii sunt bucuroşi. Bucuroşi că s-a sfârşit infernul. Unora le scârţâie spatele, când se ridică de pe scaune, alţii tuşesc din plămîni, oh, cum o să ajung acuşi la o ţigară, cât de dorită mi-e ţigara, ce bună ţigara va fi... se aud gânduri.
Rămâne o aglomerare de scriitori care nu tocmai se agreează reciproc. Domnul Burac îmi spune „Singurătatea e cel mai mare lux...” întinzându-şi vocalele. Domnul Cuzuioc îmi şopteşte „Să nu-l asculţi pe domnul Burac, ai grijă de tine...” mai departe nu-i ţin minte explicaţiile, dar vorbea de parcă aş avea nevoie de un medic sau de un sociolog, vorbea de parcă nu aş distinge realitatea de poezie. Silvia îmi promite să scrie despre... Privirea mea nedumerită o face să creadă că mi-e frică. „Stai liniştită, va fi pozitiv”. Domnul Matei face aluzii că Dumitru nu e tocmai persoana potrivită care să aibă discipoli. Petru face o remarcă usturătoare, având tentaţia să-i sară în cap. Ambalajul nobil al aparenţelor începe-a crăpa. Domnul Beşleagă se entuziasmează, aflând că i-am citit cartea de poezii şi îşi schimbă repede părerea, lucru care mă întristează. Domnul Matei spune că a alungat-o pe Silvia din redacţia nu mai ştiu cărui ziar, pentru agramare, că în Moldova 8 din 10 oameni sunt rataţi. „Tu trebuie să faci o facultate la Iaşi –zice – o facultate cu care să-ţi prelucrezi mai bine limbajul. Şi să-ţi faci singură selecţia textelor”, apoi îmi citează ceva din Baudelaire, să observ ritmul, apoi îmi răspunde că nu vrea vin, pentru că nu consumă alcool. Nici Aurelia nu vrea vin. Aurelia mă întreabă ce părere am despre lansare şi eu încep a-i povesti ca unui om care nu a fost prezent şi care a întârziat, fiind în necunoştinţă de cauză, apoi aflu de la subconştientul meu că arăt ca o idioată. Îi mulţumesc pentru prezentarea făcută. Ferdinand mi se adresează-n engleză, zice că va vorbi cu traducătorii companiei să-mi traducă-n germană o parte din poezii, şi că le vor plasa într-un volum. Ferdinand e student la facultatea de drept şi spune că la ei, în Germania, cei care învaţă la drept trebuie să ştie totul, apoi îşi varsă vinul peste maiou. „Pata sper că ştii cum se scoate”, îi zic. Lumea dispare câte puţin. Dispar şi eu. Biblioteca Haşdeu rămîne singură. Mă întorc acasă cu pâine, flori şi cărţi. Îmi vine să scriu o poezie despre..., dar mă răzgândesc repede. Acum trebuie să mă concentrez asupra raportului de practică. Mâine să mă trezesc.
*
Ora 5.45 a.m. Zbrrrrrrr! Ora 5.45 a.m. Ora obişnuită la care mă trezesc când am program de la 7.00 a.m. La lucru e cimitir. Niciun client dimineaţa. Şi Sergiu e dat dispărut. Despre Sergiu nimeni nu ştie nimic.
2 comentarii:
fain textul ăsta, în special fazele cu oamenii din troleibus, e interesant să observi aşa vieţile unor necunoscuţi. şi eu dacă stau vreo oră în maxi-taxi, aflu toată drama omului de alături care vorbeşte la telefon.
şi mi-a părut nu ştiu cum mai viu textul ăsta, cu toate sunetele de la foarfece, de la ceas, cu comentariile personajelor, etc.
plus la asta mi-e foarte aproape situaţia când te umileşte cineva la muncă, te face una cu pământul.la fel şi spălatului podelelor şi apoi debutul. aşa un contrast. cum eu spălam frigidere apoi veneam la atelier.
mi-a plăcut textul.
îţi spun secretul la ureche când ne vedem data viitoare. apropo, să ştii că atelierul lui dudu se preconizează (ce cuvânt am găsit) pentru duminică, nu sâmbătă.
Trimiteți un comentariu