În anii care au urmat visului acela de vară a apărut în mine un fel de blândeţe, de parcă aş fi vrut să împac cruzimea Universului care-mi fusese revelată. În anul dinaintea intrării mele la şcoală mama a spus într-o zi: „Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!”. „Nu, am răspuns, nu vreau să iau premiul întâi ca să nu fac să plângă alt copil care l-ar dori!”

(...) 

Ani mai târziu, în cursul analizei, am visat că eram copil, că asistam la propria mea copilărie. Eram mic şi foarte brun (ca într-o fotografie din copilărie, făcută de mama, pe care o păstrez încă). În pas de defilare, treceam prin faţa învăţătorului meu, dimineaţa, când se deschidea şcoala. Deodată, toţi se aşezau în poziţie de atac; singur eu refuzam şi prezentam arma „pentru onor” spunând pe nemţeşte „Ich will grussen, nicht schiessen”, adică „Vreau să salut, nu să trag”.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

Încă un gât de apă

Mă trezesc şi mi-e sete

Citesc şi mi-e sete

Caut să-mi păstrez concentrarea

şi setea îmi umple fiecare celulă,

 trimiţând înăuntru reţele de goluri.

 Mi-e sete chiar dacă plouă afară.

Mi-e sete chiar dacă-i furtună în mare.

Oamenii străini nu îmi mai sunt străini,

oamenii răi nu mai par răi,

oamenii urâţi nu mai au urâţenie-n ei,

neutralitatea, distanţa dintre noi

acoperă fiecare platformă a zilelor

prin care trecem în aproximativ aceleaşi ore,

 în aproximativ acelaşi circuit,

cu aşteptarea fără de aşteptare

în faţa semaforului, în cozile de la pâine

 şi de la poştă, pe treptele facultăţii
 înaintea examenului.

Venele pe care le văd cu uşurinţă

sub pielea de pe încheieturile mâinii

nu-mi indică vreo hartă,

nu am habar încotro să o iau,

trăiesc pur şi simplu

21 ianuarie 2012, Constanţa

poezie scrisă din mers

Cea mai mare dragoste o am pentru pământ, 

suntem împreună definitiv şi chiar dincolo de moarte 

vom fi, ce îndrăgostit ar sta să-mi îmbrăţişeze scheletul 

secole înspre eternitate? Umbra mea şi cu mine 

traversăm zilnic străzile Constanţei într-o stare de incertitudine 

generală în căutarea nimicului, ochii mei usturători de realitate 

sau de prea multă prezenţă în ea, ochii mei şi cu mine văd lucruri 

normale ce se transformă odată cu paşii din arbori în oameni 

cu mâini malformate ce se mişcă tâmpit, din trotuare în linii înguste 

pe care trebuie să mergi ca pe sfoară ca să nu fii zdrobit, 

din zebră în valea pe care o parcurgi din inerţie pentru că şi alţii merg, 

aerul rece într-un gheţar din care nu ai voie să te dezdoi, 

totul e rece şi trist şi rece şi trist, ştiu că am spus-o de două ori 

să nu-mi spui

mereu toamnă la mine-n pădure
pe stradă
în inimă, în artere, în vene
biciclişti fără căşti de protecţie-n trafic
la 20 de ani simt că nu există vreun alt anotimp
în afară de cel prin care
frunze şi paşi
foşnet şi paşi
miros de descompunere-n nări
miros ce cotrobăie prin receptorii senzoriali
ai oricui trece pe-aici, pe acolo
şi nu ne cunoaştem
cărăruşi paralele
ca şi destinele noastre
între ele copaci cu măduvă obosită
cu scoarţă deranjată de vânt
şi de ploi şi de oameni cu obiecte-ascuţite
în mâini, poate, mâinile tale
nume, obsesii, forme
în acest anotimp sau în altul
oricum e acelaşi
oricum e prea lung
tu mă visezi moartă şi-n visul tău plângi
dar nu se plânge în vis
şi nu se plânge sub scoarţă
în parenchimuri
şi nici ghemuiţi la rădăcinile acoperite de muşchi
verdele lor încă viu
obrajii nu primesc lacrimi
timpul nu are loc pentru refugii
se tace, se merge-nainte
se-nghite saliva în noduri