În anii care au urmat visului acela de vară a apărut în mine un fel de blândeţe, de parcă aş fi vrut să împac cruzimea Universului care-mi fusese revelată. În anul dinaintea intrării mele la şcoală mama a spus într-o zi: „Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!”. „Nu, am răspuns, nu vreau să iau premiul întâi ca să nu fac să plângă alt copil care l-ar dori!”

(...) 

Ani mai târziu, în cursul analizei, am visat că eram copil, că asistam la propria mea copilărie. Eram mic şi foarte brun (ca într-o fotografie din copilărie, făcută de mama, pe care o păstrez încă). În pas de defilare, treceam prin faţa învăţătorului meu, dimineaţa, când se deschidea şcoala. Deodată, toţi se aşezau în poziţie de atac; singur eu refuzam şi prezentam arma „pentru onor” spunând pe nemţeşte „Ich will grussen, nicht schiessen”, adică „Vreau să salut, nu să trag”.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog