poezie scrisă din mers

Cea mai mare dragoste o am pentru pământ, 

suntem împreună definitiv şi chiar dincolo de moarte 

vom fi, ce îndrăgostit ar sta să-mi îmbrăţişeze scheletul 

secole înspre eternitate? Umbra mea şi cu mine 

traversăm zilnic străzile Constanţei într-o stare de incertitudine 

generală în căutarea nimicului, ochii mei usturători de realitate 

sau de prea multă prezenţă în ea, ochii mei şi cu mine văd lucruri 

normale ce se transformă odată cu paşii din arbori în oameni 

cu mâini malformate ce se mişcă tâmpit, din trotuare în linii înguste 

pe care trebuie să mergi ca pe sfoară ca să nu fii zdrobit, 

din zebră în valea pe care o parcurgi din inerţie pentru că şi alţii merg, 

aerul rece într-un gheţar din care nu ai voie să te dezdoi, 

totul e rece şi trist şi rece şi trist, ştiu că am spus-o de două ori