să nu-mi spui

mereu toamnă la mine-n pădure
pe stradă
în inimă, în artere, în vene
biciclişti fără căşti de protecţie-n trafic
la 20 de ani simt că nu există vreun alt anotimp
în afară de cel prin care
frunze şi paşi
foşnet şi paşi
miros de descompunere-n nări
miros ce cotrobăie prin receptorii senzoriali
ai oricui trece pe-aici, pe acolo
şi nu ne cunoaştem
cărăruşi paralele
ca şi destinele noastre
între ele copaci cu măduvă obosită
cu scoarţă deranjată de vânt
şi de ploi şi de oameni cu obiecte-ascuţite
în mâini, poate, mâinile tale
nume, obsesii, forme
în acest anotimp sau în altul
oricum e acelaşi
oricum e prea lung
tu mă visezi moartă şi-n visul tău plângi
dar nu se plânge în vis
şi nu se plânge sub scoarţă
în parenchimuri
şi nici ghemuiţi la rădăcinile acoperite de muşchi
verdele lor încă viu
obrajii nu primesc lacrimi
timpul nu are loc pentru refugii
se tace, se merge-nainte
se-nghite saliva în noduri