”Cuvintele lui Socrate: „Cunoaşte-te pe tine însuţi” au tot atâta valoare cât şi acel „fii virtuos” rostit în confesionalele noastre. Amândouă dezvăluie o nostalgie şi în acelaşi timp o ignoranţă. Sunt jocuri sterile pe marginea unor mari probleme. Nu sunt legitime decât exact în măsura în care sunt aproximative.

   Iată şi aceşti copaci, a căror scoarţă aspră o cunosc, şi această apă al cărei gust îl simt. Mireasma de iarbă şi de stele, noaptea, acele seri când inima îşi află pacea – cum aş putea nega lumea aceasta, a cărei putere şi tărie o simt? Totuşi, toată ştiinţa acestui pământ nu-mi aduce nimic care să-mi poată da certitudinea că această lume îmi aparţine. Mi-o descrieţi şi mă învăţaţi s-o clasific. Îi enumeraţi legile şi, în setea mea de a şti, consimt că ele sunt adevărate. Îi demontaţi mecanis-mul şi speranţa mea creşte. În cele din urmă, îmi arătaţi că acest univers prestigios şi multicolor se reduce la atom şi că atomul însuşi se reduce la electron. Până aici totul e bine şi aştept să continuaţi. Dar atunci îmi vorbiţi despre un invizibil sistem planetar în care electronii gravitează în jurul unui nucleu. Îmi explicaţi această lume printr-o imagine. Înţeleg atunci că aţi ajuns la poezie: nu o voi cunoaşte niciodată. Nici n-am avut timpul să mă indignez că v-aţi şi schimbat teoria. Astfel, ştiinţa de la care trebuia să aflu totul sfârşeşte în ipoteză, luciditatea eşuează în metaforă, incertitudinea se preschimbă în operă de artă. La ce mi-au folosit atâtea strădanii? Linia blândă a acestor coline şi mâna serii pe această inimă zbuciumată mă învaţă mult mai mult. M-am întors acolo de unde plecasem. Înţeleg că, dacă pot prin ştiinţă să cuprind fenomenele şi să le enumăr, asta nu înseamnă că pot să înţeleg lumea. Chiar dacă-i voi fi urmărit cu degetul întregul relief, tot nu voi şti mai mult despre ea. Iar voi îmi daţi să aleg între o descriere sigură, dar care nu mă învaţă nimic, şi nişte ipoteze care pretind că mă învaţă adevărul, dar care nu sunt sigure. Străin de mine însumi şi de această lume, înarmat doar cu o gândire care se neagă pe sine de îndată ce se afirmă, ce nume poartă această condiţie a mea, în care nu-mi pot afla pacea decât refuzând să ştiu şi să trăiesc, în care setea de a cuceri se izbeşte de ziduri care-i sfidează asaltul? A vrea înseamnă a isca paradoxuri. Totul este astfel ordonat încât să poată lua naştere acea pace otrăvită pe care o dă nepăsarea, somnul inimii sau renunţările mortale.
    Şi inteligenţa îmi spune, aşadar, în felul său că lumea aceasta e absurdă. Zadarnic pretinde contrariul ei, adică raţiunea oarbă, că totul este limpede. Aşteptam dovezi şi doream să aibă dreptate; dar în ciuda atâtor secole pline de pretenţii şi atâtor oameni elocvenţi şi dornici de a convinge, ştiu că totul e fals. Pe acest plan, cel puţin, nu există fericire dacă nu pot şti. Un om onest nu poate decât să râdă de raţiunea universală, practică sau morală, de determinism, de toate acele categorii care explică totul.”

Albert Camus, Mitul lui Sisif