"Un om contemplă lumea şi celălalt îşi sapă groapa; cum să-i separi? Oamenii şi absurditatea lor? Dar iată surâsul cerului. Lumina creşte şi în curând va fi vară. Și iată ochii şi glasul celor pe care trebuie să-i iubim. Sunt legat de lume prin toate gesturile mele, de oameni prin toată mila şi recunoştinţa mea. Între această faţă şi acest revers al lumii nu vreau să aleg, nu-mi place să aleg. Oamenii nu te vor lucid şi ironic. Spun: „înseamnă că nu eşti bun”. Nu văd legătura. Desigur, dacă-l aud pe unul spunând că e imoralist, înţeleg că simte nevoia să-şi făurească propria lui morală; dacă un altul afirmă că dispreţuieşte inteligenţa, ghicesc că nu-şi poate suporta îndoielile. Dar asta pentru că nu-mi place când se trişează. Curajul cel mare rămâne acela de a privi cu ochii larg deschişi atât lumina cât şi moartea. Cum să arăt drumul care leagă această mistuitoare dragoste de viaţă de această tainică disperare? Dacă ascult glasul ironiei, cuibărită în adâncul lucrurilor, ea mi se dezvăluie treptat. Clipind din ochii mici şi limpezi, îmi spune: „Trăieşte ca şi cum.” Căci, în ciuda multor căutări, asta-i toată ştiinţa mea.

    La urma urmei, nu sunt sigur că am dreptate. Dar nu asta-i important, dacă mă gândesc la povestea acelei femei. Trăgea să moară, şi fata ei o îmbrăca pentru mormânt în timp ce mai era încă vie. Se pare, într-adevăr, că treaba se face mai lesne când membrele nu sunt ţepene. Dar e ciudat totuşi cât de grăbiţi sunt oamenii printre care trăim."

Albert Camus, Fața și Reversul