Timpul continuă să existe

Lăsăm uitarea: albă, zdrelită și roasă

Să se așeze pe toate ca o plapumă groasă

Deși uneori mă aflu la două bătăi de inimă distanță de a mă reîndrăgosti de tine, m-am baricadat cu atâtea reguli, încât nu mă mai simt capabilă să mă las traversată de sentimente. Mi-e dor să te iubesc, dar dorul meu este ca o tuse seacă, lipsită de reverberații, care se autopercepe ca fiind ”începutul unui proces patologic”. Unde îmi ești?

 Despre tine nu pot scrie decât în singurătate. Cu tine mi-ar plăcea pur și simplu să înconjur aceste toamne reci, și-n anul acesta, cu miros de frunze descompuse, ce-mi umplu alveolele, descărnându-mi inima. Mai am atâtea să îți spun, dar au rămas între noi doar câteva ploi, doar câteva cețuri, doar câteva catastrofe; atât de puține, încât pur și simplu nu o să mai apuci să m-auzi. Și asta nu doare. Mă încântă sloiul de gheață cu care m-am înconjurat de jur împrejur. Îmi e confortabil în mijlocul ei. Am căpătat o anumită ordine interioară, dar ceva tot îmi lipsește, așa cum toate aceste cuvinte, pe care, scriindu-le, pot zice că m-au ales - cum să ți-o spun fără să zâmbesc?, de ele am nevoie doar atunci când am nevoie de tine.

Știu că ai tresărit când m-ai revăzut. Te-am privit, încercând să te memorez. În depărtare se auzea sirena unei ambulanțe. Era ora la care ți-ai fi dorit, poate, să mă îmbrățișezi, lucru pe care nu l-ai făcut niciodată, iar eu ți-aș fi vorbit despre normalitate. Am fi băut o cafea împreună, ascultând blues. Ți-aș fi povestit despre cum nu mă mai trage să îmi scriu cartea, pentru că te-am uitat, și că, dacă mai există ceva, totul e-n aer. Ești liber, dragoste, să captezi totul printr-un simplu inspir. Cu și fără strângeri de inimă. În mijlocul cuvintelor și în îndelungata-mi tăcere le va succede. Timpul își înfige buzele în gâtul prezentului care-i permite sucusiunea și, pe propriu-i val, continuă să existe.

Planta

Plantează o floare-n pământ

Și smulge-o după ce a prins rădăcini.

Plantează-o în altă parte.

Las-o să respire aerul de acolo,

Să-și îmblânzească plantele vecine,

Să-și găsească unghiul ei preferat față de soare,

Apoi smulge-o de acolo și planteaz-o în altă parte.

Lasă-i rădăcinile să se înfigă în noul pământ,

Să suporte ploi de gheață și fulgere,

Să-și aline durerea sub razele noului soare

Și smulge-o de-acolo.

Fă asta de atâtea ori încât s-o vezi istovită,

Cu petale chircite în riduri.

Fă asta până rădăcinile ei vor obosi să se mai prindă

De vreun pământ.

Apoi adu-o-napoi, acasă. Las-o acolo.

Cu mâinile tale ai crescut cea mai puternică floare.

Uite, cât e de puternică

Și cât de moartă!

Reminiscențele unui decembrie

Îmi plac oamenii care îmi schimbă creierul, care au puterea asta. Pe tine mi te imaginez într-o iarnă. Acea iarnă perfectă care ți-ar putea conserva energia, limpezimea și concentrarea privirii, culoarea deschisă a pielii, trăsăturile blânde fine, conductibilitatea penetrantă a minții. O iarnă simplă poate în mijlocul unei păduri, când copacii se termină-n gheață. Chipul tău, pașii tăi pe un traseu impecabil, pentru că întotdeauna ai știut încotro te îndepți. Eu nu am știut niciodată care va fi poarta finală și nici nu mi-am dorit asta, așa cum nu am știut de ce am văzut mereu ca fiind atât de fermecător culoarul care mă duce-nspre tine. Pe tine te pot reconstrui în tot atâte spații, câte locuri magnifice există pe această planetă, dar dacă te-aș reconstrui într-un spațiu searbăd, simpla ta prezență i-ar da viață, gratitudine. Frumusețe și nerv. Mă-ntreb adesea care sunt visele tale, câtă izolare ai putea suporta și de ce eu nu sunt acea frântură de spirit salvatoare care tu ești pentru mine. Ce îți strălucește în gânduri? Cât sacrificiu ar trebui să suport pentru ca ființa mea să-ți sclipească în ochi ca un bob de sare pe o piatră căreia strălucirea i-a imprimat-o veacuri de singurătate? De ce respirația ta este atât de diferită de respirația a altor miliarde de oameni? Viscole stinse-n miez de vulcan. Alizee îmbrățișate-n deșerturi. Șoapta pâlpâitoare a unui râu. Focul pe care îl fac cu mâinile mele într-o pădure norvegiană, toamna devreme. Te regăsesc în toate și te reconstruiesc în ele așa cum răsăritul reface fiecare priveliște dimineață după dimineață. Ce semnificație poartă toate acestea pentru tine? Ce revelații supranaturale s-ar putea dizolva în întunericul nopții, când aparții unei lumi pe care nu ai atins-o niciodată cu adevărat, pentru că nu ai habar câte flori necesită a fi împletite pentru a forma un hamac în care să încapă cerul, de câte ori trebuie să fi admirat luna, pentru a o putea readuce acolo, aproape de măsuța rotundă unde cu desăvârșire fictiv mi te afli, de câte ori valurile mării mi-au atins inima când am scris despre tine în sarea lor și-n lacrimile mele? Nu. Nici nu mă mai întreb. Doar visez. Cândva visul meu va obosi și atunci îmi voi dori să te uit.

 Să nu mă cauți.

Pavese, Noapte de sarbatoare

”- Bine zici, a spus Giannino, gânditor. A stat atât de mult prin grajduri și-a păzit atâta oile, încât are ceva de animal în figura ei. Eram copii, când mă duceam cu bătrânul Spano pe munte, și ea își ridica fusta și se așeza cu pielea goală pe iarbă, ca un câine. E prima femeie de care m-am atins. Pe fese avea bătături și o scoarță de jeg.”

Cesare Pavese, Noapte de sărbătoare

Îmblânzirea infinitului

E dimineața. Încă nici nu m-am ridicat din pat. Pe dulapul din fața mea e o fâșie de lumină intersectată de contrajurul unui obiect care seamănă cu o coadă de rechin. Perdeaua se mișcă ușor, ceea ce determină unduirea plăcută a fășiei de lumină.

De azi voi face mai lent tot ce fac, atât cât se poate. Voi încerca asta. Totul e controlabil, doar gândurile nu știu în ce măsură le-aș putea ține în frâu. Când le inhib, mă sufocă. Poate că felul în care sângele circulă prin venele noastre ar trebui să ne vorbescă despre modul cum ființa noastră vrea să existe. Un impuls continuu sub forța exercitată de însăși corpul nostru. Totul se naște din necesitate. Urmează adaptarea. Apoi obișnuința, după care nici nu ne mai pasă câte metamorfoze s-au produs în noi, ca să fi ajuns unde suntem. E un fel de continuă supraviețuire, vrând-nevrând, într-un ceva pe care îl numim timp. Vedem și simțim totul mult mai simplu de-atât: impactul dintre corp și suportul pe care stă, apăsarea degetelor pe tastatură, frunzele verzi de tei care se mișcă aparent în voia lor, dar de fapt în voia vântului, pe fundalul unui cer de un albastru curat, toate acestea reflectate pe suprafața permisivă a monitorului. Prezența unei persoane fizice alături, preocupată de cu totul și cu totul alte lucruri. Tendința de a-ți păstra ținuta corectă – o cale fizică de a accesa optimismul.

Prefer să fiu imperfectă. Prefer să scriu prin prisma stângăciilor mele. Cândva, recitindu-mă, poate că le voi găsi înduioșătoare și mă voi recunoaște, pentru că am ales să rămân eu însămi, atât cât se poate să exist prin aceste cuvinte. 

Aș putea face ceva mai mult de atât? Mă onorează direcția înspre care mă-ndrept? Cât aș putea să rezist într-un spațiu sau altul pe care prefer să-l numesc autodisciplină? Mă pot ierta pentru toate abaterile intrinseci ale ființei mele, pentru consecințele care le urmează, pentru că știu și intuiesc eșecul și pentru că mă judec în consecință sau chiar înainte de a se întâmpla căderea propriu-zisă?

Relaxează-te. Mișcă-ți încheieturile. Rupe balansul. Încalcă câteva reguli. Nu uita să-ți ceri scuze. Eșuează când ceialalți se așteaptă să înaintezi în triumfuri, rupe barierele și ia toți laurii când ceilalți te știu blocat în mlaștina neputinței și a umilinței care pentru tine a devenit ceva obișnuit. Bucură-te sau fii trist. Treci prin cât mai multe stări. Fă o cronometrare a stărilor. Autodepășește-te. Nimic nu poate fi mai deprimant decât actul de a persista într-o singură stare. Dacă circumstanțele te obligă să rămâi mecanic în ea până la ”test”, schimbă-i hainele, adu mai multe oglinzi, fă-i un zâmbet cu rujul strudent pe care nu îl vei folosi niciodată pentru că nu îți plac cluburile. Vorbește-i. Spune-i ce treabă bună face. Rezistă până la capăt apoi simte eliberarea, ca atunci când sari setos în mare după o zi de mers cu mașina în căldurile și traficul Bucureștiului.  

Tăcere

Ultima dată

o să te sun și o să închid

 înainte să îmi răspunzi.

Voi căuta să aflu ce înseamnă

să mă comport potrivit.

Îmi voi muta privirea

 dinspre ce este neimportant

și voi zâmbi,

așa cum o faci și tu.

Voi fi grăbită.

Îmi voi împlini somnul.

Îți voi uita voce,

apoi și chipul.

Îmi voi încuia amintirile

Într-o gură de leu.

Ceea ce este frumos

are doar o valoare estetică.

Oare putem,

oare se poate

să mergem

încet și liber

 prin viață

ca o ninsoare lină

și nedistructivă?


 Silence

The last time 
I will call you
and then I will hang on
before you would answer.
I'll try to understand what means
to be adequate.
I'll truly ignore 
the unimportant things
and I will smile
like you do. 
Belive me, I can.

 

 I'll hurry up.
I'll have a good sleep.
I'll forget your voice 
and, after that, your face.
I'll lock my remembers
in the mouth of a lion.
What is beautiful
 have just an 
aesthetic value.

I'm wandering if
we can, you know,
I am just wandering,
can we 
walk 
slowly 
and 
free
through the life
like a
smoothly snow?

Îmi urăsc instinctul de supraviețuire și mediocritatea grijilor pe care mi le fac cu privire la viețuirea mea. Urăsc tensiunea și încordarea care mă încearcă la fiecare deviere mică a așteptărilor mele. Urăsc insomniile mele și zadarnicele mele frământări. Urăsc raționalitatea căreia în chinuri încerc să mă supun. Tot ce trăiesc, tot ce mi se întâmplă, e subordonat unui posibil haos sau unei posibile ordini perfecte. Încerc să mă îmbrac în hainele celei din urmă, doar ca să fac față, de la o zi la alta, monstruoaselor surprize care am eu senzația că își doresc să mă strângă la perete. Nu-mi permit nebunia afectului. Mă seacă griul și monotonia raționalului. Expulzez suferința și mă trezesc uitându-mă ore în oglinda unei normalități de o monotonie alergică. Unica diferență e că uneori e prea cald, alteori toarnă cu gheață peste mine. Alerg pe o pistă perfect asfaltată, dar care nu are picătură de viu. Treburile pe care le fac eu sunt treburi pe care le-ar putea face orice robot.

Dacă ar fi să ucid pe cineva și să ajung la închisoare din cauza asta, în cazul în care mi s-ar delivra cărțile pe care le citesc sau le studiez, viața mea nu s-ar schimba foarte mult. Nici nu știu în ce măsură mi-ar păsa de schimbările intervenite. Mai e doar un pic până mă voi transforma într-o mașinărie, o adevărată mașinărie, când poate nici nu voi mai observa că cerul există în atâtea forme, că teiul din fereastra mea se mișcă a furtună, că taxiurile se mișcă sub ploaie într-o liniște desăvârșită, și că, dacă rațiunea mea are vreo fortificație slabă, pe undeva, o fortificație aproape de prăbușire și de risipă, acolo ești tu, gata să-mi reinvadezi universul.

A-ți transforma lacrimile în gânduri este un proces pe cât se poate rațional.

Proces de inhibare stimuli algici și psihogeni (loading)

 Mi-am deconectat afectul, ca să-i ofer mai multă energie rațiunii, așa cum îți treci pe OFF mouse-ul mobil pe timp de noapte, ca să-l țină bateria. Mai mult spațiu. Am devenit utilitară.

 Îmi curăț pielea. Îmi curăț calculatorul. Îmi curăț masa de lucru. Îmi fac lista. Uneori pe hârtie. Alteori doar mental. O viață rațională e o viață curată, o viață evolutivă. Vă târâți după iubire? Ardeți în iubire? Vă dăruiți iubirii? Felicitări, trăiți o perioară în care nu gândiți, o perioadă de involuție, o perioadă de sclavie. Sunteți idioți.

Cândva aș fi spus: dragostea mea pentru tine a fost ca o furtună mult prea lungă, o furtună care îți smulge din temelii casa, o furtună care rupe toți copacii care au crescut odată cu tine, o furtună care îți lasă aer atât cât să supraviețuești, nu mai mult. Și vrei să se termine, dar cu cât vrei asta mai mult, cu atât trosnetele sunt mai puternice și mai aproape. Cândva aș fi suferit din cauza asta. Poate chiar aș fi plâns. Acum, scuză-mă, nu am timp decât să constat că plânsul este o succesiune de inspirații sacadate, urmate de o expirație prelungită, exprimând o stare emotivă intensă, ce poate fi determinată de stimuli algici sau psihogeni și este însoțită de o hipersecreție lacrimală. Nu ai habar, dar și pe asta tot de la tine am învățat-o.

În ritmul cu care se-nvârt eolienele, în viața mea reapar oameni care au însemnat totul pentru mine și care acum nu mai înseamnă nimic. Tot ce e carne de om, e și cenușă. Dacă și va mai ajunge vreun suflet acoperit de epidermă, străbătut de un sistem nervos pe din interior, de o inimă, în centrul său cardiovascular, în aria admirației mele, aceea voi fi eu.