foto de azi

deja dor de mare.

Şi Dickens a fost un mare iubitor

Ieri ma uitam la filmul I am Sam si intr-un moment dat Dakota citea din Marele sperante a lui Dickens. Mi-am dat seama pentru ca a spus numele personajului principal, Pip, si atunci m-am simtit nasol, pentru ca eu citesc cartea asta de aproape o luna si inca n-am terminat-o, iar fetita din film are doar 7 ani, adica eu citesc de o luna o carte pentru copii. Ceea ce mi-a placut a fost totusi coincidenta. Ador coincidentele.

Ceva frumos din Marile sperante a lui Dickens, pag 238:

-          Până într-o săptămână ai să mă înlături din gândurile tale.

-          Să te înlătur din gândurile mele! Dar faci parte din viaţa mea, din fiinţa mea. De când am venit aici pentru întâia oară, eu băiatul grosolan a cărui inimă ai rănit-o din prima clipă, te-am găsit în fiecare rând pe care l-am citit. Te-am descoperit în fiecare privelişte pe care am văzut-o de atunci: în fluviu, în pânzele corăbiilor, în mlaştini, în nori, în lumină, în întuneric, în foşnetul vântului, în păduri, în apa mării şi pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor gândurilor gingaşe pe care mintea mea le-a cunoscut. Pietrele din care sunt clădite cele mai solide case din Londra nu sunt mai adevărate, mai cu neputinţă de strămutat cu mâinile tale decât a fost şi va fi prezenţa ta în mine şi înrâurirea ta asupra mea, acum şi întotdeuna. Estella, nu mai poţi schimba nimic; vei rămâne, până la sfârşitul vieţii mele, o parte din firea mea, o parte din puţinul care e bun în mine şi o parte din ceea ce e rău în fiinţa mea. Dar, acum, în pragul despărţirii, nu leg fiinţa ta decât de ceea ce este bun în mine şi credinţa mea te va socoti mereu aşa, căci, oricât de ascuţită ar fi durerea mea acum, cred că mi-ai făcut mai mult bine decât rău. Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!

  N-aş putea să spun ce năvală de durere a smuls aceste cuvinte fără şir din sufletul meu. Rapsodia aceasta gâlgâia în mine ca sângele care ţâşneşte dintr-o rană ascunsă şi a izbucnit afară ca un şuvoi. Am mai zăbovit câteva clipe cu mâna ei la buzele mele şi apoi am plecat.

libertatea mi-e cugetul

împăienjenit cu uitare

paşesc cu suflet curat

ţărmul e un alt început

in spuma valurilor

marea se revarsa

dispare

am pierdut sirul atator drumuri

cu chipuri aidoma ţie

 pe lângă care treci indiferent

şi-atâtor drumuri cu chipuri

aidoma mie ce se pierd

înainte de a fi reîntoarcere

monotonie albă sau neagră

ce-şi caută durerea de zâmbet

 în frustările anotimpurilor

mâinile mele

mă uit la ele şi încep să le vorbesc

ca şi cum mi-ar fi de-o viaţă prietene

ca și cum dușmanii s-au retras deja

 în istoria scrijilită pe nisipul bătătorit

din luna de gheaţă aşchii

mi se îndreaptă-nspre inimă

()

visele neştiute trăite în noaptea trecută

se scurgeau prin mâinile lumii

nu o să greşesc de voi alege drumul cel mai lung

paşii mei au nevoie de iluziile mele

tei

îmi lipesc tâmpla de dimineaţa ta

de teii crescuţi în tine

mirosul lor suspendat deasupra

îl aduc la mine-n plămâni

noaptea mi-e cel mai limpede din ce parte

 sufletul vrea liniştea să mi-o apropie

iar eu nu fac nimic, totul vine de la sine

ca o simfonie care apare brusc de niciunde,

ca o veveriţă zburdalnică-n parc,

ca trezirea de pretutindeni când soarele

îmi povesteşte  despre viaţa de dinaintea naşterii mele

Pe banca noastra au cazut frunze

O să spui că prea tare pasul grăbesc în obsesii obscure,

dar eu deja nu mai descos, nu mai cer de mâncare, nu înghit lacrimi, nu scot gloanţe din inimi.

Sunt momente când ajungi la capătul podului, te aşezi pe o piatră scoasă

din temelie. Nimic nu mai seamănă cu ce se vedea înainte de pe malul tău

şi te acoperi cu liniştea pustie fără să mai aştepţi

atingerea adevărului, cerul, pare-se, lipsit de îngeri, prăbuşirea scursă sub tălpi.

Golul imperfect colţuros te umple până la gât.

Îl scuturi în stern, îi spui noapte bună, te-ndrepţi cu paşi succesivi pe marginea podului.

În apa îndepărtată îţi tremură umbra cât vântul

şi cât mi-e atât de dor de toate cele neîntâmplate şi de această noapte

în care nevinovăţia şi-a trăit ultimile clipe pe eşafodul speranţei

ca un condamnat pentru puterea de a vedea cu o zi mai înainte

filmul propriei vieţi.

Ce naiva eram cand credeam ca e simplu sa evadezi

dintr-o stare in alta, ca plansul il poti inhiba cu luciditate.

La mine in piept nu stau garile-n asteptarea oricui.

Amintirile zac pe câmpul de luptă improvizat la repezeală în parcul sărutărilor noastre.

Noul nu poate fi bun decat daca esti si tu prin preajma.

Trebuie sa stim cand e cazul sa ne oprim corpul cuvintelor.

gălăgia din creier

când şi sfârşitu-i o rană în care 

zborul se întrerupe

aş vrea, mergând, să dau de un zid

 pe care să scrie "va fi bine"

da da ştiu aici nu se moare

da da ştiu da te rog nu îmi repeta

 nu îmi spune nu se moare încă aici

 fagul din faţa blocului tău

 are frunze sfrijite

şi nu este întamplător

 el încă nu a murit doar

şi-a lăsat amintirile pe asfalt

eu îmi port amintirile după mine

şi-n creierul meu este gălăgie

foarte multă gălăgie

nu ai ştiut tu nu ai ştiut deloc

 că mâinile tale mă obsedează

 iar de acum mâinile mâinile tale

mă vor obseda încă şi mai mult mult

 mult infinit de mai mult mâinile

 mâinile tale sunt desăvârşirea

acestei lumi stinse eu nu ştiu nimic

despre desăvârşire dar ţi-am simţit

în palmele mele mâinile tale

 şi atunci am atins-o

şi îmi era teribil de frică

Alaturi de mine

Simti cum apas nu nu am virgule

simti simti cum apas

 acestea sunt cuvintele care curg

tu stii cum curg dar ce pot spune eu

despre cuvinte cand cuvintele

curg aşa cum curge apa turnată

 din nişte pumni mai mari în nişte pumni mai mici.

Calea m-ajuta sunt ajutata de cale respirul

 respirul mi-l simti am ajuns. 

Static

Citesc, îmi aştept somnul, privesc cerul,

Îmi sprijin spatele de o spetează

Mă uit la paharul de apă

Îmi simt temperatura şi presiunea propriulu-mi corp

Dimineaţa-n grădină văd florile

Peste care curge apă

[Florile peste care curge apă

Sunt dimineaţa devreme

Zâmbetul tău]

Când intru în Nistru, verdele mă înconjoară

Nu mă grăbesc şi totul se transformă în ceva plăcut

Şi palpabil

Ca mâinile tale

Nici toamna aceasta nu se va sfârşi vreodată

Lucrurile se întâmplă cu o regularitate neînspăimântîtoare.

Aura lor e uneori tragico-comică şi absurdă

Inspir, este toamnă, inspir şi rezist

Timpul e uscăciunea frunzei tocmai căzute

Nu contează dacă este sau nu sfărâmată

Paşii obosesc după prea multe-ncercări

Paşii stau maldăr în urmă, se-mbrăţişează.

trei ceruri trecute printr-o singura zi, august, 2013

venin

nişte buze îşi arogă dreptul unui sărut
noaptea din jurul lunii
o-njumătăţire îţi lasă şi ţie
dezbrăcat întunecimii jumătate de suflet

gestul cel dintâi îi strânge în braţe
pe cel de pe urmă
ca o gură de şarpe care înghite
o altă gură de şarpe
şi nu-i simte veninul

şi dacă n-avem indicator, dragul meu?
dacă nu este niciun indicator disponibil
să ne marcheze punctul de echivalenţă?

valuri

Eu sunt valuri. Stările şi gândurile care mă posedă sunt valuri. Ceea ce pot eu să posed este doar aerul: eu şi rolul plămînilor mei. Ceea ce aud nu este muzică. Ceea ce aud eu este zgomotul de maşini de după geam şi uşa care se închide-n tăcere, -n tristeţe, în izolare, în fugă. Încerc să înţeleg cum variază pH-ul funcţie de temperatură, funcţie de concentraţia sării, funcţie de hidroliză, functie de tăria acizilor şi a bazelor şi asta nu înseamnă nimic şi cu precădere nu o să însemne nimic peste câteva sute de ani, când nici eu, nici toti cei cu care ne cunoaştem nu o să fim decât nişte fotografii despre care nimeni nu va avea amintiri concrete.

Scenariul 1

Maşinile claxonează. Băiatul în costum alb cu un buchet de trandafiri albi traversează zebra pe roşu cu atenţie, să nu cumva să îl calce cineva. Aproximativ 60 de oameni aşteaptă să traverseze de o parte şi de alta a zebrei, aflându-se cu toţii în secunda 48 de aşteptare. Băiatul păşeşte uşor printre maşini, parcă cerându-şi scuze. „Mă aşteaptă”, şopteşte. În secunda 33 un şofer din rândul a doilea de maşini iese şi îl împuşcă în umăr pe băiatul care traversează strada. Buchetul cade şi băiatul la fel. Maşinile se opresc şi nu mai claxonează. Toţi pietonii aleargă înspre şoferul criminal, îmbulzindu-l cu întrebări: „sunteţi bine?”, „sigur nu ameţiţi?”, „vă este ridicată tensiunea?”, „vreţi să beţi nişte apă?”, „să chemăm o ambulanţă pentru dumneavoastră?”. Băiatul cu trandafiri sângerează singur în mijlocul străzii.

Fum

Plângem, zguduindu-ne umerii în dosul scării,

în întunericul de acolo de unde

nicio privire nu se apleacă să vadă

şi nicio voce nu îşi coboară timbrul.

Mergem singuri pe străzi. Nu avem mâini.

Părul des acoperă ochii.

Felinarele gâfâie în urmă.

Distanţa devine fum.

Fumul ne apropie lent.

Nu avem feţe şi nici atingeri.

Nu aşa o să se termine filmul.

Nevăzutul

Am adormit cu fereastra deschisă.

Ai zice că-i toamnă pe bune,

dar nu este/ şi nici nu va fi vreodată toamnă.

Uneori stau cu ochii închişi.

Meditez asupra faptului dacă m-aş fi născut oarbă.

Mă întreb, cum aş fi aflat atunci

ce culoare are sufletul tău,

că sufletul tău are culoarea cuarţului roz.

De afară se aude cum plouă.

La încheietura mâinii stângi, acelaşi nod.

Îl leg încă o dată, îl strâng/ întind de aţe

O zi, multe zile

Ţii pe pervaz un ghiveci cu pământ, doar pământ, fără flori.

 Stai ore în şir în cafenele şi muştele bâzâie: când mai tare, când mai încet.

-          Mai spune ceva!, ţi se zice, Ce, eşti mort?, dar tu taci

şi tăcerea îţi este străpunsă cu lănci mici în care după-amiezile îşi ţin ochii strânşi.

Îţi târăşti corpul prin ploaie şi picăturile se lipesc de asfalt, de părul, de umerii tăi, iar dacă întinzi palmele, picăturile se lipesc şi de palmele tale, dar nimeni nu te confundă cu ploaia.

Ai nume, prenume, câteva coduri doar ale tale în buletin

şi dreptul să-ţi porţi tăcerea dintr-o închidere în alta, oricât.

Locuieşti într-o cameră în care fereastra îţi e astupată cu o ţesătură verde de bumbac.

Nu ai putut să suporţi niciodată prea multă lumină

într-o zi de toamnă scoţi ţesătura şi descoperi că blocurile de vis-a-vis

au şi ele ferestre în care oamenii trăiesc, aprind, sting lumini

şi eşti sincer uimit de existenţa din spatele acelor ferestre, existenţă

pe care, până acum, o ascundea o bucată de ţesătură de bumbac.

Din toate părţile ţâşnesc evenimente care te cheamă să participi.

Ţi-e greaţă de ele şi de reluarea instinctivă a lucrurilor care te exhibă

în formule hip-hop în care nu te recunoşti nicidecum,

iar visele care cândva ţi se păreau atât de frumoase, sunt croite din ce în ce mai urât.

Dimineaţa tighelul îţi iese în faţă.

Te duci zăpăcit la bucătărie să pui ceainicul la fiert. În apă pluteşte

găseşti atât de mult calcar, încât îţi pipăi ficatul înghiţind în sec.

Traversezi cu ochii închişi zebra fără de semafor, cotitura

pe unde toate maşinile chişinăului ies setoase de viteză şi moarte

din ambuteiaj. În locul acela încă nu a fost desenat un cadavru, doar umbra

unui semafor ce nu a existat niciodată.

Li_ni_a

Un om apare.

Un felinar se stinge.

Sacoşele grele mă taie în palme.

Vreau să fim linia aceea

care simte toată greutatea deodată,

să ne desfacem orizontul
cu zborul.

O vie uscată se înghesuia în gulerul unui gard

Câmpiile erau nişte case

Câmpiile aveau ca acoperişuri

alte câmpii, mai apropiate de orizont,

tremurau.

Îţi aşezai mâna în palma mea.

Scârţâitul de frunze

ne acoperea râsul. Braţele tale se întindeau

în jurul părului meu. Aveai

o grădină înflorită lângă inimă.

Amfibii

La mine nu se întâmplă nimic:
când o balenă îşi arată colţii 
şi nu îi simt cu adevărat foamea
sau când albinele îşi dau trântorii afară.

Undeva amfibiile scot sunete,
fiindcă au coarde vocale.
Broscuţele stau nemişcate şi
când te apropii de ele, sar, 
dacă te arunci să le prinzi.

Am decis să nu mai consum zahăr 
şi să mă fac un fel de chimist. 
Mă uit fără vreun rost la cât de monoton 
felinarele luminează asfaltul.

Toamna scorpie blândă

Mult prea precisă şi prea vulnerabilă
cu obscenitatea ei nudă, inundă
marea c-o logica neagră şi pură.
Plâns, plânsul şi melancolia-i mânjită cu plasmă.
Bucăţi rupte din timp.
Azi spun: o rup.
Spun:
azi o rup cu totul.
Spun:
azi o rup definitiv.
A dracului să fiu dacă nu o rup. O rup, spun.
Plâns, plânsul, plân_sul şi melancolia-i mânjită
cu franjuri din pielea pe care o smulgi
ca să-ţi vezi, uimit, sângele,
când celălalt stă grav în fotoliu.
 citeşte că pe atunci, ca şi acum,
este prins în stadiul unu
cu arma blocată, deşi încă gloanţe mai are.
Războiul era sfârşit poate că înainte să-nceapă.

Cârpele negre-ale nopţii

Blocurile Chişinăului îşi fac ţăndări miile de ferestre aprinse

Cerul dezlănţuie fulgere pornite din secole-nvinse

De azi înserarea-ncarnată-ntr-un trofozoid ce străpunge

Pielea zilei trecute, o trage în boală, să nu mai alunge

Noaptea care clipeşte insomniacă în cîteva felinare

Melodiile toate îşi bandajează de răni notele muzicale

Orizontul se face ghem sub un munte şi se trage la loc

Vîrfu-i îşi topeşte gheaţa-ntr-o scoică şi-o transformă în foc

Focul vibrează încet pe lungimi diferite de valuri

Strîng creionul în mîini, îmi inhib scurtele mele elanuri

De-a te avea aievea cum pare să am acest avînt, vînt, cînt

Plăpînd, iubind, alinînd într-un întuneric care întunecînd

Raţiunea, inima o răscoleşte fir după fir

Din aşteptare oarbă în ghimpe de trandafir

Luna se rupe, o vezi cum îşi pierde de tot jumătatea

De dor pentru tine stau singură la o masă, notez nişte rînduri în cartea

În care n-apuci s-observi cum complementul se activează-n cascadă

Leucotriene şi prostaglandine mă-mbulzesc într-o ladă

De dor şi durere şi emoţia-cestei scrisori împinse în plic

Alături stă cineva în tăcere şi crede că nu se întîmplă nimic.

Alizee

E un val care vine de la un capăt

al ţărmului la altul, ca apoi

să se ascundă-n adâncuri. Nisipul

solid între degete. Buzele sărate.

Aş vrea să fiu eu pescăruşul imens din cer.

În dreapta, stânci mai înalte

de-un deget.

Te lungeşti pe nisipul bej.

Îţi dai ceasul înapoi.

Simţi cum spatele şi picioarele

şi mâinile îţi devin prea lungi.

Vântul îţi foarfecă

nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.

Fără 4 minute 11 dimineaţa

şi primul gând despre

monstrul clocotitor

care ar da buzna peste tine

în fiecare clipă să te înghită

infectându-te

cu frumuseţea lui.

Stâncile de nisip le-aş sculpta

cu un cuţit în plastilină.
Văd un vârf turtit ca o buturugă.

Acela e ascunzişul meu.
O voce de bărbat

se aude tot mai aproape-departe

Lui i-au rămas numai gesturile.

De dragul unor oameni el acceptă

să poarte rugină în sânge.

Se apropie ora 11 dimineaţa.
 Zero kilometri de zile.

Marea e blândă,

iar soarele mătuit, de parcă cineva

l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.

Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip.

Vântul s-a mutat pe cer.

Din când în când îmi zboară pălăria.

Copiii îmi umplu oasele cu nisip.

Le zic hai să vorbim despre indigo.

Îmi spun că nu e încă nici apus
şi nici răsăritul.

De câteva zile urmăresc

cum se mută planeta

Să înot prea departe nu e grav.

Până la epuizare nu este grav.
Acolo valurile sunt mai moi.

O frunză de pelin aplecată,

mâinile date

cu spirt, acoperişul prea jos.

Forfecuţa încălzită

la focul brichetei. Flori în grădină.

Un haos spălăcit.

Pe cer, diametral opuse, soarele şi luna.

Soarele prăbuşindu-se într-un acoperiş.

Luna deasupra mării.

frumos suflet e Marius

"o zi chinuită ca oricare 

dar ea îşi înalţă capul bandajat de pe pernă
trage aer pe gura mută
(mumie ieşind din apă)
priveşte suspicioasă
în stânga
apoi în dreapta
mă mângâie cu mâna bună
şi îmi şopteşte la ureche
rar
nu cumva să pier
vreun cuvânt:

tu eşti poarta prin care se intră în sufletul meu!

întrerupte
nopţile dau în alte
nopţi labirint prin somnul mai amar
decât pilula din creier de porc

rătăcirea e interzisă
deşi deseori păşesc pierdut
printre gemetele ei răsunând dimineaţa
pe culoarele dintre saloanele
adăpostind resturi de oameni întorşi
într-o singurătate ce te face să te întrebi
oare câţi muşcă din ciocolată
în timp ce tu îmbraci cămaşa
cu umeraş cu tot

o găsesc ţintuită în mizeria de peste noapte
veghindu-şi în scâncet propria epuizare
o potcoavă cu 32 de copci
îi încoronează acum creştetul capului
o ridic pe marginea patului
îngenunchez
şi-i spăl picioarele
prea obosit să-mi mai fie şi frică

(...)

i-am spus o porcărie la ureche
şi a-nceput să râdă

apoi i-am spus şi mai multe porcării
după porcării
iar ea râdea tot mai tare
încercând să-mi acopere gura cu palma
luată prin surprindere
râdea încurcată
râdeam şi eu cu ea
îi mai spuneam încă o porcărie
şi-ncă una
filmam cu telefonul mobil
cum îi dăduseră lacrimele de atâta râs

ca doi copii râdeam de vorbele ruşinoase
pe care i le spuneam una după alta
nu mă puteam opri să nu-i spun tot mai multe
(nu ştiu cum îmi venise ideea)
începusem să le recit cu patos
patriotic
mimam cuplete de brigadă
îi recitam porcăriile alea
imitându-l pe toma caragiu
pe amza pellea cu perfectul simplu de oltean
de-al nostru
(pe cozorici nu mi-l mai aminteam)
nu m-am oprit pînă ce n-a început
s-o doară gura de atîta rîs,
gura ei din care n-a mai ieşit o propoziţie
de cîteva anotimpuri

a fost odată ca-n poveşti
            shakira are coapse mişto
rapid a bătut pe dinamo
            greierele scrie la computer
raluca lucrează la academie
           ce dimineaţă încântătoare
lidia poartă ochelari de mânz
           perdelele au fost spălate cu suc
logopeda vine după-amiază
           astăzi este frig în casă
mama mea e o ciocănitoare..."

(...)

Vîntureasa de plastic, Marius Chivu