Ţii pe
pervaz un ghiveci cu pământ, doar pământ, fără flori.
Stai ore în şir în
cafenele şi muştele bâzâie: când mai tare, când mai încet.
-
Mai spune ceva!, ţi se zice, Ce, eşti mort?, dar
tu taci
şi tăcerea îţi este străpunsă cu lănci mici în care
după-amiezile îşi ţin ochii strânşi.
Îţi târăşti corpul prin ploaie şi picăturile se lipesc de
asfalt, de părul, de umerii tăi, iar dacă întinzi palmele, picăturile se lipesc
şi de palmele tale, dar nimeni nu te confundă cu ploaia.
Ai nume, prenume, câteva coduri doar ale tale în buletin
şi dreptul să-ţi porţi tăcerea dintr-o închidere în alta, oricât.
Locuieşti într-o cameră în care fereastra îţi e astupată cu
o ţesătură verde de bumbac.
Nu ai putut să suporţi niciodată prea multă lumină
într-o zi de toamnă scoţi ţesătura şi descoperi că blocurile
de vis-a-vis
au şi ele ferestre în care oamenii trăiesc, aprind, sting lumini
şi eşti sincer uimit de existenţa din spatele acelor
ferestre, existenţă
pe care, până acum, o ascundea o bucată de ţesătură de
bumbac.
Din toate părţile ţâşnesc evenimente care te cheamă să
participi.
Ţi-e greaţă de ele şi de reluarea instinctivă a lucrurilor
care te exhibă
în formule hip-hop în care nu te recunoşti nicidecum,
iar visele care cândva ţi se păreau atât de frumoase, sunt
croite din ce în ce mai urât.
Dimineaţa tighelul îţi iese în faţă.
Te duci zăpăcit la bucătărie să pui ceainicul la fiert. În
apă pluteşte
găseşti atât de mult calcar, încât îţi pipăi ficatul
înghiţind în sec.
Traversezi cu ochii închişi zebra fără de semafor, cotitura
pe unde toate maşinile chişinăului ies setoase de viteză şi moarte
din ambuteiaj. În locul acela încă nu a fost desenat un
cadavru, doar umbra
unui semafor ce nu a existat niciodată.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu