Alizee

E un val care vine de la un capăt

al ţărmului la altul, ca apoi

să se ascundă-n adâncuri. Nisipul

solid între degete. Buzele sărate.

Aş vrea să fiu eu pescăruşul imens din cer.

În dreapta, stânci mai înalte

de-un deget.

Te lungeşti pe nisipul bej.

Îţi dai ceasul înapoi.

Simţi cum spatele şi picioarele

şi mâinile îţi devin prea lungi.

Vântul îţi foarfecă

nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.

Fără 4 minute 11 dimineaţa

şi primul gând despre

monstrul clocotitor

care ar da buzna peste tine

în fiecare clipă să te înghită

infectându-te

cu frumuseţea lui.

Stâncile de nisip le-aş sculpta

cu un cuţit în plastilină.
Văd un vârf turtit ca o buturugă.

Acela e ascunzişul meu.
O voce de bărbat

se aude tot mai aproape-departe

Lui i-au rămas numai gesturile.

De dragul unor oameni el acceptă

să poarte rugină în sânge.

Se apropie ora 11 dimineaţa.
 Zero kilometri de zile.

Marea e blândă,

iar soarele mătuit, de parcă cineva

l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.

Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip.

Vântul s-a mutat pe cer.

Din când în când îmi zboară pălăria.

Copiii îmi umplu oasele cu nisip.

Le zic hai să vorbim despre indigo.

Îmi spun că nu e încă nici apus
şi nici răsăritul.

De câteva zile urmăresc

cum se mută planeta

Să înot prea departe nu e grav.

Până la epuizare nu este grav.
Acolo valurile sunt mai moi.

O frunză de pelin aplecată,

mâinile date

cu spirt, acoperişul prea jos.

Forfecuţa încălzită

la focul brichetei. Flori în grădină.

Un haos spălăcit.

Pe cer, diametral opuse, soarele şi luna.

Soarele prăbuşindu-se într-un acoperiş.

Luna deasupra mării.