să nu uit, ceainicul e pe aragaz

doar ochii, strega, doar pleoapele mele tânjesc după ceva uşor de văzut
sunt bariere ce mă separă de un exterior prezent şi-n dimineaţa asta,
felul în care aleg să-l percep, chiar să-l simt,
mă conectează cu mine prin el.

o barieră-i perdeaua. formele simple din nişte pete de contrajur
sunt ghiveciurile la fel de diferite ca florile pe care le ţin.

doar gura, doar buzele mele ar putea simţi dulcele
în rând cu acrimea, ar putea spune ceva mai mult decât mda.

prea puţini oameni adevăraţi, prea puţin firesc,
mult prea strâmt şi ascuţit în noduri cercul de obligaţii
la care mă-ntorc deja nu ca la un joc, cum se făcea ştiut
 la început.

nici confesiv nu pot, nu am despre ce, nu am cum,
în ce fel şi nu e doar măsura în care alţii aleg să primească
adevărul în ei, mai e şi măsura în care-l pot da afară din mine.

nu pot fugi. ce e cumplit nu dispare. am crezut, strega, că amintirile
pot fi chibrite, că pot alege cu mintea pe acelea pe care să le fărâmiţez
între degete, să le transform în cenuşă, în mai puţine cuvinte: să uit.

totul rămâne înscris în interior cu aceeaşi pronunţie şi-acelaşi ritm
şi-aceeaşi intensitate, aceeaşi tăcere. atâta deţin.