au aţipit

orele nopţii sunt pline cu oameni care dorm,
orele somnului sunt pline cu vise.

visăm la fel.

aproape oricine în somn a săvâşit o crimă perfectă
cu jertfe necunoscute, apoi s-a trezit la 10 şi-un sfert,
iar dimineaţa i s-a părut mizeră, sinistră, ceţoasă.

aproape oricine în somn a simţit clătinatul dinţilor de lapte,
dinţii de jos, dinţii dintre canini, dinţii care se clatină puternic
şi cad simplu, aproape involuntar.
doi dinţi,
îi vezi în palmă după ce îi împingi uşurel
cu degetele mâinii drepte

şi te gândeşti că eşti prea tânăr pentru aşa ceva

şi te gândeşti la gura muşcată de şobolani a tinerei
din poezia lui benn, şi te trezeşti în patul tău moale,
în pijamaua ta frumoasă, te trezeşti cu durere de dinţi.

ştii că tinereţea frumoasă nu era a fetei moarte,
ci a familiei de şobolani care şi-au găsit hrană în
măruntaiele ei, iar asta nu te întristează deloc.

fereastra e udă, maşinile ies în stradă de insomnie, de urlete,
de griji care pişcă piele-asudată. în josul curţii, în întunericul de afară
un bărbat urlă, vocea lui ca o pisică flămândă şi răguşită.
el trăieşte o dramă, el îşi trăieşte acum drama
ta de acum patru ani, poate aceeaşi, poate mai aplecată,
mai gravă.

căderea i-ar putea fi mai abruptă, sfârşitul mai putred,
halucinaţia mai adevărată. el îşi aude pulsul, noaptea
îi umple plămânii, ploaia îi curăţă numai pielea,
ochii sunt tulburi.

visul nu-i vis. visu-i coşmar. coşmarul e mai adevărat
decât pare. oamenii dorm în casele lor încălzite.