miercuri, 29 iunie 2011

Witold Gombrowicz


„    -     Broasca!
-         Unde? Ce? Omoar-o!
S-au aruncat cu toţii, şi eu deodată cu ei. Am început s-o lovim cu nişte nuieluşe subţiri până a murit. Înfierbântat şi mândru că mă lăsaseră să particip la distracţiile lor exclusiviste, văzând în aceasta începutul unei noi ere în viaţa mea, le-am spus:
- Ştiţi! Mai este şi o rândunică. Rândunica a intrat în clasă şi se izbeşte de geam – aşteptaţi puţin... Am adus rândunica şi, ca să nu poată zbura, i-am rupt aripa şi am întins mâna după nuia. Între timp, toţi au înconjurat-o.
- Biata păsărică, spuneau, biata păsărică, daţi-i pâine şi lapte.
Când însă au văzut că mă îndreptau spre ea cu nuiaua, colegul Pawelski şi-a făcut ochii mici, reliefându-şi oasele pomeţilor, şi mi-a tras un pumn puternic în falcă.”

Memoriile lui Stefan Czarniecki, bakakai, Witold Gombrowicz

Şi mi-e puţin frică



În orgoliu, suntem cai amândoi, şi nu murim.
Mai bine rupem cu dinţii din propria carne,
mai bine sorbim din propriul sânge,
până cădem vineţii,
până ne găsim iar prinşi în râsul dement,
râsul care zguduie numai plămânii.

Eu sunt un corp. Corpul meu stă drept.
Nu am carcasă, n-am în ce să m-ascund.
Pumnii mei n-au în ce să se-arunce.
Corpul meu te va părăsi.

N-o să te mai învăţ a înota, în fond,
nu cred că mi-ar fi reuşit. Acum, cel puţin,
poţi fi sigur: nu o să te ucid.

marți, 28 iunie 2011

I.S.Turgheniev

"Voi, ăştia, cu sânge boieresc, nu sunteţi capabili decât de-o nobilă smerenie sau de-o nobilă indignare, care-s în fond nişte fleacuri. Nu vă bateţi, ci vă credeţi nu ştiu cine. Noi însă vrem să ne batem."

I.S.Turgheniev, Părinţi şi copii

duminică, 26 iunie 2011

Viaţa din culise

Dimineaţa, cât săteam înmărmurită în faţa aparatului de cafea, ţinând un pahar pe verticală, Sergiu s-a apropiat cu paşi rapizi, şi-a lipit mâna de podul mâinii mele stângi şi m-a întrebat dacă îmi place aici, dacă m-am acomodat, apoi m-a întrebat ce prefer să beau şi dacă aş vrea să ies cu el la un ceai. 

Am acceptat şi atunci el s-a îndepărtat de mine cu aceeaşi viteză cu care venise.
A doua zi, după sfârşitul programului de lucru, am luat un microbuz înspre Ciocana, acolo urma să mă văd cu Sergiu.

În maxi taxi era o mamă cu un copil. Copilul a început să plângă puternic Uhgaaaaa uhgaaaaaaa. Mămica i-a aratat un om prin fereastra maşinii, spunându-i copilului „ Uite tanti face nani. Hai să nu o trezim pe tanti”. După fereastră era un bărbat care nu dormea deloc. Dar, ciudat, copilul s-a liniştit. Avea conştiinţa aceea că nu e bine să trezeşti străinii, chiar dacă nu exista nicio logică în ideea că străinul acela poate fi o tanti şi că tanti doarme şi că urletele copilului din maxi taxi puteau trezi măcar vreo muscă aflată înafara automobilului.

Am coborât pe bulevardul Mircea cel Bătrân şi am căutat cafeneaua. Ne-am înţeles să ne vedem la Bunker. Sergiu a ajuns primul, era deja acolo când eu am venit. S-a aşezat la o masă cu şase scaune înalte. După ce am intrat, m-am aşezat şi eu la masa lui. Îşi luase un ceai. Şi l-a făcut dintr-un pliculeţ pe care l-a rupt, lăsând funzele să se aşeze în ceaşcă, astfel încât atunci când o să-şi fi sorbit ultima picătură din băutura fierbinte, felul cum se va uita lung pe fundul ceştii va fi justificat pe deplin de posibilitatea lui de a încerca să ghicească în ierburi.

- Îmi dă senzaţia că e mai natural aşa, îmi zice, şi mestecă cu linguriţa conţinutul ceştii, suficient de consistent în culoare în minutul acela, ca să pară că şi zahărul a reuşit să se dizolve până la capăt.
- E bine să consumi dezastrul câte puţin, îmi spune, şi îşi înclină un pic ceaşca la gură. Ceaiul, pe care-l văd prin pereţii transparenţi ai cănii, e destul de întunecat ca să pară şi amărui la gust. Ce faci, îţi iei ceva?
- Da, acuşi o să-mi iau o cola.
- Ţi s-a urât viaţa?
- Nu, dimpotrivă, îmi place gustul dulce, iar ceea ce se vorbeşte cum că ar dăuna e o tâmpenie. Şi nu e adevărată.
- Nu te-ai săturat de cola pe care o bei gratis în pauzele de lucru?
- Aceea nu-mi place. Din sticlă e altfel. Ce ziceai de dezastru?
- Ah, deja nimic, pe lângă porcăria pe care o bei tu, ceaiul meu miroase a rai.
- Mie nu mi se pare o porcărie. Prostesc e să dai o grămadă de bani pe ceai, când ţi-l poţi face acasă. Aici au un o marjă de profit oho.
- Contează şi atmosfera în care-l consumi. La fel e şi cu muzica. Una e să-ţi asculţi piesa preferată la mp3 player, alta e să o asculţi la tonomat într-un bar şi alta e să ţi-o pui acasă pe youtube. Sau poţi să o auzi întâmplător în piaţa centrală, ori să dai de ea la televizoarele mai nou montate prin troleibuze. Înţelegi?
- Cred că da, dar nu se merită banii. Adică, îţi poţi cumpăra 40 de pliculeţe de ceai de banii pe care îi dai aici pe-o infuzie. Îţi cumperi de la magazin 40 de pliculeţe, sau chiar 50, ţi le faci acasă, şi poţi ieşi cu ceaiul în stradă. Poţi schimba atmosfera oricând. Aşa e irosire.
- Eh, trebuie să-mi cheltuiesc şi eu cumva banii, după atâta muncă. Nu?
- Dacă tu îmi spui că trebuie, atunci aşa este. Piesa preferată în piaţa centrală, asta chiar n-am mai auzit-o. Ai auzit vreun cântec bun la piaţa centrală?
- Nu. Chiar n-am auzit.

După ultima replică, s-a instalat o tăcere de vreun sfert de oră, timp în care mi-au adus şi mie băutura. Era o tăcere tristă şi obosită. Amândoi am primit-o ca pe cel mai firesc lucru care putea să se întâmple. Într-un moment s-a uitat la mine şi m-a întrebat:

- Eşti fericită?
- De ce?
- Din curiozitate.
- Sunt, dar nu cred în prevalenţa sentimentului acesta, sau că ar fi necesar să fie prezent întotdeauna.
- Te macină ceva? Eşti întotdeauna atât de serioasă, mi-a spus, apoi şi-a întors capul în stânga mea, oprindu-şi privirea asupra unui grup de obiecte situate peste umărul meu.
- Nu, dar, ştii cum, port griji, pentru tot felul de fleacuri, e şi firesc, de aici frământarea, ea trebuie să fie, ca să i se dea impulsuri actului de a face.
- Prea serios totul! Trebuie să scapi de griji, până nu le pui la îngheţat, n-o să simţi că trăieşti, îmi spune, punând un accent prelungit pe verbul a trăi, convins de ceea ce spune. Bucură-te de clipa asta, şi de următoarea.
- Asta e o banalitate. Ceea ce spui despre bucurie e o banalitate. Nu aşa se întâmplă. Nu poţi să te forţezi să fii bucuros.
- Da, bine, m-ai convins. Eu ziceam doar că trebuie să avem optimism în noi, dincolo de toate, e mai bun decât pesimismul.
- Optimismul nu e bun sau rău în sine. El, pur şi simplu este, sau nu este, în funcţie de personalitate şi spirit.
- Da, probabil ai şi aici dreptate.

Am mai tăcut câteva zeci de minute, sorbind din băuturi. Simţeam cum cafeneaua nu era un loc tocmai potrivit pentru a ne cunoaşte, sau poate că era, dar problema sta în incapacitatea mea sau incapacitatea lui de a lega o conversaţie care să-şi depăşească acest stadiu, devenind comunicare, ceea ce ne-ar fi putut apropia.

- S-a înteţit fumul de ţigară. Hai să plecăm de aici, i-am spus eu când am început să mă plictisesc. Nu a avut nimic împotrivă.

*

Dintre angajaţii acestui restaurant, el a fost cel cu care am vorbit prima dată, chiar înainte de ziua în care mi-am început programul. Venisem să aflu când pot să încep lucrul. De luni, mi-a spus el, cu un zâmbet larg, ţinându-şi capul înclinat în dreapta. Am observat şi mai târziu că are acest obicei, de a-şi ţine capul înclinat în dreapta, iar uneori în stânga. Era ceva care-l identifica, la fel cum mersul lui jucăuş şi degajat, la fel cum mişcările foarte rapide pe care le făcea. Niciodată nu izbuteam să-l urmăresc cum de reuşeşte să execute aşa rapid comada. Cred că nici nu terminam să număr până la doi cât el îndeplinea un lucru care mi-e mi-ar fi luat nişte minute. Un tip foarte simpatic, mi-am spus.

Era ziua în care trebuia să fiu instruită despre cum se foloseşte aparatul de casă. În acelaşi timp învăţam şi la şcoală cum se lucrează cu un aparat de casă, dar cele două aparate, unul din teoria ştiută de la şcoală şi celălalt de la restaurant, nu semănau deloc între ele. Managerul mi-a explicat că aparatul lor funcţionează mult mai simplu decât cele din magazine. Aici selectezi produsul direct cu degetul pe ecran. O zi întreagă am stat şi am exersat localizarea diferitor mărfuri, ca să le memorez. Nu luam comenzi, doar tastam.

După-amiază Sergiu m-a invitat la o plimbare şi eu am acceptat. Mergeam pe strada 31 august, pe lângă spitalul de urgenţă, când am văzut cum două fete se sărută în ograda spitalului. Dar asta a durat foarte puţin, atât de puţin, încât credeam că am avut o iluzie optică. M-am uitat încă o dată la ele, erau îmbrăcate simplu, fără halate albe şi nu făceau nimic, părea că ieşiseră la fumat şi chiar fumau. Aveau fiecare câte o ţigară din care trăgeau uneori. Când am trecut de ele nu m-am gândit să spun ceva despre ceea ce văzusem, dar Sergiu mi-a tăiat confuzia cu - Mi s-a părut numai mie sau fetele acelea s-au sărutat acum?. Am sărit entuziasmată cu un – da! bucuroasă că n-am halucinat adineauri şi că s-a întâmplat cu adevărat. Eram chiar încântată. Fetele acelea se comportau atât de firesc, când m-am uitat a doua oară la ele, încât nicidecum n-am putut crede în prima imagine.

Am mers mai departe-n tăcere şi am ajuns în parc. Acolo, pe o bancă, două fete stăteau foarte apoape una de alta. Una îşi ţinea mâna pe genunchiul celeilalte, care, la rândul ei, o apucase de talie. Îşi vorbeau ceva. Sergiu mi-a atras atenţia la ele, altfel nu le-aş fi observat. Mi s-a părut ciudat să dau de două cupluri de femei, într-un interval de timp foarte mic, când altadată nu mi s-a mai întâmplat să fiu martoră unor asemenea drăgălăşenii între femei, mai ales că era o oră în care crăpa de zi. Sergiu m-a întrebat dacă o să fac şi eu aşa ceva cu vreo fată. Am negat totalmente posibilitatea asta.

În după-amiaza de a doua zi m-am dus la şcoală. Ultimul curs era teorie economică. După lecţii profa m-a întrebat dacă pot să o ajut să-şi facă o adresă electronică. Cu siguranţă pot face o adresă electronică, m-am gândit eu, nu e un lucru deloc complicat. Mergeam din blocul E înspre blocul central şi îi povesteam despre cum îmi merg treburile la restaurant, că urmează să se facă reducere la orele de muncă, fiindcă productivitatea muncii e scăzută şi rentabilitatea la fel, administratorii spun că nu se acoperă cheltuielile salariale, iar dacă se acoperă, atunci profitul e aproape nul. Ca să nu reducă numărul de personal, sunt nevoiţi să ne reducă orele de lucru, îi explicam eu, iar profa se mira cum de reuşesc să învăţ şi să lucrez în acelaşi timp şi încă să mai scriu pentru nişte reviste de cultură.

Am intrat la catedră. Mi-a dat voie să mă aşez la computerul şefei catedrei, care era sora ei, şi care urma să-mi predea marketing peste un an. Sora ei a intrat şi s-a aşezat la masa de vis-a-vis, la un alt computer. Era ca întotdeauna îmbrăcată îngrijit. Profa mea de teorie economică mi-a propus o cafea şi eu am acceptat. Am decis să-i fac adresa de mail pe yahoo. Am accesat browserul respectiv şi am dat clik pe singn out, ca să-mi apară caseta de completare pentru adresa de email nouă. Atunci am simţit o mână pe genunchiul meu stâng. Nu era mâna mea. Mâinile mele amândouă erau pe tastatură şi chiar în acel moment se concentrau să-şi continue treaba pe care au început-o. Nu ştiam la ce să mă gândesc despre gestul care continua să se întâmple, un gest static, mortalizat, ca-ntr-o fotografie. Mâna aceea era pe genunchiul meu şi era mâna profei mele, când la masa de vis-a-vis stătea şefa catedrei, sora profei mele şi scria ceva în calculator. Mâinile surorii ei, ca şi mîinile mele, erau pe tastatură, dar mâna dreaptă a profei mele era pe genunchiul meu. Mâna ei stângă nu ştiu unde era, nici nu mă interesa. Sau ar fi trebuit să mă intereseze... N-am făcut nicio mişcare. N-am reacţionat în niciun fel, nici măcar nu încercam să înţeleg ce se întâmplă şi de ce se întâmplă, doar continuam să tastez datele pe care le ştiam în fereastra aceea din fişa personală.

Peste vreun minut, parcă obosită de o aşteptare despre existenţa căreia eu nici nu intuiam nimic, profa m-a rugat să-mi mut piciorul un pic mai în dreapta, ca să poată lua ceştile de cafea din dulap. Dulapul era în masa pe care se afla computerul la are lucram eu. - Apa demult s-a oprit din fiert, mi-a spus. Atunci am respirat uşurată, pe de o parte, iar pe de altă parte mi s-a părut o situaţie teribil de amuzantă, pentru că mai devreme îmi veneau în minte o groază de gânduri legate de lucrurile văzute ieri. I-am dat voie să ia ceştile. A preparat trei cafele, moment în care a intrat sora mea. Venise la şefa catedrei să o ajute cu ceva. Situaţia a devenit şi mai amuzantă. Eram acolo eu ca să o ajut pe profa mea şi alături era soră-mea să o ajute pe sora profei mele. Incredibil.

Soră-mea a refuzat cafeaua, eu am băut-o dintr-o înghiţitură, remarcând două lucruri. Primul lucru era concentraţia cafelei, pentru că era într-adevăr o cafea foarte tare, al doilea lucru era faptul că nu avea nicio picătură de zahăr în ea, zahăr fără de care, pentru mine, cafeaua îşi pierde valoarea. Am ieşit împreună cu soră-mea şi ne-am dus împreună acasă, ceea ce mi se întâmplă foarte rar. Era noapte afară. Mă întrebam cui trebuie o adresă de mail, parola căreia o cunoaşte altcineva. Aici eu eram cea care îi ştiam parola. Parola era felicia. Probabil că pe una dintre fiicele ei o cheamă Felicia, m-am gândit eu atunci.

*

În service am început să preiau comenzi de la cumpărători. În primele zile îmi era destul de greu. Intra un om pe uşa din faţă, doi pe uşa laterală, unul se ridica de la masa din stânga, trei deja îşi aşteptau rândul la tejghea. Toţi veneau înspre mine, pentru că dimineaţa lucrează un singur casier, şi acela eram eu. Vai, ce să fac cu atâţia, cum o să reuşesc, mă speriam eu, când Sergiu Vââj, vâââj, îmi aducea totul pe tavă în câteva clipe, şi nici măcar nu mă întreba nimic. Se uita la monitor ce comenzi am. Nu ştiu cine şi cum făcea programul, dar nimeream mereu în acelaşi timp de program cu Sergiu. Erau şase paşi pe care-i aveam de făcut în această zonă, când se apropiau clienţii: zâmbetul, salutul, întrebarea despre ce doreşte, tastarea comenzii la aparatul de casă, executarea comenzii, încasarea banilor. Eu încasam banii, iar Sergiu îmi făceam băuturile, îngheţata şi cartofii, dădea comanda de sandvişuri şi de salată în bucătărie cu viteza ceea a lui care e imposibil de urmărit. Mai târziu am început să fac singură toate aceste lucruri. Doar duminica aveam un om care să mă ajute cu facerea băuturilor şi a cartofilor.

Duminica doar încasam banii pentru comenzile primite. În fiecare zi vedeam sute de oameni, la început le zâmbeam tuturor, apoi am observat cum lucrează colegii mei, puţini dintre ei le zâmbeau clienţilor. Până să încetez, zâmbeam forţat şi chestia asta mi se părea o prostie. E foarte nasol să zâmbeşti fals, mă simţeam groaznic când zâmbeam. Mă săturasem şi de formula asta „Bună ziua, doriţi să comandaţi ceva?”, e o formulă de exprimare destul de prostească atunci când o repeţi prea des, dar n-aveam încotro, trebuia să intru în contact cu clienţii. Comparativ cu bucătăria, aici lucrul era mai uşor. Nu aveam treabă cu maşinăriile acelea fierbinţi care ţiuiau şi mă frigeau la mâni, în schimb, la aparatul de casă, pierdeam bani, în fiecare zi ieşeam cu minusuri la balanţa de verificare. Trebuia să achit banii şi eu îi achitam pe loc. Sumele variau de la câţiva lei la câteva zeci de lei. Altfel nu aveam cum să mă învăţ, trebuia să pierd ceva.

Cu toate că aveam minusuri cu o consecvenţă apăsată, nu pricepeam unde era greşeala mea. Îmi părea că fac totul corect. Operaţiunile cu banii erau simple. Eu introduceam suma de bani primită de la client şi computerul îmi arăta suma restului pe care trebuie să-l ofer. Întotdeauna rosteam cu voce suma pe care o înmânam clientului, urmând formula fixă „din X lei restul dumneavoastră este Y lei”. Nimeni dintre colegii mei nu rostea cu voce suma restului şi se uitau caraghios la mine că respect regula asta cu fiecare client. Mi-a devenit obişnuinţă. Un fel de automatism stătea în fiecare dintre operaţiuni. Repetam desigur şi ordinea executării comenzilor. Mai întâi mă duceam la transferbin şi dam comanda la bucătărie pentru sandvişuri, şi, mai rar, pentru salate, apoi făceam cartofii, apoi băuturile calde şi shakeurile, băuturile reci, iar îngheţata la urmă. Clienţii veneau şi veneau. Mâncau mult, beau încă şi mai mult.

O muscă îmi bâzâia. – E o muscă aici. – O muscă? Nu se poate! În McDonald’s nu sunt muşte! – Taci şi ascultă. Bzzzz. Musca într-adevăr bâzâia, deşi nu era muscă, era doar o lampă defectă care imediat a fost reparată. În McDonald’s nu există viaţă şi cu atât mai mult nu există muşte. De asta m-am convins cu timpul, timp care venea în detrimentul atmosferei plăcute de la început. Cu fiecare zi ce trecea, restaurantul acela îmi părea tot mai murdar şi mai defect. În vestiarul fetelor lumina albăstruie a lămpii se aprindea şi se stingea de la sine, cu viteza unui clipit foarte des, producând totodată un sunet neplăcut, cam ca bâzâitul acela de muscă, ceva mai intens de atât, dar nimeni nu s-a repezit s-o repare, pentru că lampa aceea nu se vede clienţilor, fiindcă era o lampă închisă-n culise, într-un vestiar fără ferestre. Aşa ceva nu produce urgenţe, aşa ceva rămâne în teancul de vase murdare din cea de-a doua bucătărie a restaurantului.

*

Într-o duminică am convenit să ne plimbăm împreună prin parc. Cât îl aşteptam pe Sergiu să vină, am avut timp să cercetez statuia de pe platforma de sus, cum şi pinul negru din care au căzut ghinde mici şi lipicioase. Am strâns câteva şi le-am aranjat în spaţiile înguste dintre scândurile verzi care făceau banca pe care stam. Sergiu mi-a adus lilieci violeţi cu miros puternic, un miros de care mi se făcuse dor. De când nu am mai fost pe acolo, Valea Morilor a învezit, iarba a crescut înaltă şi stufoasă.

Când a venit, m-a apucat de mâini, ţinându-mă lipită de spatele lui şi m-a tras după el în josul scărilor, iar eu nu aveam pe unde merge, aşa că mergeam obtuz ca o raţă păşind ba în stânga ba în dreapta cu paşi laterali. I-am făcut piedică şi am căzut amândoi, el peste mine, dar imediat cum ne-am ridicat şi-a continuat jocul şi cum scările de la Valea Morilor nu se mai terminau, i-am zis să mă ia în spate. M-a luat în spate. Jos mi-a cerut să-l iau eu în spate. L-am luat în spate. Mă minunam că îl puteam duce. Un cuplu trecea pe lângă noi în contrasens şi era clar că le-am provocat zâmbet. Am plecat de acolo când s-a întunecat de-a binelea şi când au început corbii să scoată sunete. - Ţi-e frică? - Dacă n-ai fi şi tu aici cu mine, mi-ar fi, i-am spus. - De cine ţi-e frică? – Nu ştiu, e prea multă linişte. – E linişte pentru că nu sunt oameni, şi dacă nu sunt oameni, nu ai de cine să te temi. – De-ar fi aşa simplu... – Chiar e.

I-am povestit lui Sergiu întâmplarea cu profa mea de teorie economică, şi el a râs voluptos câteva minute. – Încetează! îi ziceam eu, iar el continua să râdă şi să facă mişto de mine, cum că profa mea era om ca omul, iar cea care avea gânduri necurate eram eu, şi de fapt... pumnii mei s-au azvârlit în omoplaţii lui, şi atunci a tăcut, confirmându-şi tăcerea – Gata, tac, a zis ridicându-şi brusc palmele în sus şi aplecându-şi un pic fruntea cutată.

sâmbătă, 25 iunie 2011

Înălţător şi sublim


Plouă în afara caselor cu acoperiş.
S-a întunecat. Pe Chişinău stă un nor
mare şi cenuşiu, îndeajuns să mă ţină
cu nasul în afara ferestrei.

Teiul a mai crescut cu un etaj şi
eu ştiu că asta nu-i limita.
Frunzele lui nu au ştiut umilinţă,
noi ştim umilinţa din timpul pe care-l trăim.

Umilinţa, o plantă carnivoră ce
suge-năuntru tot ce-i mic şi slab,
apoi se închide, se pune pe tremurat.
Am vrut să o tai, dar era atât de frumoasă
când îşi desfăcea, cu un calm tăios,
petalele de metal împrejur.

Cei ieşiţi de acolo aveau buze uscate şi
nu mai aveau haine pe ei, dar goliciunea
nu le era îndeajuns.

În afara odăii plouă intens. E un zgomot
asemănător unui havuz, doar că pe o suprafaţă
mai mare şi de mai sus.

luni, 20 iunie 2011

Copacul mamei


Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult.

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei.

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
- Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî... nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

- La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!...

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau.

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea. 

duminică, 19 iunie 2011

Witold Gombrowicz


„Şi stăm aşa cu Consilierul în mijloc, vorbim puţin, iar în spatele nostru Compatrioţi de-ai      noştri stau şi ei şi vorbesc puţin. Vorbesc puţin.
-         Stai aşa, zice Consilierul, le arătăm noi lor. Aşa că stăm, iar lângă noi stau alţi Oaspeţi, poate vreo sută de persoane. Bine şi îngrijit îmbrăcaţi, cu cămăşi de mătase sau de zefir de 13, 14 sau 15 Pesos, cravate, cocarde sau binocluri moderne, mai departe tocuri înguste, batiste, rujuri, Ingleze înalte de 20 sau 30 de Pesos. Cel mai puternic săreau în ochi ciorapii bărbaţilor, iar ei îşi expun cu plăcere aceşti ciorapi ridicându-şi cracii pantalonilor; doamnele în schimb îşi admiră pălăriile. Se bat reciproc pe umeri. Se îmbrăţişează, „amigo, amigo”, „que-tal”, „que es de tu vida, que vre cuentas”, dar, în pofida tandreţei, a cordialităţii, conversaţia lor se stinge sau se diluează, pentru că unul vorbeşte, iar altul, distrat, visător, a încetat să-l mai asculte şi îşi priveşte ciorapii. Şi zic: - A ieşit revista aceea? – Mie mi-au plătit 50 de Pesos pentru articol. – Ce mai faci, ce mai faci!? Ce mai e nou? – Cât a costat terenul acela? – Eu mi-am luat ciorapi. Atunci toţi deodată îşi ridică braţele şi, apucându-se cu mâinile de cap, strigă împreună: - Ah, despre ce vorbim noi? Ah, de ce nu ştim să conversăm?! Ah, de ce nu ne stimăm şi nu ne cinstim pe noi înşine?! Ah, de ce e totul atât de plat, de plat?! Aşa că se reped unii la alţii, se onorează reciproc, unul altuia îşi spun „Maestro, maestro”, şi „Gran Escritor”, şi „Que Obra”, şi „Que Gloria”, dar ce să-i faci dacă totul s-a risipit, iar ei, visătorii, îşi admiră din nou ciorapii.
-         Aşteaptă puţin, spuse consilierul, aşteaptă... Le arătăm noi lor! Şi stăm. Palid şi asudat, Consilierul îmi şopti: - Arată-le ceva, c...osule, acestor c...oşi, altfel va fi mare ruşine! Eu îi spun: - Ce să le arăt, c...osule? în spate, ai Mei stau şi, văzând că nimeni nu-mi dă atenţie, cred că mă ia drept c...os şi, supăraţi foc, m-ar îneca într-o lingură de apă! La dracu’, la dracu’, la dracu’! Ce dracu’? Ceva nu-i în Ordine! Deodată văd că intră persoane noi, şi nu orice persoane, pentru că imediat se pornesc spre ei Plecăciuni şi Onoruri.
   Prima păşea o doamnă în blana ei de hermină cu pene de struţ, de păun şi cu o pungă mare, lângă ea câţiva Linguşitori, după Linguşitori câţiva Secretari, mai încolo câţiva Scribi şi câţiva Măscărici, care băteau în tobe. Între ei era şi un om Îmbrăcat în Negru, se vede mai important, fiindcă, atunci când a intrat, s-au auzit voci: „Gran escritor, maestro”... şi probabil că erau gata să-i cadă în genunchi de atâta admiraţie, dar mâncau prăjituri. S-a format numaidecât un cerc de ascultători, iar el în mijloc a început să Celebreze intens.”

Trans-atlantic, Witold Gombrowicz

E larg sus

Deasupra încă nu e niciun tavan
în afara oricăror case
şi e alb azuriu
şi e larg sus
atât de larg încât m-aş vedea
alergând departe-departe
cu norii sub braţ.

Aici din pământuri arse oamenii smulg
buruiene, aici jos din ziduri curge ciment,
iar cactuşii se îndoaie de căldură
chiar şi pe întuneric.

Mulţi şerpi au în cavitatea bucală
glande cu venin. Oamenii nu au venin,
dar, într-o vreme,
sunt ca sacii subţiri de textile,
se destramă, se destramă
din azi în mâine,
se trag pe sfori,
se trag de sfori, până rămâne
doar praful sfârâind
pe asfalt şi amurgul -
o gură de şarpe care
înghite totul,
din care rămâne doar noaptea
înfăşurată cu fibrele oaselor
noastre strălucitoare pe cer. 

marți, 14 iunie 2011

ieri

13 iunie 2011, Mai mult întuneric afară

luni, 13 iunie 2011

Pe scări

E destul de dimineaţă
ca scrânciobul să fie încă legat.
Oamenii ies şi nu se întorc decât seara
cu lapte şi pâine-n sacoşe.
Uneori sacoşele lor au iz de afumături.
Îi salut pe toţi la rând.
Cei care îmi răspund ştiu că sunt de-a casei.

Am citit într-un manual de biologie:
mirosul de după ploaie în zile de vară
 ne face să ne simţim
fericiţi şi revigoraţi,
chiar aşa scria.

Acum asfaltul e ud de la furtuna din noapte
şi-i vară,
iar eu nu simt nimic.



sâmbătă, 11 iunie 2011

Am douăzeci de ani şi o zi


iar lumea nu s-a schimbat. 

Mă trezesc la ora la care
gunoierii răstoarnă
ghena de gunoi, de la zgomot,
dau drumul la robinet, mă spăl
pe mâni cu aceleaşi gesturi,
fac infuzia pentru ceai,
torn apă clocotită, duc cana
la gură cu aceleaşi mişcări.


Păsări sunt puţine când zboară.
Păsări sunt multe când se aud.
Robinetul deschis, ploaie după fereastră,
câţiva pumni de apă peste faţă,
picăturile se scurg în oglindă
şi dispar aşa cum cactusul meu a înflorit
şi s-a stins. Toate dispar încontinuu.


Două păsări zboară alături
mult prea aproape una de alta,
mult prea aproape de mine.
Zborul şi cântecul şi grija pentru pui,
să nu flămânzească, asta ele fac
cel mai bine.


Am încă o dimineaţă
şi câteva nelinişti
care vor să iasă în stradă.

joi, 2 iunie 2011

sub ploaie

Pe trotuarul din faţa pădurii
cineva a scris iartă-mă şi un nume.
Alături pui de măceş înfloresc.
Prin huruitul motoarelor de maşini
încerc să-mi închipui povestea
din spatele frazei. Desigur, totul
răzbate prin dragoste şi mai mult
de atât, rămâne în ea. Poate c-au stat
şi ei îmbrăţişaţi sub ploaie, când
alţii fugeau, au mâncat căpşuni lângă
cinematograf, poate că au băut cola
câştigată cu nişte capace mai
norocoase, înainte de film.