„Şi stăm aşa cu Consilierul în mijloc, vorbim puţin, iar în spatele nostru Compatrioţi de-ai noştri stau şi ei şi vorbesc puţin. Vorbesc puţin.
- Stai aşa, zice Consilierul, le arătăm noi lor. Aşa că stăm, iar lângă noi stau alţi Oaspeţi, poate vreo sută de persoane. Bine şi îngrijit îmbrăcaţi, cu cămăşi de mătase sau de zefir de 13, 14 sau 15 Pesos, cravate, cocarde sau binocluri moderne, mai departe tocuri înguste, batiste, rujuri, Ingleze înalte de 20 sau 30 de Pesos. Cel mai puternic săreau în ochi ciorapii bărbaţilor, iar ei îşi expun cu plăcere aceşti ciorapi ridicându-şi cracii pantalonilor; doamnele în schimb îşi admiră pălăriile. Se bat reciproc pe umeri. Se îmbrăţişează, „amigo, amigo”, „que-tal”, „que es de tu vida, que vre cuentas”, dar, în pofida tandreţei, a cordialităţii, conversaţia lor se stinge sau se diluează, pentru că unul vorbeşte, iar altul, distrat, visător, a încetat să-l mai asculte şi îşi priveşte ciorapii. Şi zic: - A ieşit revista aceea? – Mie mi-au plătit 50 de Pesos pentru articol. – Ce mai faci, ce mai faci!? Ce mai e nou? – Cât a costat terenul acela? – Eu mi-am luat ciorapi. Atunci toţi deodată îşi ridică braţele şi, apucându-se cu mâinile de cap, strigă împreună: - Ah, despre ce vorbim noi? Ah, de ce nu ştim să conversăm?! Ah, de ce nu ne stimăm şi nu ne cinstim pe noi înşine?! Ah, de ce e totul atât de plat, de plat?! Aşa că se reped unii la alţii, se onorează reciproc, unul altuia îşi spun „Maestro, maestro”, şi „Gran Escritor”, şi „Que Obra”, şi „Que Gloria”, dar ce să-i faci dacă totul s-a risipit, iar ei, visătorii, îşi admiră din nou ciorapii.
- Aşteaptă puţin, spuse consilierul, aşteaptă... Le arătăm noi lor! Şi stăm. Palid şi asudat, Consilierul îmi şopti: - Arată-le ceva, c...osule, acestor c...oşi, altfel va fi mare ruşine! Eu îi spun: - Ce să le arăt, c...osule? în spate, ai Mei stau şi, văzând că nimeni nu-mi dă atenţie, cred că mă ia drept c...os şi, supăraţi foc, m-ar îneca într-o lingură de apă! La dracu’, la dracu’, la dracu’! Ce dracu’? Ceva nu-i în Ordine! Deodată văd că intră persoane noi, şi nu orice persoane, pentru că imediat se pornesc spre ei Plecăciuni şi Onoruri.
Prima păşea o doamnă în blana ei de hermină cu pene de struţ, de păun şi cu o pungă mare, lângă ea câţiva Linguşitori, după Linguşitori câţiva Secretari, mai încolo câţiva Scribi şi câţiva Măscărici, care băteau în tobe. Între ei era şi un om Îmbrăcat în Negru, se vede mai important, fiindcă, atunci când a intrat, s-au auzit voci: „Gran escritor, maestro”... şi probabil că erau gata să-i cadă în genunchi de atâta admiraţie, dar mâncau prăjituri. S-a format numaidecât un cerc de ascultători, iar el în mijloc a început să Celebreze intens.”
Trans-atlantic, Witold Gombrowicz
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu