Copacul mamei

Aveam şapte ani când mama a murit. Atunci lumea în care trăiam a devenit crudă şi rea. Aveam 3 surori. Două mai mari decât mine şi una mai mică. Mezina încă nu vorbea bine când, într-o dimineaţă, oamenii s-au grămădit în ograda noastră să bocească mortul. Cum să-i explici unui copil care încă nici 5 ani nu are că nu o să-şi mai vadă mama? În ziua aceea mi s-au scurs lacrimile pentru mulţi ani înainte, ani în care n-am plâns deloc, deşi am avut de suferit tot mai mult.

Peste o săptămână tata a trecut Nistrul cu barca şi s-a întors cu o femeie străină pe care a adus-o în casa noastră şi ne-a ordonat să-i spunem mama. Mă sforţam din toate puterile să-i zic aşa cum vroia tata, dar nu puteam merge mai departe de prima consoană, spuneam M şi mi se ridica un nod în gât, apoi mi se împleticea limba. Femeia asta străină, căreia tata îi spunea Nina, mă trosnea de fiecare dată, iar eu fugeam şi îmbrăţişam copacul mamei. Copacul acela era unicul lucru care mi-a rămas de la ea şi era cel mai frumos dintre toţi copacii pe care i-am văzut vreodată. Veneam în fiecare zi la el împreună cu surorile mele şi ne bucuram de el, repetând cu voce că acesta e copacul mamei, a mamei, a mamei, iar baba Nina murea de ciudă şi gelozie. Într-o zi tata a tăiat copacul mamei şi acesta a fost cel mai trist eveniment de după moartea ei. Atunci am început să-l urăsc şi pe tata, dar ştiam că totul e din vina ei.

Odată baba Nina stătea deasupra unor borcane, şi, în timp ce le spăla, mă insulta în toţi dracii:
- Copchil prost shi eşti, idioţenie de copchil, uite-te cum roz’ tu piuliţa asta cî Nu aşa sî roadi! Pocitanie di copchil shi eşti tu, oooof, nu eşti bunî di nicî, oooof, numa’ porcării în capu’ tău prost, nici măcar o piuliţă n-o poţi curăţa ca lumea! Măta o fost o vacă şi tu eşti o giţâcî proastî... nicî nu poţ fashi!

Baba Nina continua să urle la mine, iar mâinile ei chircite de furie luceau scârbos a grăsime şi erau gata să sfarme în ţăndări borcanele murdare de untură. Cuvintele îi ieşeau pe gură ca nişte pumni de noroi, iar cutele din obraji şi fruntea încruntată o făceau să arate ca o mumie. Când i-am aruncat o privire urâtă, s-a înnegrit la faţă şi ochii tulburi i-au ieşit puţin din orbite, exact ca la peştii alteraţi pe care îi aducea tata de la pescuit în fiecare sâmbătă, ca eu şi surorile mele să ne vărsăm maţele curăţându-i. Liliacul de deasupra ei, pe care, atunci, îl vedeam în contrajur, părea că-şi lungeşte crengile cu gheare în vârfuri şi stătea gata-gata să o înhaţe şi să o tragă în întunericul lor absolut. Baba Nina urla şi urla şi urla, iar saliva îi ţâşnea din gură într-o brizură de picături sub care iarba se făcea palidă de parcă un şarpe veninos ar fi trecut pe acolo cu crima, lăsând duh rău. Baba Nina se clătina în timp turna apa murdară dintr-un borcan în altul, iar umbra ei se deplasa când într-o parte, când în alta, lăsându-se înghiţită o vreme de negriciunea liliacului pe care ea îşi întindea la uscat cârpele de spălat vesela.

- La puşcărie ţi-i viitoru’, acolo ai sî shii şăfî pi bandiţ, toţ’ ar sî-ş ştiargî papuschii di tini, mai diparti di puşcării n-ai sî ajungi! Copchil spurcat şhi eşti tu!...

În timp ce baba Nina vorbea, eu mă înecam în tăcere, înghiţeam noduri şi continuam să rod rugina din piuliţa aceea blestemată, şi cum stătea ea aplecată, în mintea mea a apărut o voce care mi-a spus „Ucide-o, Ucide-o!”, după care o altă voce mi-a spus „Las-o, nu o ucide”. Stăteam cu piuliţa deasupra capului ei şi eram gata s-o trosnesc, când mi-am dat seama că cele 2 voci pe care le auzeam sunt două forţe care m-au posedat dintr-o dată, forţa binelui şi a răului, şi atunci am înţeles că răul e cel pe care trebuie să-l ignor. Cel mai bine e să mă închid în mine, într-un soi de nonexistenţă, şi să fac ce am de făcut, într-un mod mecanic, ca o maşinărie, fără să-mi pese de partea sentimentală a lucrurilor, să ignor răul, asta trebuia să fac, sau să fug.

Atunci nu am mai putut suporta ofensa şi am fugit. Am fugit mult, am fugit fără să mă gândesc la nimic, am fugit timp de două zile, dar nişte vecini m-au găsit şi m-au adus înapoi cu forţa. M-au luat în spinare şi m-au adus acasă. Atunci Baba Nina a luat lanţul de la câine, lăsându-l slobod, şi m-a legat pe mine cu acel lanţ de piciorul stâng. Tata nu a făcut nimic ca să mă apere. Din acel moment am început să-l urăsc încă şi mai mult. Am stat aşa trei zile. Eram plină de vânătăi, piciorul îmi sângera deasupra gleznei, sângele se amesteca cu nisipul, apoi se usca.

După ce mi-au dat drumul, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe frunzele cartofilor din grădină, apoi din harman, apoi de la seră, apoi de la vie, şi după ce am strâns toţi gândacii de colorado de pe terenurile noastre, m-au pus să strâng toţi gândacii de colorado de pe terenurile vecinilor, care vegheau asupra mea să nu fug. Aveam o reputaţie groaznică în sat. Eram copilul diavolului care a îndrăznit să fugă de acasă, fiindcă dracu’ i-a luat sufletul. Aşa se vorbea prin sat. Doar surorile mele mă iubeau şi mă ajutau cât puteau.

Când mi-am ispăşit pedeapsa, baba Nina mi-a dat voie să muncesc acasă şi toată ziua numai asta făceam, munceam. N-aveam habar de unde născoceşte toate comenzile de lucru şi cum pe lumea asta e posibil ca lucrul să nu se mai termine. Şi tata lucra, numai că nu acasă. Tata era brigadir la colhoz şi se ducea să muncească în fiecare dimineaţă, întorcându-se numai seara acasă. Baba Nina nu ne hrănea zile în şir. Baba Nina ne lovea cu polonicul murdar de orez, şi când fugeam la tata în braţe să-i spunem că suntem flămânde, el nu ne credea, pentru că aveam faţa murdară de mâncare. Baba Nina ne ţinea în foame nu pentru că am fi fost aşa de săraci încât să nu avem ce mânca, ci din răutate.

După ce am crescut, nu mai locuiam cu părinţii. Aveam famila mea şi eram departe de locul copilăriei mele. Acasă la tata trăgeam foarte rar, şi atunci o ignoram pe baba Nina, care îmbătrânise înainte de vreme. De fiecare dată când intram, vedeam copacul mamei tăiat, dar lăcrămioarele din jurul trunchiului continuau să înflorească în fiecare an şi doar ele îmi potoleau dorul de ea.