Copii fiind, în vacanța de vară, uneori evadam din curte, atunci când ne duceam la scăldat, în râul Nistru. 10 minute de mers pe jos, uneori desculț, până acolo, apoi traversam râul spre insulă. O mică suprafață de pământ acoperită cu nisip auriu. Lângă insula mică mai era și insula mare, pe o lungime de câteva sute de metri, cu o pădurice de arbori în mijlocul ei. În prima parte a Nistrului, cea de până la insula mare, apa ne ajungea până la piept, iar pe alocuri până la gât, astfel încât eram nevoiți să o străbatem ținându-ne hainele mult deasupra capului, ca să nu se ude.

   Între insula mare și cea mică mai era o altă intemperie de apă, însă nu depășea niciodată brâul. Apoi, odată trecuți prin apa rece prima dată, cea de-a doua trecere era nesemnificativă. Și atunci venea momentul propice pentru ceea ce așteptam, plaja.

   Apa avea o nuanță verzuie, din cauza arborilor și fluxul râului era îndeajuns de mare încât să te miști în direcția fluxului fără cine știe ce efort, lucru care nu era totuși valabil și pentru sensul invers. De la insulă și până la malul celălalt, dinspre Transnistria, un mal format din stânci, apa era mult prea adâncă și largă ca să te aventurezi să înoți până acolo. Totuși toți înotau, în măsura în care înălțimea le permitea atingerea pământului, în cea de-a doua jumătate a râului, partea largă. Prima parte exista numai ca să o străbați.

   Și era minunat. Mai ales, când, după ce am mai crescut, făceam întreceri subacvatice. Cineva înota sub apă cu ochii deschiși în căutarea celei mai apropiate ținte pe care, atingând-o, o transforma în următorul ”vânător” și tot așa. Iar asta se întâmpla într-o zonă plană în care apa îți ajungea până la brâu pe o arie destul de mare. Atunci totul părea o banalitate. Acum privesc înapoi ca înspre un paradis.

Haiku

viața aceasta -

picătură de rouă

pe iarba morții

visul cerului

barcă de nori sub soare

răcorind fruntea

luna tăiată

felie de lămâie

în gura nopții

Muzică pentru cameleoni de Truman Capote

”Î: Dac-ar fi să ți se îndeplinească o dorință, care ai vrea să fie aceea?
R: Să mă trezesc într-o dimineață și să simt că în sfârșit am devenit o persoană matură, eliberată de resentimente, gânduri răzbunătoare și alte sentimente inutile, copilărești. Cu alte cuvinte, să mă pomenesc adult.”

Truman Capote, Muzică pentru cameleoni

Pe cat e de urat, pe atat e de extraordinar in ale scrisului: Truman Capote. 

Integrala prozei scurte de Truman Capote

   ”Odihnește-te, inima mea, printre florile înghețate ale zăpezii.”

Truman Capote, Domnul Durere

   ”Uite, până și camera asta: un cămin în care nu poți să arzi nici măcar tămâie, oglinzi mincinoase care măresc. Nimic nu e ceea ce pare, Walter. Pomii de Crăciun sunt din celofan, iar zăpada nu-i decât fulgi de săpun. În noi zboară ceva numit suflet, când mori nu ești niciodată mort, iar când ești viu nu ești niciodată viu. Și tu vrei să știi dacă te iubesc! Nu fi stupid, Walter, nici măcar nu suntem prieteni...”

Truman Capote, Rupe definitiv cu trecutul

   "Ea reprezenta lucruri ce-i păreau ciudate, cum ar fi nucul, plăcerea de a citi și suferința pe care îți îngădui s-o simți pentru că ții mult la cineva.”

Truman Capote, Domnișoara Bobbit

    ”Partea umană din noi e identitatea unui creator. Acest lucru e dincolo de naționalitate, de geografie și, aș spune, și dincolo de limbă. Suntem umani înainte de a avea o limbă, o cultură sau o națiune căreia să aparținem. De aceea, în poezie simțim mai presus de orice faptul că suntem oameni, și, în consecință, mai mult ca orice, că suntem universali.”

Adonis

As vrea sa scriu un roman care se aiba simplitatea acestei schite

Si bogatia lingvistica din aceasta

si tandretea de aici

suculenta acesteia

echilibrul clorilor de aici

si totul ar avea sens, intr-adevar,

de n-am fi "maestrii unei arte muribunde"

Fiinta umana isi creeaza identitatea creindu si arta.

Adonis

Poem de Arvis Viguls

La frizer

– Foarte scurt, îi răspund.
– Atât? îmi arată,
ținând o șuviță între degetele ei cărnoase.
– N-o să regreți mai târziu? devine ea curioasă.
Am avut părul și mai lung de atât.
La momentul respectiv, frizerița
a trebuit să-și stăpânească lacrimile în timp ce-l tundea.
Nu, astăzi n-am să regret nimic.
Astăzi e vremea să-mi închei socotelile.
Pe atunci, părul meu
era lung ca avântul unei săbii,
acum îl vreau scurt
ca țipetele retezate ale ierbii,
scurt ca un puls.
În acele zile părul meu mirosea ca pădurea,
astăzi vreau
să miroasă
ca rumegușul.
Suntem doar noi doi în frizeria
care dintr-o dată devine mai mare.
Încăperea se dilată.
Stau în tăcere
în mijlocul îngrijirilor ei.
Nu mai scot niciun cuvânt.
O plătesc
și pentru tăcerea ei.
Mă întreb
dacă soția mea ar fi geloasă

dacă ar vedea cum
femeia asta necunoscută
se învârte în jurul părului meu
cu foarfecele și peria,
trecându-și degetele prin părul meu,
gemând ușurel din cauza efortului
de a-și mișca trupul în jurul scaunului.
În timp ce lucrează cu trimerul,
îi simt respirația pe ceafă,
profesionista asta cu mustăcioară
și înfățișarea unui măcelar.
În ciuda tuturor eforturilor ei,
eu sunt doar carne pentru ea.
O oaie care e tunsă,
un client.
Când va termina,
îmi va sufla cu foehnul scânteile fine și negre
de pe frunte, nas, urechi.
Dar, în timp ce-mi dă părul cu gel,
pentru o scurtă clipă mi se pare
că sunt băiatul ei – 
un infant într-o pelerină albastră,
pe care o dezleagă și scutură la final,
alungând această iluzie de moment.
– Ești cu totul alt om!
spune ea, mândră de ceea ce-a făcut.
Da, sunt cu totul altul –
asemănător cuiva
a cărui coroană i-a fost îndepărtată de pe cap
și acum e nevoit să meargă
pe străzile reci și umede –
fără sceptru sau umbrelă,
liber și egal, un nimeni
ca toată lumea.

”Odată, când eram în liceu, o consilieră m-a rugat să vin la cabinetul ei. Făcea asta cu toate fetele - câte una de fiecare dată. ”Ce visuri ai?” m-a întrebat femeia. ”Ce te vezi făcând peste zece ani? Peste douăzeci de ani?”. Aveam șaiseprezece sau șaptesprezece ani. Încă eram copil. N-am putut să mă gândesc la ceva să-i răspund. Stăteam acolo ca o bâtă. Consiliera asta avea cam vârsta pe care o am eu acum. Credeam că e bătrână. E bătrână, mi-am spus. Știam că viața ei e pe jumătate terminată. Și aveam impresia că știu un lucru pe care ea nu-l știe. Un lucru pe care ea nu-l va ști niciodată. Un secret. Se presupune că nimeni nu-l știe și nimeni nu discută despre el. Așa că am rămas mută. Am scuturat din cap. Probabil că m-a declarat idioată, dar n-am putut să zic nimic. Știi ce vreau să spun? Credeam că știu lucruri pe care ea nici măcar nu le poate închipui. Acum,dacă mi-ar pune cineva din nou întrebarea aia, despre visurile mele și tot restul, aș ști ce să spun.
- Ce-ai spune, draga mea.
Acum îi apuc cealaltă mână. Dar nu-i pilesc unghiile. O țin doar așa și aștept să aflu.
Se împinge mai în față pe scaun. Încearcă să-și retragă mâna.
- Ce ai spune?
Oftează și se reazemă de spetează. Îmi permite să îi țin mâna.
- Aș spune: ”Visuri sunt alea din care te trezești”.

Raymond Carver 

Catedrala de Raymond Carver

   În povestirea ”Conservare”, a lui Raymond Carver, un tip, care fusese concediat, de la acest incident, luni de zile, își petrece tot timpul pe sofa: câteodată așezat, alteori întins, de cele mai multe ori cu televizorul deschis, ridicându-se de acolo doar pentru a se duce la veceu sau pentru a închide TV-ul, în rest soția lui, Sandy, avea grijă de el. Așa suntem și noi, cei care prindem din vreme în vreme câte un weekend liber: stăm lipiți de pat cu tot spatele, nemișcați, bucurându-ne de fiecare minut, pentru că într-un moment dat totul se termină și sună alarma.

Discutie intre doi angajati care muncesc regular in weekend:
- Azi e miercuri?
- Nu, e marti; sau duminica, cine stie.

”Lenea îl face pe discipol să nu-și cunoască adevărata putere.”

 Francis Bacon, Despre execlența și progresul cunoașterii divine și umane

(Priveliște de asamblu)

În josul munților un cerb expiră abur

Și vântul mișcă-ncet crenguțele de-alun

Pe ceața ierbii liniștea de fagur

Urc-o furnică-n visul ei nebun

De a atinge apogeul înălțimii

În milimetrica-i apropiere

De-un splendid răsărit. În fracțiunile miimii

Se poate demonstra că te-am iubit. Și ce avere

mi-ai dăruit tu învățându-mă să văd

că ploaia-ți poate fi un mai măreț decor

decât o limuzină și-o vilă ce-i prăpăd.

Cât ești cu mine nu am cum să mor,

prefer o viață simplă, ceaiul vrac;

Toți știu ce-i binele, și totuși rău-l fac.

(Sonetul unui corupt)

De ce să-mi plimb regretu-n cerul gurii

Să-i simt acreala și sapiditatea,

De ce să îl arunc în curtea celor tineri

Ce l-ar da mai departe cu lopata?

De ce să-ntorc sămânța-nveninată

Din groapă-n groapă până se va prinde

Născând infernul sclipitor în piatră

În așteptarea ochiului care l-ar vinde

Pentru un strop de aur sau o pană de triumf?

”Am corp de pupăză, dar și un cap de ștrumf!

Închide ochii dacă vrei să-i dau cu var

Pot chiar a-ți spune ceea ce o s`te-amuze

Nu vreau sa îți creez iluzii,

Vreau numai să te-ndoi financiar.”

(Dragoste)

Ai fi putut să cauți pietricele, pe malul mării, și-n rădăcini de brad;

Nocturn, să fii culegător de stele; în nervul frunzei

ce toamna-ți cade-n brațe, să îi învii un zâmbet de smarald

care să contagieze o planetă.  Ai fi putut conturul buzei

dânsei să-l dezenezi pe cer, ca să-l săruți, până va dispărea

străpuns de o cometă ce calea își greși în univers.

Din piatră brută să aprinzi un foc numai pentru a-i coace o bezea.

Ai fi putut să-i lași drept testament un singur vers

pe care să-l arunce-n primul coș făr` să-l citească,

trezindu-se apoi că este prea târziu să se căiască.

Ai fi putut de dânsa să te rupi în prima clipă-n care falnic

păși făr` să te vadă, cu o privire geamănă cu biciuirea.

Ai fi putut, mai bine,  să îi iubești pe cei care zadarnic

pentru-a putea trăi, ți-au așteptat iubirea.

  ”Mintea are asupra corpului puterea pe care o are un om liber asupra sclavului său, rațiunea, însă, are asupra imaginației puterea pe care un magistrat o are asupra unui cetățean.”

Aristotel

  ”Cunoașterea este capabilă să modifice alcătuirea minții, obligând-o să nu rămână fixată în defectele ei, ci să devină susceptibilă de a crește și de a se reforma. Pentru că omul neînvățat nu știe ce înseamnă să coboare în sine, sau să se examineze pe sine.”

Francis Bacon, Despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane

"Rănile provocate de un prieten sunt cinstite, pe când sărutările dușmanului sunt înșelătoare."

Pildele lui Solomon 27:6

Cele două cărți ale lui Francis Bacon despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane de Francis Bacon

”Vedem astfel că există în fier o atracție particulară pentru magnet; însă, dacă fierul depășește o anumită cantitate, își va ține în frâu afecțiunea pentru magnet și, ca un bun patriot, va tinde să se unească cu pământul, care este regiunea și țara tuturor corpurilor masive.”

Despre excelența și progresul cunoașterii divine și umane, Francis Bacon

"Un singur om este pentru altul un teatru întreg."

Seneca, Scrisori către Luciu, epistola VII

Alte glasuri, alte încăperi de Truman Capote

   ”Lumea era un loc înfricoșător, da, știa asta: dăinuia doar o clipă, dar oare ce dura pentru totdeauna? și ce era doar ce părea a fi? stânca se macină, râurile îngheață, fructele putrezesc; când un om e înjunghiat, sângele negrilor și albilor curge la fel; papagalii dresați spun adevărul mai des decât aproape oricine și cine e mai singur: vulturele sau viermele? orice inimă înflorită se ofilește și se chircește ca și planta din care a răsărit...”

Alte glasuri, alte încăperi, Truman Capote

"drumul spre fericire nu e totdeauna drept ca o șosea.”

Truman Capote, Alte glasuri, alte încăperi

   ”Adevărul e că, după ce ai suferit o lovitură, fizică, spirituală, de orice fel, ai să crezi totdeauna că dacă ai fi ascultat o presimțire (există, de obicei, în asemenea cazuri o presimțire închipuită), nu s-ar fi întâmplat nimic; și cu toate acestea, chiar dacă aș fi știut limpede ce avea să se întâmple, aș fi făcut același lucru, căci în orice viață se ivesc situații când nu mai ești altceva decât un fir într-o țesătură împletită cu premeditare de.. de cine să spun? Dumnezeu?”

Alte glasuri, alte încăperi, Truman Capote

   A lăsat-o să se coacă și a tot lăsat-o să se coacă, și a așteptat până și ultima bobiță verde se va colora și fix când am intrat eu în regim de dietă preoperatorie în care n-am voie să consum fructe, a cules-o, a făcut-o must și a băut din el cu poftă.

  ”Înapoiații mental, nevrozații, criminalii, poate și artiștii, au în comun imprevizibilitatea și o inocență perversă.”

Alte glasuri, alte încăperi, Truman Capote

    Dacă stai să te uiți la 2 seriale la rând, care nu te interesează, pe Comedy Central, în așteptarea lui Friends, care începe la orele 20:00, dar nu începe niciun Friends la ora precisă, înseamnă că ai lucrat în weekend și n-ai habar în ce zi te afli.

Ochii sfinxului de Erich von Daniken

Pessoa: "To erase everything from the slate from one day to the next, to be new with each new morning, in a perpetual revival of our emotional virginity – this, and only this, is  worth being or having, to be or have what we imperfectly are."

”Toamna îmi moare în brațe.”

Cristian Vasiliu

"Am cules pur și simplu un buchet de flori și n-am adăugat nimic, decât firul, care le leagă.”

Michel de Montaigne

E cert, orice am gândi şi cu oricâtă amărăciune despre cer şi pământ, despre condiţia umană, despre clipă şi fatum, inima cu bătăile ei aplaudă existenţa.

 Lucian Blaga

”- Piramida este orientată exact după cele patru puncte cardinale.
- Piramida se află în centrul masei continentale a pământului.
- Merideanul care trece prin Gizeh separă oceanele și continentele pământului în două părți egale. Acest meridean este și merideanul nord-sud cel mai lung care trece pe uscat și constituie punctul zero natural pentru măsurarea longitudinală a întregului glob pământesc.
- Unghiurile piramidei împart regiunea Deltei Nilului în două părți egale.
- Piramida este un punct geodezic fix și un reper desăvârșit. Cu ajutorul triangulației poate fi măsurat tot uscatul aflat în raza vizuală, după cum au constatat uimiți oamenii de știință ai lui Napoleon.
- Cele trei piramide de la Gizeh sunt poziționate una față de cealaltă în așa fel încât fomează triunghiul lui Pitagora, ale cărui laturi se află în raportul 3:4:5.
- Raportul dintre înălțimea și perimetrul piramidei corespunde celui dintre raza unui cerc și circumferința cercului. Cele patru suprafețe laterale sunt triunghiurile cele mai mare și frapante din lume.
- Cu ajutorul piramidei se pot calcula atât volumul sferei cât și aria cercului. Ea este un monument al cvadraturii cercului.
- Piramida este un uriaș cadran solar. Umbrele pe care le trimite ea de la mijlocul lui octombrie până la începutul lui martie indică anotimpurile și lungimea anului. lungimea plăcilor de piatră care înconjoară piramida corespunde lungimii umbrei unei zile. Prin observarea acestei umbre pe plăci a putut fi determinată lungimea anului până la o exactitate de a 0,2419-a parte a unei zile.
- Lungimea normală a laturii bazei patrulatere este de 365,342 coți egipteni. Cifra este identică cu numărul zilelor anului solar tropical.
- Distanța de la marea piramidă la centrul pământului este la fel de mare ca distanța de la marea piramidă la Polul nord la centrul pământului.
- Dacă aria bazei piramidei se împarte la dublul înălțimii monumentului, se obține cifra Pi = 3,1416.
- Aria totală a celor patru suprafețe laterale ale piramidei corespunde pătratului înălțimii piramidei.
- Dacă vârful marii piramide reprezintă Polul Nord, iar perimetrul ei corespunde lungimii ecuatorului, atunci raportul dintre ele este egal cu raportul dintre dimensiunile respective ale pământului. Fiecare latură a piramidei a fost astfel măsurată, încât să corespundă unui sfert de sector al emisferei nordice sau unui arc de 90 de grade. (Circumferința la ecuator are 40076,592 km, circumferința pământului, calculată trecând prin poli, are 40009,153 km!)
(...)
   Unghiul de înclinare al marii piramide este astfel calculat încât soarele amiezii nu face nici o umbră de la sfârșitul lui februarie până la mijlocul lui octombrie. Lucrul își avea rostul său, deoarece zeul soarelui Ra le dădea oamenilor un semn. Atunci nu ne mai miră dacă și distanța medie pământ-soare este conținută în piramidă. Ea este de exact zece la puterea a noua înălțimi de piramidă. Coincidență? Nu prea, căci „înălțimea piramidei se raportează la jumătatea diagonalei bazei ca 9:10”.

Ochii Sfinxului, Erich Von Daniken

     ”Cât trăiau animalele, urmau să fie răsfățate, adorate, idolatrizate, în așa fel încât ka-ul și ba-ul lor să se ridice după moarte la zei și să depună acolo mărturie în legătură cu bunăvoința omenească și cu respectul cu care trataseră animalele divine. Oasele acestor creaturi stranii și neliniștitoare, în schimb, urmau să fie zdrobite, făcute bucățele și amestecate cu asfalt. Din granitul cel mai tare urmau să fie construite sarcofage grele, atât de masive și de puternice, încât niciun monstru renăscut să nu poată sfărâma temnița. Sarcofagele trebuiau zidite în stâncă, în cavouri subpământene, pentru ca monștrii și dihăniile să nu se mai poată năpusti niciodată asupra oamenilor să nu-i mai poată tiraniza nicicând.”

Ochii sfinxului, Erich Von Daniken 

    ”Ce concluzii ar trebui să tragă arheologii peste trei mii cinci sute de ani, dacă le-ar răsări din sertare etanșate și vacuumizate morți congelați sau cadavre mumificate? Trei mii cinci sute de ani... asta corespunde aproximativ intervalului de timp după care judecăm noi azi mumificările din Egiptul antic! (...)

   De unde să știm oare cu precizie ce motive l-au determinat pe un faraon acum patru mii șase sute de ani să-și construiască un mormânt luxos pentru eternitate? După marile exemple – domnitorii – fiecare om voia bineînțeles să fie mumificat. Scopul inițial, speranța într-o renaștere trupească, s-a cufundat în negura uitării. Promovat de preoți, care făceau la urma urmei astfel cea mai bună afacere, în Egipt a început un cult al mumiilor care n-a avut egal în lume. Meserii noi – îmbălmăsători, curățători de cadavre, tăietori de cadavre – au luat naștere, ramuri industriale întregi trebuie să fi produs pentru mumificare. Se executau sarcofage din granit, alabastru și lemn, se preparau cantități imense de miere, ceară, alifii, uleiuri și sodă, se făceau milioane de canopi și se țeseau câteva milioane de metri de bandaj și giulgiu.

    Ce au devenit de fapt aceste mase de cadavre înfășurate?

    După cucerirea imperiului faraonilor de către romani, preoțimea egipteană n-a mai vegheat mormintele. Ele au fost prădate cu miile, iar mumiile și sarcofagele de lemn – folosite pe post de combustibil. O dată cu pătrunderea creștinismului în secolul al II-lea, călugării au distrus galeriile subterane în care mumiile zăceau talmeș-balmeș, adesea stivuite unele peste altele. În Evul Mediu bântuia prin toată Europa o febră a mumiilor realmente grotească. Mumiile erau preaslăvite ca având puteri terapeutice și erau folosite ca medicament! Părți de mumii, pulbere de mumii, piele de mumii și paste de mumii erau recomandate împotriva paraliziilor, insuficienței cardiace, bolilor hepatice, intoxicațiilor stomacale, epilepsiei și chiar a fracturilor de oase. A început un adevărat export în masă a mumiilor în Egipt; farmaciști europeni se băteau pe mumii”. ”Ceva mumie” făcea parte din fiecare dulăpior de medicamente de acasă și din fiecare trusă de prim ajutor în călătorii, se lua ”mumie” pe cale bucală sau sub formă de alifii și prafuri. După obsesia cu medicamente preparate din mumii, care a durat totuși două secole, a început ceea ce numea medicul și cercetătorul de mumii francez Ange-Pierre Leca ”egiptomanie”. Mumiile au devenit obiecte de colecție mult râvnite. Erau expuse în muzee și iarmaroace, plasate asemenea armurilor de cavaleri în foaierele caselor de nobili și se celebrau dezveliri publice de mumii. În secolul trecut, un om de afaceri din Maine, S.U.A., a început să fabrice hârtie din materia primă mumie. Spre supărarea inventivului fabricant, rășina și bitumul din mumii au dus la o schimbare a culorii hârtiei în maroniu. A fost data nașterii hârtiei de ambalat! Colile maronii, neadecvate ca hârtie de scris, au ajuns sub formă de suluri în comerțul cu amănuntul. Mumia servea acum la împachetat – înfășurată pe veci”.”

Ochii sfinxului, Erich Von Danken

Distruge-ți obiceiurile nocive de Joe Dispenza

   ”Oamenii străluciți nu se gândesc niciodată la viețile pe care le strivesc, tocmai fiindcă sunt străluciți.”

     

             Zgomotul alb, Don Delillo

Cartea rîsului și a uitării de Milan Kundera

Ai plîns şi cerul s-a înseninat

Nimeni nu iubeşte cuţitele,
când amintirile se decojesc
şi rana rămîne deschisă.
Atât de simplu priveşti dispariţia,
de parcă tu însuţi ai fost întotdeauna
un gol.
Suntem cu toţii aici,
dar nu înţelegem cum de s-a întîmplat
că ai plâns şi cerul
s-a înseninat.

În colţul buzelor

Tu eşti dragostea care se sprijină-n perete.
Păpădii vii, păpădii moarte.
Era un lemn greu, cu sau făr’ ornamente,
după uşă speranţe deşarte.
Mă imaginam că plimb vidul prin încăperi,
nicio spargere în aşteptarea dintotdeauna.
Absurd mă uitam la-ntuneric, printre tăceri,
înăuntru sau înafară, totuna.
Îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe
spatele tău.
Citeam şi nu mai citeam deloc din Murakami.
Credea că poate să-mi fie un zeu.
Schiţam pe inimi lungi caligrame.
Ca-n mijlocul ceţurilor de munte de înălţimi eram
absorbită,
luna se ridica întreagă ca o piele nelocuită.

Phamen

Pielea va fi mereu un strat de zăpadă,
mi-ai zis.
Adu-ţi aminte ziua în care eram amândoi
în faţă, privindu-ne
în apă ca într-o oglindă.
Toate oscioarele şirei spinării
atunci mi le-ai numărat pe degete,
mereu incomplet.
Dă-mi drumul, lasă-mă să plec şi
zi-mi dacă lucrurile la care te uiţi
se micşorează continuu
când mă apropii.

În barul ăla jegos a cântat Bjork

Barul acesta jegos pe nume Renet
de pe strada Petru Rareş 37
de lângă blocurile Asemului a cântat
Bjork - All is full of love.
M-am mirat cumplit cum în barul ăla
în care se vinde Stolicinaia ieftină
putea să cînte Bjork.
Era acolo un tip care bea bere
şi se uita la geam,
iar când a început să cânte Bjork,
tipul îşi sorbea berea mai încet,
se uita la geam gânditor, de parcă
toate grijile atunci deveneau
un violet spălăcit, care tot mai mult bătea
înspre transparent, înspre invizibil,
înspre dispariţie.
El a închis ochii şi a început să danseze
de parca era high.
Căutam de fapt Eagles cu Hotel California.
Păream nişte analfabeţi, nu ştiam amândoi
ce literă urmează după R
şi când am lăsat jetonul să cadă,
când am băgat
prima oară un jeton într-un tonomat,
a început să cânte
Ce seară minunată mai spune-mi iubito o dată
Era să-l sufoc de furie
deşi nu el a schimbat piesa.
Era insuportabil. Nu am stat să ascultăm.
Ne-am întors în spaţiul pentru nefumători.
Spaţiul acela despre care nu ţi-ai da seama
pentru nimic în lume că e o sală de mese,
dacă intri pur şi simplu în magazin,
fiindcă pe uşa albă care te duce înăuntru
e afişată o foaie albă,
iar acolo scrie:
intrare pentru personal.
O sală luminată prea slab
ca pentru poeţii obscuri
care nu o să scrie niciodată poezii adevărate.
Am ciocnit fără zgomot paharele de plastic
şi ne uitam amândoi cum o picătură
din paharul lui a căzut în al meu,
parcă absorbiţi de picătura aceea.
Să-mi dai picătura înapoi, a zis zâmbind,
când am început să discutăm
despre lucrurile care ne-au schimbat,
să ne povestim,
descoperind fiecare propriul iad sau rai.
Mai aveam un jeton când
ne-au dat afară ca să încuie localul.
Am ieşit fără să ne ţinem de pereţi.
Prea târziu am realizat că
am rămas fără un ban,
că şi-a uitat în barul acela carneţelul cu
romanul secolului scris înăuntru,
că întârziam la cenaclu.
Mergeam rapid înspre Librăria din Centru,
se întâmpla acolo ceva
despre cărţile nemţeşti,
despre Ernu.
Mergeam cu pas grăbit.
Vorbeam de terorismul poetic
şi brusc două dulapuri de oameni
l-au apucat de reverul cămăşii
şi l-au ticsit într-o maşină. Nu a durat asta
decât o câtime de secundă.
Am reuşit doar să clipesc
Nu îţi facem nimic rău, apasă pe gaz
doar apasă pe gaz,
au spus, încă se uitau sub capotă,
iar el vroia să schimbe viteza
să ajungă aşa la cenaclu.
Mă gândeam la existenţialism,
la piesa lui Bjork,
la cum dansam ca în
cosmos, cu ochii închişi,
cum vedeam culori calde,
la primul jeton căzut aiurea.
Mă gândeam la picătura aceea
pe care nu i-am întors-o.


Atât de curat

Iar când ajungi la
coaja lămâiei,
simţi cum parcă
noaptea se dezbracă
mai sus de pervaz.
Şi chiar de n-ai stat sub
cerul ud,
îţi picură stropii din păr,
ca şi cum ai fi parte
din cerul acela
şi-ai vrea să rămâi
sub coaja lâmâiei,
în dragoste,
o floare, care să-şi strângă
puternic
petalele împrejur.

Arhitectura iubirii

Prin jaluzelele verzi mă uit la balcon,
în bucătăria mea verde intră tot cerul.
Miroase a carne de vită şi vin de bacon,
palmele tale îmi mângâie părul.
Vecinul de jos se joacă în cărţi pe pervaz.
Tai salată de roşii cu ardei şi cu ceapă.
Buzele tale se apropie de-al meu obraz,
dar să pun la clocotit nişte apă.
De sus felinarele par nişte chibrite,
apropo, să aprind aragazul de-acum!
Felinarele sunt chibrite-ndoite,
te apropii tiptil să mă sperii cu-n BUM!
Ca-n aburul apei ai degete fine.
Vreau ceai de lămâie cu miere de-albine.

O haită de câini vagabonzi

Vai, spui, tu nu i-ai auzit.
Citesc pe plăcuţa de la intrare,
dau pasul în urmă, tu păşeşti încrezut.
Tremur, mă fac şi eu c-aş fi curajoasă,
dar continui să dau întrebări.
Stăm pe beton.
Nu atât furii, cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi.
Se apropie o haită de câini vagabonzi.
Povestesc mai departe cu vocea întreagă:
îmi pare rău că în parcul catedralei
nu cresc flori de câmp.
Îţi înfingi degetele în palma mea.
Peste durere, spaima chircită-n stomac,
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini,
de parcă, acolo, în locul lor,
ar fi o fantomă.

Am fi ajuns

Nu sunt periculoase
unde sunt pustii, sau, cel puţin,
aşa le aud. Pe unde am mers nu
înseamnă să te plimbi.
Poate o energie,
o aură ce trezeşte reacţii.
Sunt periculoase.
Nu poate trezi supărări,
dacă supărările
nu au existat până la ea.
Tăcerea e sublimă,
e un drum fără oameni.
Nu sunt periculoşi. Noi îi facem
să pară aşa.
Au nevoie măcar de prezenţe,
cât ai traversa zebra
alături de cineva.
Aici nu există
pericol înafara cuvintelor.
Pericolul se adăposteşte în cuvinte.

Dar nimeni nu trebuie să ştie asta

Vântul umed deschide fereastra cu stropi pe obraji,
se trezeşte, se pipăie, Sunt încă viu, îşi zice
şi se culcă la loc.
Când oraşul lui natal devine un fel de Madrid
în care de trei zile numai plouă şi plouă,
se încruntă şi nu vorbeşte cu nimeni,
când de fapt adoră ploaia, dar nimeni nu trebuie să ştie asta,
şi el doar clipeşte,
clipeşte cu ambii ochi odată,
ca două uşi care se închid şi se deschid.
Când stropii par să se fi angajat să facă zgomot,
mult zgomot,
cântăreşte tot ce a ştiut până acum,
dar dimineaţa certitudinile se învârt
ca fulgii în viscol.

Dac-adormi

Ochi de sticlă
şi cu sufletul în ceaţă
cât să rămân pe loc.
Pe obraji se scurg
dintre acelea care
n-au reuşit să îngheţe-năuntru.
Aici dac-adormi,
nu îţi mai pasă
ce se-ntâmplă afară.
Îmi aleg o zi
pentru tăcere
şi număr:
trei milioane patru mii
şapte sute
opt zeci şi patru...
La voi mă gândesc
numai toamna.
Cu voi vorbesc doar dacă
sunt în preajmă şi alţi oameni.
Toamna trebuie să aibă
trotuare nemăturate,
să-mi aud paşii foşnind.
Dimineaţa,
când nu ne simţim singuri,
când ne putem recunoaşte.
Cel mai bine cunosc
drumul prin ceaţă.
Pe-aici zilnic merg
apăsat
cu emoţii
în tălpi.

Faţă în faţă

Când treceam pe lângă chioşcul
acoperit cu afişe publicitare urâte,
când mă pierdeam cu zâmbetul pe buze
între oameni îngrijoraţi,
când mă găseam faţă în faţă
cu nişte persoane necunoscute
cărora trebuia,
fiindcă aşa se cuvine,
când cerul parcă a încremenit
ca să se mişte în voie vârfurile de copaci,
când am urcat în troleibuzul 24,
ajuns la staţie în acelaşi timp cu mine,
acum,
atunci,
mereu
am ştiut că
totul e ca o bilă de bowling
care deja a fost aruncată.

Marta

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea,
iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
iar soră-mea îşi încerca creioanele
pe faţa mea.

*din volumul Cântece de la șase, Ecaterina Bargan, Editura Gunivas, 2011

  ”Suntem cu toții prizonierii unei concepții rigide despre raportul dintre important și neimportant; fixăm importantul cu ochi înspăimântați, în timp ce, pe ascuns, în spatele nostru, insignifiantul își desfășoară gherila sa ce va sfârși să schimbe, pe neobservate, lumea și să ne asalteze prin surprindere.”

   Cartea râsului și a uitării, Milan Kundera

Ce înseamnă a-ți depăși limitele?

De-acum 4 ani.

continuă căutare

dragostea este o corabie largă
sculptată din interior
în care ne căutăm reciproc o viață
mereu în extremități diferite
și doar urmele pașilor noștri
se suprapun

pânzele albe se întind în zare
îngerii se trezesc
împing ghețarii din cale
întru salvare

cândva o să adormim amândoi 
în plapuma aceluiași ocean


plâns din carapace

am renunțat să adorm în suflete albe
să caut raza mai sclipitoare
până mi se face frig

oamenii au pășit desculți
în inima mea fără să mă trezească
la ore târzii de singurătate

uneori

vreau doar să mă ascund
într-o carapace
și cineva să mă țină în palme

port curajul

a întinde visul 
peste balustrada realității
înseamnă să rostogolești limitele solide
să răsucești spațialitatea
să devii cactusul ciufulit
care-și lasă acele
în degetele morții setoase
copilul dezechilibrat
învățând viața să străbată 
pe bucicletă linia palmei

relicva lumii

mi-s venele râuri
în care corăbii vii duc pirați ireali
fantome alergând în urma timpului
chipuri imprimate în luna de ceară

destinul rămâne același
aceleași morminte uitate
în inima unui delfin

se-ntinde o pânză albă în zare
e zâmbetul lui dumnezeu
sau doar un
suflet de
om

să te doară

am mers prin viață pășind peste urmele altora
le-am deformat după talpa mea fără să-mi cer scuze
că suntem diferiți


descompunere

îmi scapă toate tristeţile în textura umedă dintre sfîrşit de
iarnă atrofiată şi primăvară fragedă
prin lemn cariat se scurge răsuflarea ta înspre ferestra
deschisă din zidul otrăvit
port mîna obosită prin păienjenişul izolat de insula chemărilor tale
e tinereţea prea revoltată
privirea străbate ruptura de plasă cu orizontul deschis de tăceri - raze incidente
ca valul îngenuncheat în indigo
mîngîi tărîmurile fărădeatingeri
sărut obrazul fierbinte
roşu dizolvat în ploaia disperată să se agaţe de un sau o ceva care să nu fie pămînt
nu oase descompuse în măduvă
sîngeroase războaie sau antilope devorate înainte de a-şi ciuli urechile
setea de viaţă nu cîntăreşte ce cade din balanţă
şi nici ce rămîne
cuvinte jupuite din cuvinte
tristeţea brută adîncită în cearcăne
strigătul omului care se îneacă

rătăcitul

o frică surdă te îndeamnă să te ţii departe

de spaţii înguste şi întunecate

abia de mai îngrămădeşti palmele în jurul candelei

să modelezi pîntecul femeii din care curge lumina se prinde universul

paşii se succed în cerc modelînd formele geometrice

de care va trebui să te desparţi cîndva

să te desparţi de copilărie de mamă de lumea ta

şi să plîngi din mers şi să nu-i pese nimănui

decît din depărtare şi doar intuitiv

parcă hipnotizat să-ţi treci palma

din zi în noapte şi invers ca dintr-un ritual în altul

avalanşă de mici întîmplări de care te agăţi

cu disperarea celui rătăcit

visezi la o cafenea simplă două ceşti aburind pereţii

oameni cu care să vorbeşti ore în şir sau acelaşi timp să îl taci

numai să nu îţi găurească singurătatea trupul

să nu te înghită himera din tot ce dispreţuieşti

niciodată până la capăt

întotdeauna despărțirea a fost la fel

o coajă verde de nucă în loc de pâine

și poate

cînd o să mă plimb singură pe strada ta

cînd te vei plimba singur pe strada mea

sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri

dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec

şi poate

unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme

cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir

unul pe lîngă sicriul celuilalt

visînd la o minune

să ieşi viu de după cireşul alb

să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate

va veni o vreme

pentru care

vom plînge împreună

de bucurie

trădare

o clipă

cineva țipă acum la mine

trebuie să urlu și eu la ei

e firesc așa

noi de asta murim

de asta ne naștem

deși

în fond

e același lucru

câteodată

poeziile nu-ți pot ține de cald

sau

de singurătate

dar sunt de 10 ori mai profunde

decât felul în care un prieten ar putea fi

în ale sincerității

nu doar eu

îmi doresc

un aparat fermecat

care să-mi șteargă

toate  fragmentele

mai triste

din trecut

majoritatea ar alege

iubirile cât se poate de frumos trăite

la timpul lor

și cât se poate de dureroase

la vremea despărțirii

sau trădările prietenilor

ceea ce în fond

este aceeași

merg pe drum

stau în bancă

încerc să adorm

și mă gândesc

să nu regret să nu regret să nu regret

nimic

cărțile chiar nimic nu m-au învățat

de trădare

sau cum să reacționez la ea

iar uiți să dai buzz

arunc o privire pe geam

exact ca un om care abia s-a trezit

mă gândesc

este toamnă

fac tratat cu octombrie

despre cum să mă servesc vieții

frumos solemn demn sau cu umilință

pe apucate ori cu neseriozitate

dacă stai multă vreme fără să citești

măcar o rubrică de ziar

sufletul se înnegrește ca unghiile 

ziua vinului își continuă serbarea

îmi las capul sub dușul fierbinte

ca să nu-mi văd cearcănele

mă sună cineva

o daaa sunați-mă

vreau să vă fac duminica infernală

nu răspund

mai bine arunc o privire asupra frunzelor

care stau tolănite pe străzi își continuă somnul

mă duc să le trezesc

când se întâmplă să mă gândesc că e prea mult

îmi cade o creangă în cap

sau un balon mă plesnește în frunte

de mâna unui copil răutăcios

cred că în altă viață îmi luam cafeaua în pat 

și mă gândesc

așteptarea e doar un pahar fragil de semicristal

pe care-l ducem cu palmele înghețate

și dacă rezistăm să trecem cu el strada

în partea cealaltă a drumului

avem șansa de a gusta din vinul negru

 al vieții

telefonul încă sună

și nu înțeleg

de ce nu se întâmplă 

măcar într-o singură dimineață

să mă trezească liniștea

*din volumul ”Între noi”, Ecaterina Bargan, Editura Lumen, 2009 - volum publicat în urma desfășurării proiectului ”Concursul de Debut Literar - Lumen 2008 - secțiunea Poezii

   "Era atât de îndrăgostit de propriul său destin, încât până și mersul spre pieire i se părea nobil și frumos.”

Milan Kundera, Cartea râsului și a uitării

  ”În condițiile astea să-ți propui tu, un om, o ființă căreia i s-a dat șansa nebunească de a exista și de-a reflecta asupra lumii, să ajungi doar un geniu este umilitor, este infim.”

   Cărtărescu, Rem

Dincoace de Paradis de F. Scott Fitzgerald

  ”Eu n-am făcut decât să afirm că sunt produsul unei minți nestatornice dintr-o generație agitată și că am toate motivele să-mi pun pana și personalitatea în slujba radicalilor. Chiar dacă în adâncul inimii mele cred că suntem cu toții niște atomi orbi într-o lume la fel de limitată ca arcul de cerc al limbii de ceasornic, eu și cei ca mine luptăm împotriva tradiției. Cel puțin încercăm să înlocuim iluziile vechi cu altele noi. În diferite momente, am crezut că judec corect viața, dar credința e ceva dificil. Știu însă un lucru: dacă viața nu este căutarea potirului sacru, poate fi în schimb un joc grozav de amuzant.”

F. Scot Fitzgerald, Dincoace de Paradis

”Găsise un lucru pe care-l dorea, pe care îl dorise tot timpul și-l va dori mereu: nu să fie admirat, cum se temuse, nici să fie iubit, cum se convinsese singur, ci să fie folositor oamenilor, să fie indispensabil.”

F. Scot Fitzgerald, Dincoace de Paradis

”-Frumusețea și iubirea sunt trecătoare, știu... O, dar mai este și tristețea. Presupun că orice fericire enormă e și puțin tristă. Frumusețea înseamnă parfumul trandafirilor și pe urmă moartea trandafirilor...
- Frumusețea înseamnă agonia sacrificiului și pe urmă sfârșitul agoniei...”

F. Scot Fitzgerald, Dincoace de Paradis

Zgomotul alb de Don Delillo

Nostalgia de Mircea Cărtărescu

The law of success de Napoleon Hill

Asculta cum canta vantul, Pinball, 1973 de Haruki Murakami

Curățenia apei

Fără a-ți dori asta
sapi o fântână infinită 
în inima cuiva
și scoți zilnic din ea 
iubire
cu găleata.

Îi tragi capacul în fiecare seară
ca să nu plouă 
cu gânduri murdare.

O deschizi dimineața devreme,
așa cum deschizi ochii
să se reflecte 
în apa adâncă a inimii
cerul
pe care zboară 
un stol de păsări
de parcă ar urma firul unui vis
gata împlinit

în adâncul fântânii.

De ce esueaza un CEO, de David L Dotlich

   ”Sinele cuantic vă oferă o introducere într-un pic de fizică cuantică, dar nu vă alarmaţi. Pornesc de acolo pentru este important să începeţi să vă însuşiţi conceptul conform căruia mintea (subiectivă) are influenţă asupra lumii (obiective). Conform efectului observatorului despre care vorbeşte fizica cuantică, punctul asupra căruia vă concentraţi atenţia este cel spre care vă îndreptaţi energia. Drept urmare, dumneavoastră sunteţi cel care îşi influenţează lumea materială (care, că tot veni vorba, constă în cea mai mare parte din energie). Dacă acceptaţi chiar şi numai o clipă această idee, s-ar putea să începeţi să vă concentraţi asupra celor dorite, mai curând decât asupra celor nedorite. Şi s-ar putea chiar să vă treziţi cu gândul că, dacă un atom este 99,99999% energie şi 0,00001% substanţă fizică, atunci şi eu sunt de fapt mai mult nimic decât ceva. Şi-atunci de ce mă concentrez asupra acelui procent infim de lume materială când eu reprezint mult mai mult de atât ? Nu cumva definirea realităţii mele prezente prin ceea ce îmi percep simţurile este cea mai mare autolimitare ?

   Notă: Niels Bohr - "On the constitution of atoms and molecules". Dacă sunteţi cu adevărat interesat de amănunte referitoare la universul subatomic, atunci vă pot spune că volumul unui atom (aproximativ 1 angstrom sau 10-10 metri în diametru) este cu aproape 15 ordine de mărime mai mare decît volumul nucleului (de aproximativ 1 femtometru sau 10-15 în diametru), ceea ce înseamnă că atomul este cam 99,9999999999999% vid. Deşi norul electronic din jurul nucleului ocupă cea mai mare parte din spaţiul în care se află atomul, acest nor este, în cea mai mare parte, spaţiu liber, iar electronii din interiorul său sunt minusculi. Nucleul de mare densitate conţine cea mai mare parte a masei atomului. Mărimea relativă a unui electron prin raportare la nucleu este comparabilă cu raportul de mărime dintre volumul unui bob de mazăre faţă de cel al unui SUV, iar perimetrul norului de electroni în raport cu SUV-ul ar egala, aproximativ, mărimea statului Washington.”

D i s t r u g e - ț i  O b i c e i u r i l e  N o c i v e, Joe Dispenza

”În cazul eforturilor intense, duse până la epuizare, mecanismele compensatorii devin insuficiente. Volumul sanguin atinge un platou sau scade, rezultând o scădere a debitului cardiac și a presiunii sanguine. Subiectul se deshidratează, iar volemia tinde să scadă. Activitatea simpaticului crește în plus și va depăși influențele vasodilatatoare la nivelul pielii. Această vasoconstricție va reduce pierderea de căldură și temperatura corporală va tinde să crească. Producția crescută de dioxid de carbon și acid lactic determină scăderea pH-ului sanguin și tisular, acesta fiind principalul factor ce induce oboseala musculară și limitează efortul fizic. Se adaugă durerea musculară, senzația subiectivă de epuizare și incapacitatea de a continua efortul.”

Tratat de fiziologie, Guyton & Hall

Jurnal II de Mircea Cărtărescu

Trei săptămâni în Anzi de Marius Chivu

Lacomie de Elfriede Jelinek

  ”Am zgâriat până la stratul ultim al realității și asta scria acolo, cu spray ieftin și duct de graffiti stângaci: bucură-te că ești viu. Nu te mai plânge de nimic. Ești un ochi încă deschis al Celui ce ne-nconjoară. Nu contează la ce privești sau dacă viziunea ți-e înlăcrimată. Vezi lumina, încă o vezi. Bucură-te cât ești încă o parte din Dumnezeu. Ești obosit, nefericit, distrus de viață, speranțele îți vor fi tot mai călcate-n picioare, urmele tale pe pământ se vor șterge (lumea însăși va dispărea fără urmă), dar ești minunat, participi la minune câtă vreme exiști, cât mai poți să-ți desfaci, ca un păun, câmpul vizual înainte.”

Cărtărescu, Jurnal

    ”Nimic paradoxal, grațios sau măcar adevărat n-a mai traversat sala dărăpănată a țestei mele în toamna asta. Pe care totuși o așteptasem cum aștept orice toamnă: ca pe o minune.”

Jurnal, Cărtărescu

  ”Înainte să adorm și complet fără voia mea, mă surprind în fiecare noapte rugându-mă ”Iartă-mă, Doamne, pentru tot răul pe care l-am făcut, cu voie sau fără voie”. E ceea ce spune o voce ascunsă în mine și mai adevărată decât ceea ce știu că sunt eu.”

Jurnal, Cărtărescu

"Eu îi aduc flori, și ea își face ceai din ele!”, se revoltă dânsul (flori de tei, bineînțeles).

   "Iar Moise i-a zis: ”Îndată ce voi ieși din oraș, voi întinde mâna mea spre cer, către Domnul, și vor înceta tunetele; nu va mai fi nici grindină, nici ploaie, ca să cunoști că al Domnului este pământul.””

Biblia

  Asemenea florilor care își dizolvă colorantul în sevă și-și aprind petalele în diversele culori exterioare clorofilei, absorb lumea din jurul meu și mă transform în ea. Noaptea asta am avut un vis lung în care am călătorit cu Cărtărescu și o mână de alți oameni într-un lung lanț de locuri frumoase în care am făcut fotografii împreună.. 

   În timp ce înotam, apa era atât de limpede, încât îmi puteam vedea umbra pe nisip, și mă speriam de ea ca de un rechin însetat de sângele meu.

   ”Mintea mi s-a deschis, am lucrat mult și am de gând să scriu și mai mult... poate chiar și să citesc... Am reluat parcă, dincolo de orice, o legătură cu mine însumi care se întrerupsese de parcă un picior masiv ar fi călcat pe furtun. Dar până să devin omul întreg și artistul adevărat care a scris Nostalgia s-ar putea să mai trec prin câteva năpârliri chinuitoare. Citesc acum din Biblie, și mă gândesc cât de mult depinde relația mea cu El de relația mea cu mine. Căci eu sunt paznicul porții spre El.”

Cărtărescu, Jurnal