S-a întunecat. Pe Chişinău stă un nor
mare şi cenuşiu, îndeajuns să mă ţină
cu nasul în afara ferestrei.
Teiul a mai crescut cu un etaj şi
eu ştiu că asta nu-i limita.
Frunzele lui nu au ştiut umilinţă,
noi ştim umilinţa din timpul pe care-l trăim.
Umilinţa, o plantă carnivoră ce
suge-năuntru tot ce-i mic şi slab,
apoi se închide, se pune pe tremurat.
Am vrut să o tai, dar era atât de frumoasă
când îşi desfăcea, cu un calm tăios,
petalele de metal împrejur.
Cei ieşiţi de acolo aveau buze uscate şi
nu mai aveau haine pe ei, dar goliciunea
nu le era îndeajuns.
În afara odăii plouă intens. E un zgomot
asemănător unui havuz, doar că pe o suprafaţă
mai mare şi de mai sus.