Revăzu asfaltul bălţat ruguniu şi feţele unei gloate îngrămădite la uşa unei săli de cinematograf; feţe pasive, apatice, drogate cu plăceri ieftine; care n-aveau nici curajul de-a fi ei înşişi, ci se simţeau obligaţi să se îmbrace elegant, să imite, să simuleze. „Şi aici, în încăperea asta, gândi, aţintindu-şi ochii asupra unei perechi... Dar nu vreau să mă gândesc, repetă; îmi voi sili mintea să se golească, mă voi lăsa înapoi şi voi accepta liniştită, tolerantă, orice va să vină.” Virgina Woolf, Anii

"Vino mai incoa, sa nu ne-auda nimeni. Vreau sa-ti spun o mare taina. Nimic nu se compara-n lume cu poezia, Zavalita."

Vargas, Conversatie la catedrala

"Un scriitor adevărat găseşte poveştile ascunse în el şi le pune în cuvinte potrivite." H. Murakami, 1Q84

Nichita Stănescu

Hieroglifa 

Ce singurătate
să nu întelegi înţelesul
atunci când există înţeles

Şi ce singurătate
să fii orb pe lumina zilei,-
şi surd, ce singurătate
în toiul cântecului

Dar să nu-nţelegi
când nu există înţeles
şi să fii orb la miezul nopţii
şi surd când liniştea-i desăvârşită,-
o, singurătate a singurătăţii

Epica magna, 1978

life is a song, a suicide song

de la sfârşit înapoi
nu ştim de câte ori luna se va retrage-n pământ
cu tot cu lumină
câte stele se vor schimba între ele
dacă le vom privi uneori sau mai des
din ce moment niciodată
cât vom iubi şi cât de curat
prin ce drumuri vom trece
alături de care oameni
pentru care cuvinte vom plânge de bucurie
şi pentru care pur şi simplu vom plânge
cu şira spinării de ceară
în locuri din care mai târziu ne vom putea aduna
şi merge
ca prima dată

ceva de răsfăţ şi pentru şarmant

Ceva o să urmeze,

aprilie 2012, Biskops Arno

Momente

Bucureşti – Stockholm, între 2 zboruri, ceai în Viena,

lângă trei oameni pe care nu îi cunosc, dar cu care vorbim

de parcă am fi prieteni de-o viaţă. Începem simplu.

Ştim că pornind de acum, 10 zile vom trăi împreună,

vom discuta 5-7 ore zi, ne vom purta paşii

prin aceleaşi locuri şi vom fi conectaţi în cam aceleaşi

acţiuni. Ceea ce vom percepe o să fie aproape la fel.

 Momentul acesta-n Viena, masa aceasta dreptunghiulară,

dar parcă rotundă,

ruperea bruscă de traiul de până acum

mă face să clipesc cu ochii strălucitori.

E ca şi cum m-aş fi întors în Chişinău, ca şi cum

aş sta la o masă cu prietenii mei, vorbind cu ei

despre scris, scriitori, texte, literatură şi viaţă,

lucru pe care nu l-am mai făcut exact de când am plecat,

doar că în locul prietenilor mei sunt aceşti oameni;

simpli şi calzi, fără pretenţii înalte, fără mândrii date

la mângâiat, doar cu istorii, unele despre care se poate

râde-ndelung.

*

În Stockholm plouă mărunt şi eu scriu o poezie

în carnetul meu cu foi rupte. Suntem într-o maşină.

Ştim că ne duce spre insulă. N-avem habar cum arată.

Ni s-a spus să ne luăm şi haine mai groase, că-i zonă forestieră.

Scriu o poezie despre umilinţă. Poate că am mai trăit-o un pic.

Dar poate că replic-aceea a fost chiar prietenoasă,

iar eu nu pot pricepe când oamenii încearcă să mă ajute.

Am stat cu o oră în urmă la ICR. Cato ne-a făcut poze.

Am băut ceai şi am discutat despre literatură cu suedezii.

Eu tăceam. Asta fac foarte mult şi când se vorbeşte-n română,

dar acum chiar nu simţeam nevoia să mă bag cu engleza mea bandajată.

Ei însă m-au întrebat. What about you, Ecaterina?

Trebuia să contribui şi eu cu ceva la discuţia de acolo.

M-au întrebat dacă facultatea pe care o fac are vreo treabă

cu ceea ce scriu. Trebuia să spun NU şi atât. Eu în schimb m-am băgat

să spun ceva de crezurile lui Hipocrate în medicină, să fac comparaţii.

Daniel a zis că nu înţelege. Stătea lângă mine. M-am simţit prost.

Cred că doar eu puteam înţelege ce vreau să spun.

 Mi-ar fi fost complicat să explic până şi în română.

Engleza mă ducea în punctul în care ajungeam cu ochii

în pământ să-mi amintesc un cuvânt elementar.

Toată lumea din jurul mesei se holba la mine

şi aştepta să spun vreo banalitate, să trecem la următorul subiect,

iar eu probabil că bâlbâiam ceva de neînţeles.

Cu Cato am purtat de fapt prima discuţie în engleză,

când ieşisem în hol. Îmi dăduse întrebări foarte simple.

Era linişte, deci ne puteam auzi clar, n-aveam emoţii.

M-am simţit mândră că am putut schimba două vorbe cu el

în engleză fără să mă fâstâcesc, după ce nu mai vorbisem

 engleza de prin gimnaziu, când la lecţii discutam câteodată citate.

Atunci eram prima care-şi dădea cu părerea.

M-am bucurat până şi de faptul că am ştiut să mă uit în direcţia justă,

 când Cato mi-o spunea în engleză, să-mi facă fotografii.

Înainte să plecăm de acolo, Eva ne-a amintit că vom avea în ultima sâmbătă o discuţie

 şi o lectură, apoi s-a uitat la mine şi-a spus,

 I understand now that this will be difficult for Ecaterina,

 şi a continuat să se uite la mine, parcă aşteptând ce-o să zic.

No, Why? She’ll be good! I-a replicat cu încredere Hanna,

 luându-mi oarecum apărarea.  Atunci am început să o plac.

Mai târziu Marius m-a certat. A zis să nu mai fac asta.

 Pot să vorbesc mai rar, dacă am nevoie de mai multă vreme să mă adun.

Sunt oameni care vorbesc încet, nu toată lumea blablabla cu viteză, este normal.

Stai în loc, gândeşte-te bine, uite-te-n ochi, orice s-ar întâmpla,

nu-ţi da ochii-n pământ. Eram şi eu ca tine odată.

Dacă nu îţi vine replica pe care o vrei, foloseşte un truc:

i don’t know how to explain this in english sau altceva, dar nu te uita în pământ,

nu te pierde

*

E ora de prânz. Colegii mei n-au venit. Poate dorm, poate întârzie.

Gust din salată când în faţa mea se aşază un travestit.

Îşi lasă haina pe scaunul de vis a vis, ziarul pe masă,

şi se duce să-şi ia de mâncare. Sunt panicată. Simt panica-n piept.

E un travestit destul de urât. Are cercei lungi, păr lung, machiaj de doamnă

şi o barbă imensă. Nu ştiu ce să fac. Dacă vine-napoi

şi se apucă de mâncat în faţa mea, nu pot să mă ridic de acolo,

că nu e frumos, dar asta are să facă. Mă tem c-o să vreau să vomit,

mă tem că o să-mi pice lingura în farfurie. Decid că m-am săturat.  

Mă-ndrept înspre urna în care aruncăm restul de mâncare,

dar mă gândesc că aş putea să mai stau un pic în sufrageria din hol

şi într-acolo mă-ndrept. Marius mă întâlneşte pe hol şi nu înţelege.

Mă bâlbâi să îi explic, dar crede că exagerez. Intră, cască ochii.

Goddamn it! Mamă! Dumnezeule! Are şi barbă, îmi zice, când se întoarce,

hai să stăm la masa aceea, îmi arată ultima masă din colţ.

*

Voi despre ce scrieţi, îi întreabă Mihai după lectură.

-          Eu scriu despre apă şi aer.

-          Eu descriu poetic procesul de tăiere a cărnii.

-          Eu încă nu ştiu despre ce scriu, dar sper să aflu curând.

Dar tu despre ce scrii?, i-o întoarce una dintre studente.

-          Eu scriu despre ce mă înconjoară.

-          Şi noi asta facem, cred că altă cale nici nu există.

Da, mă, pe ei chiar asta, asta îi înconjoară, natura. Doar asta.

*

Dacă mai zăbovesc un pic pe aici,

o să încep şi eu să scriu despre natură,

îmi spune Marius, în timp ce mâncăm.

Noi de fapt mâncăm infinit.

Cred că am stat destul pe aici,

îmi spune Mihai,

când ne-ntoarcem spre vilă.

Bângui un sunet afirmativ,

fiindcă am am miere sub limbă.

O săptămână în plus eu

aş dori-o doar pentru scris.

Pentru altceva,  nu.

*

Nimeni? Nimeni? Nimeni?

Chiar nimeni?

*

Ei se duc la ele

 şi ele se duc la ei

şi ei se duc la ei

şi ele se duc la ele

şi ele se duc la el

şi el se duce la ele

şi ea se duce la ele

şi ele se duc la ea

 şi ea se duce la el

şi el se duce la ea

 şi ei se duc la ea

şi ea se duce la ei

şi noi ne ducem la ei

şi ei vin la noi

şi tot aşa

pe străzile Stockholmului

ceaţă, gheţuş, frig, întuneric.

Articulăm cuvinte ca să ne încălzim.

Despre partea cu găsirea drumului corect

are grijă Mihai. De urmărirea coborârii

la staţia corectă de metrou are grijă Svetlana.

Marius duce conversaţii, când sunt necesare.

 Eu am grijă să nu adorm în tren şi să nu alunec

pe străzile Stockholmului în noaptea acesta

care marchează şi învierea şi moartea.

*

Când Daniel îşi citeşte textele, zici că cineva dă drumul

la gazul vesel în sală. Toată lumea se prăpădeşte de râs.

Daniel cântă la trompetă în fiecare zi câte 5 minute.

Cântă cu vocea de 15 ori aceelaşi dingdiringdiring.

Dacă nu, fluieră o piesă sau alta.

În mod special se apucă de cântat când e ora de lunch.

Astfel, nimeni nu trebuie să-şi seteze deşteptătorul.

Daniel face jogging şi în timp ce face jogging gâfâie ca un lup.

De câteva zile a prins gustul că mă sperii dacă îmi atinge pe neprins

de veste în cartilajele coastelor, aşa că nu ratează

nicio ocazie să mă sperie, ca şi acum 2 minute.

*

Băi, n-avem bilet. Suntem fără bilet.

Suntem fără bilet într-un tren din Stockholm.

Dacă ne prind, ne-au avut.

Toţi trei îşi fac teribile griji pentru asta.

Eu mă uit în fereastră.

N-am nimic de făcut.

Dacă ajung azi la poliţia din Stockholm

alături de ei, e ok. Dacă ştiu că o să mă scoată cineva de acolo, e ok.

Dacă îmi dau amendă, e ok. Dacă mă dau afară din tren,

îi dau afară din tren şi pe ei. Tot ok, luăm altul.

E la fel de ok şi dacă nu vine niciun controlor în tren

 şi dacă ieşim precum am intrat,

fără biletele de 100 de coroane,

pe care A ne-a spus

să nu le cumpărăm,

deschizându-ne portiţa metroului

în faţa vânzătorului de bilete.

*

Mihai s-a lăsat de fumat acum ceva ani,

dar nu a făcut-o pentru că a început să tuşească rău

sau pentru că i-a spus doctorul că o să moară.

Nici una şi nici cealaltă nu se întâmplase atunci.

 Mihai s-a lăsat de fumat într-o zi în care avea de gând

să se ducă să-şi ia un nou pachet de ţigări de la chioşc.

 Iniţial şi-a scăpat pachetul de ţigări după dulap.

A trebuit să mute dulapul şi covorul ca să-l scoată de-acolo.

Mai avea 2 ţigări în pachet. Le-a scos din pachet şi

le-a scăpat pe amândouă într-o vază cu apă.

 Era o vază îngustă. Ok, şi-a zis, le usucă cu fenul.

A vârât mâna în vază. În timp ce povestea asta,

 Mihai ne arăta cu mâna crispată în jos,

 mâna strânsă de o vază imaginară,

degetele întinse disperat după cele două ţigări.

-          Şi s-a spart, spune, moment în care mi-am zis

că nu se poate una ca asta.

Am vrut să mă duc la un chioşc să îmi iau altele,

dar nu aveam bani. Ai mei plecaseră şi nu mi-au lăsat niciun ban.

Asta e. Mi-am zis că e semn de la Dumnezeu că trebuie să mă las.

Şi s-a lăsat.

*

Am încetat să alerg chiar din prima zi, pentru că mi s-au rupt adidaşii.

Era o zi noroioasă şi nu aveai drum cu asfalt. Nu ştiam încotro să o iau, vroiam doar să fug. Am luat-o pe unde am apucat. În mare parte, locuri neasfaltate, terenuri de glod - şi s-au rupt.

I-a o pereche de aici, de pe hol, îmi spune Marius. Uite câţi sunt.

Noi când intrăm să mâncăm, fie ne descălţăm, fie îmbrăcăm nişte ciorapi albaştri de polietilenă, motiv pentru care pe holul de la intrare găseşti întotdeauna încălţăminte. Ia o pereche de-aici mi-a spus şi Hellena, Hanna, Mihai. Laşi o foiţă în loc şi când se întoarce, asta e, o să aştepte. Eu am luat-o mereu ca pe o glumă. Glumă a şi rămas. Îmi place s-alerg, dar nici chiar aşa.

Ceea ce începusem să spun e că odată ce am încetat să alerg, corpul meu a început să se mărească. Îi simt transformarea mai ales atunci când fac duş. Stomacul meu a căpătat volum dublu. 7.45 – dejun îmbelşugat, 10.30 – fructe, 11.45 – prânz îmbelşugat, 14.30 – cafea şi dulceaţă, 17.00 – cină îmbelşugată.  20.00 sandvişuri de prin frigider. Am încetat să mai simt senzaţia foamei. E normal ca să-mi simt corpul crescând, dar nu credeam că asta poate să mi se întâmple.

*

Băi, n-o să mă credeţi, zice Marius

cu o voce impresionată,

cu ochii căscaţi

şi cu nerăbdarea de a ne povesti,

i-am văzut pe doi cum se pupau,

ieri i-am văzut,

erau aici, pe hol,

un el şi o ea,

 îmi venea să mă pun între ei

 să îi pup.

O, heterosexuali, ce tare, zice Mihai!

1,2,3

şarmant execută ce are de făcut şi nu face pauze conştiente. limbajul îi este încă stâlcit şi cu multe greşeli, a găsit totuşi un spaţiu necesar pentru câteva cuvinte oprite aici. a lipsit ceva vreme, într-un moment a vrut să renunţe definitiv la tot ce nu e nici pipăibil şi nici respirabil, în favoarea ierbii de-afară (aici, pe B.A., chiar îngrijită, de un verde intens), dar nu a putut. colegii (încă nu le poate zice prieteni) i-au spus că n-ajută deloc să reprimi într-un fel sau altul dependenţe şi necesităţi. şarmant execută, asta face şi se tot gândeşte la asta, se gândeşte la asta mereu. fix la ceea ce are de executat, ca să nu pierdă timpul. apoi somn, apoi mâncare (oho, câtă mâncare, noi nu putem lucra pentru că avem prea mult de mâncat!, se răstea cineva), apoi baie, baie lungă, cu apă fierbinte ce nu se termină nici când oboseşti să stai în picioare s-o simţi. stindberg aici, cadou de la marius, ceaiuri nonstop, 4 feluri de ceaiuri din care prefer numai unul, maximum două. oricum, ceaiul e important. trăieşti ca o plăntuţă.

după-amiază ieşi la soare să te încălzeşti şi e aşa bine încât ai sta infinit în acest paşte al corpului, în această căldură răbdătoare ce se-ntinde pe-asfalt. te enervezi când în acest bine vezi câte o pisică întinzându-se lent şi atunci te intrebi "ce dumnezeu caut eu aici pe terasa aceasta, cu soarele cald în şira spinării, uitându-mă la lentoarea cu care o pisică se tot întinde, când am altundeva atâtea de executat?!". ceaiul aruncat în chiuvetă şi paşii fugind înapoi la treabă, o oarecare, o oricare treabă, ele fac şiruri în creier. important e să fie şi ordonate. o iei pe prima, apoi pe adoua. le iei cronologic, le împarţi, nu faci fundiţe, nu te joci. faci propoziţii la scurte. să le poţi controla. foloseşti semne de punctuaţie, să nu te creadă careva neglijent. cândva vei folosi şi majuscule. până atunci, te alinti, îti vezi de treabă. îţi pui mănuşile de box, dai câteva lovituri în sacul de box, mai scrii puţin la câte o povestire pe care poti doar să o păstrezi pentru tine sau să o arunci, alte soluţii nu sunt, e mult prea intimă, mult prea incorectă, mult prea din sine. plăcută, dar interzisă până şi eului real din eul imaginar care vorbeşte. asta este problema. mai dai câţiva pumni în sacul de box, îti găseşti ritmul, repeti reacţia pentru chimie, în rucsac stai cu grijă şi pentru cealaltă testare, pe care-o amâni pentru că mai e timp, dar o simti acolo-n ghiozdan-pietricică, ştii de ea. ştie că va trebui să o înghită şi pe aceea.

ţine sub limbă data de 29 şi se gândeşte cum ar fi să ajungă atunci într-un anumit loc. roagă pe cineva s-o ajute cu programarea de tren şi se înoarce la treabă, la drumul corect. oprindu-se aici şi acum în acest text, poţi zice, a ieşit de pe linie, a sărit gardul, plonjează pe unde nu ştie şi ştie că nu se poate, dar e la fel ca şi cu somnul, îşi zice, dacă trupul (aş fi zis corp, nu se poate) se duce la somn când vrea asta şi nu întreabă de nimeni, de ce corpul nu şi-ar putea face timp şi pentru cuvinte? poate. dar nu are voie. pentru că şirul (aş fi zis coloana) din creier îşi cere dreptul de a fi îngrijit, în ordine cronologică. opt seara, deşteptătorul ţiuie că e timp de sufragerie, de oameni, de cuvinte, de vin. şarmant execută. 

Din ce în ce mai mult întuneric deasupra

aprilie 2012, Biskops Arno

apoter

preparate medicale, făcute de studenţii de pe insula biskops-arno, din plantele de pe insulă

Nicolae Labiș

Pierderile

V-ați furișat spre margini din câmpul de bătaie

Cu poala pelerinei adusă pe obraz.

V-a închircit și brațul, și spada nu mai taie,

Și beți al nepăsării înșelător extaz.

Nimic nu mai agită nervurile acestei

Făpturi care-n grăsime v-a-mugurit anost;

Zac gîngavele gînduri în plușurile țestei

Și-a căpătat albeața cristalul ce-a mai fost.

- Este oribil. Mila tresare doar o clipă

Și îmi trimite-n față palorile ei moi,

Când în adânc, slăbită și rar, aud cum țipă

Viața ce se-neacă încet, încet în voi.

M1 gura de dreapta

străbătând timpul,
setea magnetică
 de a-l întrece,
sclipirea din ochi,
fulgerarea,
inerția mișcărilor
 din spațiul neclintit
 al unui culoar
 cu 6 pereți și ferestre,
ferestre în care ziduri,
oameni pe dinăuntru,
mereu oameni,
mulți oameni
cu fețele plictisite,
 dar parcă
 fără de așteptare,
 unicul loc,
unicul scaun
din care
 nu se așteaptă nimic,
coborâre pe stânga
 sau poate pe dreapta
și-atât

antipa

o virgulă lungă în trafic pe bulevardul aviatorilor,
 o virgulă dreaptă, cu cercul stând neclintit
în fața unui semafor obiectiv până-n miezul secundei,
o bancă înspre care se-aruncă mult soare,
copaci frumos ordonați cu anunțuri pe ele
cum că sunt condamnați dispariției,
 banca mea cafenie, adidașii mei cafenii,
scoarța cafenie-a copacilor ce își scurg în măduva mea
scurta lor existență, gazon proaspăt tuns,
 melci încă nu, nu aici, melcii în păduri cu văi adânci
și frunze sub care să se ascundă, cer ușor albăstrui,
 albastru-n eșarfa domniței ce trece în sensul opus
și se bate a tuse în piept;

 înainte de asta vibrația băncii, dar nu cutremur,
doar mașini traversând în viteză strada din spate,
soare aruncându-se cu pasiune pe fața mea,
pe brațele-mi dezgolite, pe bancă, asfalt și parbrizuri
probabil obișnuite cu așteptarea,
vibrații, mișcări, sensuri noi, transcenderea-n lento,
căldură, apăsarea coapsei drepte asupra genunchiului stâng;

 undeva, încă și mai înapoi, dinozauri, adică scheletul
 din ce a rămas, elefanții de mare, adică doar blana
 și colții și gigantismul de la care nu îți vine să fugi,
apoi alte-animale, unele în plin proces de devorare,
o mare artificială-n tavan și lanțul trofic s-a rupt,

undeva săgeata-ndreptată-nspre piept, pieptul meu,
 furia din ochii de manechin despre care zici că e om,
 săgeata înflăcărată, sternul, închipuirea unui cum ar fi,
o peșteră, dacă ar fi și reală, m-ar lua cu fiori,
 m-ar îngheța, mi-ar reduce viteza din pași,
 dar poate că aș lua-o la goană, ca să fie mai aproape sfârșitul
aproape și-n mine foarte adânc

23 martie 2012,
București

Cu unghiile înfipte-n acum

toate magnoliile îmi închid
neputinţa de a lega cuvintele astfel încât
să aibă un sens, ziua aceasta
şi felul cum ridicăm gratii din ea
ca să rămânem, ca să mai fim împreună

sunt cu tine, dar asta nu durează
mai mult decât scurgerea unui fir răsucit
de lumină din soare în palmele tale deschise
sau zborul de pescăruş la mine în gând
când îl văd spintecând cerul

scriu pentru tine şi cuvintele mele aleargă
pe clapele unui pian în melodia perfectă,
ele par să-şi fi găsit echilibrul, deşi nu au habar
 cum să adune măcar într-un acelaşi plan cioburile
oglindei sparte de suflet,
cioburi în care o lume întreagă încape
 şi tu, undeva, cu o strălucire mai mare
decât orice altceva la un loc

14 martie 2012,
Constanța

let's make it here

ora 4 e ora trezirii de fapt
dacă vrei să învârţi un pic planeta cu mâinile tale
dacă te ţine să-ţi simţi usturimea din ochi
măcar o dată de două ori
fără să fie neapărat necesar să faci asta

săritul într-un picior pe zebră
când sunt ultimele secunde de verde
şi e amiază şi-s mulţi oameni
cu gândul încarcerat în griji obsesive
cu referinţe precise la propriile euri
euri care explodează din clipă în clipă
de pasiune pentru ei înşişi
şi câţiva alţi oameni ce-i măgulesc
ei uită să-şi pună lapte în cereale
în favoarea fructelor la care nu ştiu
să renunţe când se trezesc

lăudăroşenia sinelui e un sindrom
de pe urma alcoolismului
şi se ţine de mână cu cretinismul

azi am dormit pe spate un pic
dar fără să intru în somn
azi am fost lângă lac
şi am hrănit nişte lebede
cărora nu le păsa cine le dă de mîncare
doar să fie
aveam prea multe haine pe mine
şi prea de iarnă erau
consecinţa aflării îndelungate
în spaţiul endocamerei mele
în care am 2 straturi de ferestre
şi o veioză veşnic aprinsă
thank god că există cărţi pe planetă

26 februarie 2012,
Constanța

Flick-flack

The sharp teeth anguish

similar to the dog in my last dream

who had grabbed my hand

 is penetrating my body under my ribs,

the autumn turns her coat

the depth of the sea roars

from its mute lungs.

The sea weeds are looking horrified

from that place the light

is very difficult to reach,

cannot feel any caress,

 cannot feel even the intense cold

and the breakings in my own body,

immobile in the ground.

The salt passes through their membranes

and gliding on the cheek,

 never drying.

I tear them, I press them, I kill them.

That’s what I have to do. Only that.

Observation

don’t smile, don’t sit comfortably,

don’t ask for champagne,

the plane will fall.

have you got another opinion?

you must change it in this case.

look at that bird

its claws gripping the window side

it will never give up scratching,

it will break its beak

but finally it will succeed.

the island of happiness disappeared,

it drowned.

the ocean breeze was the only one left,

but you’ll never reach it

the truth came out,

 do not have any hope

 to be saved.

 the destination is another one than

you knew until now.

You’ll come to an end torn apart

by that angry bird

from across the window

 and if you look a little thoroughly,

even inside you.

Ion Vianu

„Acum, în anul întâi, principala preocupare era anatomia. Petreceam lungi după-amieze în sala de disecţie, unde,  sub îndrumarea unui asistent, disecam cadavrele umane. Era în atitudinea noastră un fel de romantism macabru: ceea ce făcea ni se pare în acelaşi timp dezgustător şi măreţ; eram siguri că vom găsi în acel soi de simlacru al corpului omenesc, uscat, redus la un fel de montaj de tendoane-frânghii şi de muşchi-pietre ceva din secretul vieţii, nu numai a altora, dar chiar al propriei noastre vieţi. Învăţam cu pasiune, deşi nu întotdeauna  cu eficacitate; dar eram chinuiţi de gândul că nu ştim destul, nu fiindcă ne-ar fi fost teamă de examene, ci pentru că simţeam un fel de necesitate imperativă de a şti totul.”

(...)

"Anii aceia de studiu, primii de medicină, au fost, probabil, cei mai „şcolăreşti” ai vieţii mele: liceul fusese extrem de boem, anii de litere munciţi de un anumit sentiment al lipsei de vocaţie; acum mă afundam cu voluptate în studiul ştiinţelor vieţii; aveam dificultăţi mai mari să învăţ decât mulţi colegi de teapa mea pentru că mintea îmi fusese deja formată de anii de filologie clasică; trebuia să mă adaptez noilor metode care impuneau un contact imediat cu realitatea materială, practică: asta mă încânta, dar mă şi făcea să gâfâi, căci trebuia să capăt deprinderi care erau cu totul noi pentru mine care trăisem şi acasă şi prin şcoli într-o lume de esenţe imateriale, străbătută şi tulburată numai de imperativele terorii. Mult mai târziu, când am citit în autobiografia lui Karl Jaspers capitolul despre studiile lui de medicină am fost izbit de această definiţie a artei lui Hippocrat: medicina este studiul realităţii aşa cum e ea. Mie îmi lipsise această apropiere realistă de lume şi începeam s-o cuceresc, ca pe un munte.

Pe măsură ce treceau anii mă simţeam mai bine în pielea mea nouă de doctor (eram foarte măguliţi că asistenţii universitari ni se adresau, chiar din anul întâi, cu: „domnule doctor”). Îmi aduc aminte de prima oră de practică la clinica professorului C.C. Dimitriu (asistentul nostru era Gh. Safirescu, un om de o nedezminţită originalitate şi inteligenţă, ce avea să dispară prematur). Ceea ce m-a sedus acolo în primul rând a fost un fel de minunare în faţa eficienţei intelectuale a medicinii: operaţia aceea a minţii prin care, cu ajutorul ochilor, al urechilor, al nasului (să nu uităm nasul!) adunai nişte date pe care le supuneai sintezei ce rezulta din experienţă şi din erudiţie (ni se repeta adesea că un doctor trebuie să citească cel puţin două ore pe zi) mi se părea fascinantă; fireşte, partea tămăduitoare a medicinii trecea pe planul doi – eram începători – dar ce m-a surprins chiar atunci a fost o anumită duritate faţă de pacientul din spital, care venea din tradiţia azilară şi paternalistă a asistenţei publice: o superioritate în tonul adresării, practica dezbrăcării complete într-un salon în care erau mulţi bolnavi, studenţi etc. Apoi am început să mă obişnuiesc cu asprimea moravurilor şi, trebuie să o spun, numai contactul cu medicina particulară, mult mai târziu, m-a făcut să depăşesc această formă de cinism.

Petreceam, în afara programului de curs, ore şi zile în bibliotecile publice (cu deosebire la Academie), citind manuale de medicină greu accesibile altfel studenţilor. Cred că de atunci s-a format în mine dorinţa unui contact cu documentul de prima mână, un fel de neîncredere faţă de materialul pre-digerat pe care îl reprezentau cursurile unoversitare (mă duceam puţin pe la cursuri: profesorii puteau fi medici străluciţi, puteai învăţa de la ei la patul bolnavului, dar rareori pedagogi în sensul academic; cu unele excepţii, totuşi: extrem de clarul N. Cajal şi, mai ales, profesorul de anatomie Z. Iagnov care, anticipând asupra metodelor didactice curente pe atunci îşi baza expunerea numai pe diapozitive şi introdusese, în mod hazliu şi de neuitat, pantomima în lecţiile de antomie, plimbându-se prin amfiteatru cu braţele răsfirate, adus din şale şi repetând: „eu sînt uterul şi acestea sînt ligamentele mele largi”). Baza învăţăturii rămâneau însă prea iubitele mele cărţi, orele de eforturi de a înţelege marile dogme ale fiziologiei, histologiei sau diferitelor clinici medicale; ţesutul conjunctiv, sistemele tampon, doctrina neuronului... tot atâtea piscuri cucerite în ore de efort şi de armonie, în lupta cu materia, dar şi cu neliniştile din mine...”

Amintiri în dialog, Matei Călinescu, Ion Vianu

Matei Călinescu

„Acestor lecturi fericite, în afara timpului, de-o minunată superficialitate şi iresponsabile ca şi reveriile fără călăuză cu care se înrudeau – li s-au opus, peste câţiva ani, lecturile mai serioase, dar totodată mai anxioase din perioada primelor clase de şcoală medie (clasele a VIII-a şi a IX-a). Înainte de mazilirea lui pe motive politice de la fostul liceu „Titu Maiorescu” profesorul nostru de română, Emil Giurgiuca, pusese pe picioare prin 1988-49 un mic cenaclu literar, ai cărui membri trebuia să prezinte, cam o dată pe semestru, cred, o comunicare sau o operă originală. Eu începusem să sufăr de un soi de complex de inferioritate pentru că prietenii mei cei mai apropiaţi (tu, Mironel, Dragoş Vaida), nu numai că citiseră cărţi „canonice”, şi anume cărţi din canonul european modern (aşa cum fusese el stabilit de generaţia intelectuală a părinţilor noştri), cărţi dintre care multe fuseseră interzise de cenzura stalinistă – ceea ce le da un prestigiu în plus, acela al fructului oprit – dar puteau articula păreri despre ele, puteau explica în ce constă importanţa lor sau le puteau contesta această importanţă, adică se puteau certa inteligent în legătură cu ele. Eu, despre lecturile mele – dintre care deodată multe îmi apăreau infantile şi chiar, în circumstanţele date, inavuabile – eram condamnat la muţenie. Şi această muţenie se extindea şi la puţinele şi oarecum întâmplătoarele mele lecturi „canonice”, mai ales în domeniul hispanic (calderon, Lope de Vega, Cervantes).

  A citi în scopul de a spune ceva despre ceea ce citisem – lăsând la o parte lecturile şcolare învechite de la bun început în comentarii didactice pe margine cărora nu era greu să brodezi – mi se părea peste puterile mele. Totuşi vroiam să particip la cenaclul literar organizat de Giurgiuca – nu atât din dorinţa de a da curs unor sentimente de rivalitate sau emulaţie colegială, care îmi lipseau, cât din aceea de a fi acceptat în cercul lor de prieteni din jurul lui Mironel. Prima temă pe care mi-am ales-o nu mă atrăgea (mă întreb dacă ea nu mi-a fost sugerată de Giurgiuca, în grija lui de a da cenaclului său neconvenţional o aparenţă mai „cuminte”?): „Teatrul lui Vasile Alecsandri”. Notez că Giurgiuca avea dreptate să fie prudent: principala acuzaţie care i s-a adus, în 1950, când a fost mutat disciplinar de la „Titu Maiorescu”, a fost că organizase acel cenaclu în care aveau loc discuţii pe subiecte suspecte din punct de vedere ideologic.) Alecsandri, desigur, nu făcea parte din canonul implicit al grupului nostru, el fiind unul din acei autori cu o reputaţie exclusiv şcolară, care erau socotiţi plicticoşi, atunci când nu erau vrednici doar de a fi luaţi în râs. Am încercat să dau teatrului său o lectură polemică, dar n-am izbutit – spiritul meu critic era cu totul nedezvoltat. Pe măsură ce data prezentării mele se apropia îmi dădeam seama că n-aveam nimic de spus despre teatrul lui Alecsandri. Comediile lui nu mă amuzau, dramele lui în versuri mă lăsau rece. Existenţa a numeroase comentarii nu era nici ea de ajutor, căci cenaclul – aşa fusese el conceput – era un spaţiu extradidactic de manifestare a originalităţii. Până la urmă am scris un text chinuit, în care am folosit, ca pe nişte cârje verbale, câteva formulări din Istoria literaturii române moderne de Şerban Cioculescu, Tudor Vianu şi Vladimir Streinu (capitolul despre Alecsandri era de Cioculescu). Dragoş Vaida a recunoscut formulările şi m-a acuzat de plagiat. Mi-a fost desigur ruşine – deşi am avut, în compensaţie, marea bucurie să-l văd pe Mironel sărindu-mi în apărare. Mi-am dat seama atunci de infirmitatea socială pe care-o constituia acea tăcere cu care mă obişnuisem să înconjor ceea ce citeam. Trebuia să învăţ să vorbesc despre lecturile mele, fericite, nefericite sau doar indiferente (şi, vai, cât de multe sânt acestea din urmă şi ce pondere au ele într-o viaţă de lectură!) fără să mai am nevoie să împrumut sau să fur cârje verbale de la alţii.”  


(...)

„Memoria lecturile de vacanţă dintre 1949-1953 e înconjurată de imagini şi senzaţii extraordinar de vii de la mare, unde petreceam o bună parte din vară. La Constanţa aveam oricând casă deschisă în apartamentul unchiului meu Constantin Vulcănescu – fratele cel mai mic al mamei (Codiţă, Codin, Codineciu era el alintat în familie) – de pe strada Negru Vodă 4. Acolo a locuit de altfel şi tata în perioada detaşării sale motivate politic (era cadru tehnic burghez în care nu se putea avea încredere) de la Atelierele CF Griviţa din Bucureşti la Constanţa. Unchiul meu, de profesie magistrat, fusese mutat la curtea de apel din Constanţa prin 1948, după mai mulţi ani la Călăraşi, unde se căsătorise cu o grecioaică, Elena (Leanca) Anghelidis.

  Erau amândoi foarte afectuoşi şi primitori, el mai calm, ea un temperament mai agitat. Fără ei, fără ospitalitatea lor, n-aş fi putut merge la mare în acei ani de serioase dificultăţi financiare pentru familia mea (salariul tatei era cu totul insuficient şi-mi amintesc cum o însoţeam în câte-o duminică pe mama, cu valize pline de toate cele, de la servicii de pahare de cristal, tăvi şi tacâmuri de argint, la haine vechi, dar în bună stare, o jachetă de blană de vulpe argintie a mamei, sau fracul tatei, la Talcioc; fracul, îmi amintesc, l-a cumpărat unul din acei ţigani care în copilăria mea mai străbăteau străzile Bucureştilor strigând plângător, pătrunzător „Haine ve’i cumpăr! Haine ve’i!”).

  Strada Negru Vodă dădea spre mare, spre răsăritul soarelui. Odată ieşit din curtea clădirii de la numărul 4, ajungeam în mai puţin de două minute la scările de lemn care coborau zig-zag de la faleza înaltă şi abruptă la plaja artificială, formată din depunerile de nisip protejate de un dig făcut din blocuri mari de ciment care înainta câteva sute de metri în mare. Pe acest dig stropit de valuri, măturat de brize, unde mirosul mării, de apă sărată şi iodizată, combinat cu foşnetul imemorial al apelor şi cu senzaţia de spaţialitate infinită produsă de arcuirea orizontului îmi dădea o stare de uşoară ebrietate cerebrală, mă cufundam în lectură de dimineaţă până seară, în bătaia soarelui, cu scurte pauze de înot. Acolo am citit pentru prima oară, în două săptămâni intense, cred că în vara 1950 sau 1951, cele trei volume ale ediţie franceze a Posedaţilor lui Dostoievski, apoi cele trei volume ale Fraţilor Karamazov. (Mi se pare interesant că prima mea lectură a Posedaţilor în franţuzeşte – cea dintâi traducere românească intergală sub titlul Demonii,semnată de socrul meu Nicolae Gane, a apărut abia prin anii 60 – a fost, spre deosebire de a ta, o lectură apolitică şi chiar aistorică, o lectură sensibilă la problematica răului metafizic întrupat în fascinantul Stavroghin şi mai puţin la problematica societăţilor secrete anarhisto-comuniste şi a utopismului terorist ilustrată de Pierre Verhovenski, Şigaliov etc.). tot acolo, la mare, cu un an mai târziu, am citit, de fapt am recitit într-o stare de entuziasm intelectual care dădea relecturii forţa de şoc a unei prime lecturi revelatorii, mai multe volume din operele lui Nietzsche, începând cu Zarathustra. Într-un mod curios, recitind azi pe Dostoievski sau pe Nietzsche mi se întâmplă să regăsesc ceva din vitalitatea vibrantă a acelor veri îndepărtate, din parfumul aspru de alge, de scoici, de valuri înspumate sparte în blocurile de ciment ale acelui dig şi purtate ca o pulbere răcoroasă de vânt. Asocierea e pe cât de arbitrară, pe atât de misterios necesară din punct de vedere subiectiv”

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog    

Matei Călinescu despre Nichita

„Revenind la Nichita, aş spune că angelismul lui, aşa cum îl percepea imaginaţia mea, era de natură poetică – ontologic poetică – spre deosebire de cel fundamental etic al lui Mironel. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcând-o mai uşoară, mai ireală, mai neliterală), dar prezenţa lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaşteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul cel mai apăsător, monoton, şi brutal prozaic, cum era acel al vieţii de cazarmă de la Călăraşi. Chiar şi când glumea, el glumea delicat metaforic, ca de pildă într-o zi, la Călăraşi când, într-o pauză din programul de instrucţie fizică, eu stând trântit pe-un petec de iarbă uscată şi prăfoasă, obosit, absent, uitându-mă în golul depărtării, el s-a apropiat de mine şi, imitând o foarfecă cu degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii drepte în faţa ochilor mei, mi-a spus: „Te superi dacă-ţi tai privirile?”. Astfel de metafore interpretate gestual erau unul din modurile lui de a-şi semnala prezenţa, de a iniţia un dialog, de a-şi pune semnătura aeriană pe-o clipă de comunicare prietenească întru poezie, o poezie trăită care spre a deveni posibilă trebuia mai întâi să spargă coaja de banalitate a comunicării obişnuite: aceasta se vădea deodată subţire şi fragilă ca o coajă de ou. Aproape magic, în astfel de împrejurări, realitatea se deschidea spre acel altceva,altundeva, altcândva al poeticului.”

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

narrow places

the wall of my block of flats, the street, the statue,

the song, some specific words

everything makes you remember step by step

the way your past is cracking

and belongs no more to you

but to your body

 and the shame is following you as a hungry kid.

from now on

you cut your hair

you boil a stronger morning tea

change the bracelet to the other hand

you lost weight

the people come to you  and stare at you very seriously

talk to each other

try to guess a deadly illness

eating you from inside

they bend down to see if your fingers

 did not disappear yet

your heart gathers winters full of snow

you can put your hands in

up to your shoulders

your heart gathers rains

tasting as an unborn autumn

the limits are surrounding

you don’t even know if your coughing is correct

as you do not  suffocate yourself

 before any show

if you are able to breath one more time

without disturbing the silence

hanging in their minds

the most simple gestures

you never knew

you never knew how to get out

how to walk this ridiculous  distance

between your place and the door

without no one to notice

the hungry kid

behind you has grown up a little 

until one day

A cough deep into my chest.

An empty noisy space in my tracheas, I can’t tell how’s it in there and why
It’s not going to come to an end. I would change it for a waiting or for a distance,
I would change it for anything else. I pump out all the air from my inside and wait for
my internal
Earthquake.


Love, an obsession that deserves to kill you.
About how much they resemble, one cold keep silent,
there’s a dependence anyway: sweet, without autumns in it.
Rain stopped
Heavy rain from across the window brings me always into a familiar feeling. That moment I like to hide myself under my blanket with my cranberries tea
And to see a historical movie or something like that.
Sometimes I want death to come suddenly and cut me from her. Faster than a match could burn,
More absurd than the false madness.
Sometimes I want it so desperately and then I took out my coloured pencils from the drawer,
Thrust them into my heart and start writing on its walls
sad stories, I’ll forget buried in there.

Behind the sunflower was left but the stern

The neighbor of the rusty railways,

 maybe trains roll on them the moment I do not look,

in the water from the skies a lambs herd is bathing,

one of them keeps the pharynx of the  sun,

and spit on the roof

of the bus, as I’m waiting

 to see the other times mountains

no place no time, again, for this.

The line sparing us from the sky

did not enter in a curve

larger than the  ones of power pillars.

On this road I traveled only once.

I recognize the Delta bridge only.

On my left little green fences,

from them, everything’s getting smaller,

on my right, opaque  trees

 as you cannot see anything beyond.

in front, higher than the chairs, people

only one of them is wearing a beige hat

 which, seen by the window is looking like a

giant eraser, trying hard to erase the horizon during the trip.

În anii care au urmat visului acela de vară a apărut în mine un fel de blândeţe, de parcă aş fi vrut să împac cruzimea Universului care-mi fusese revelată. În anul dinaintea intrării mele la şcoală mama a spus într-o zi: „Ai să fii cel mai deştept copil din clasa ta, ai să iei premiul întâi!”. „Nu, am răspuns, nu vreau să iau premiul întâi ca să nu fac să plângă alt copil care l-ar dori!”

(...) 

Ani mai târziu, în cursul analizei, am visat că eram copil, că asistam la propria mea copilărie. Eram mic şi foarte brun (ca într-o fotografie din copilărie, făcută de mama, pe care o păstrez încă). În pas de defilare, treceam prin faţa învăţătorului meu, dimineaţa, când se deschidea şcoala. Deodată, toţi se aşezau în poziţie de atac; singur eu refuzam şi prezentam arma „pentru onor” spunând pe nemţeşte „Ich will grussen, nicht schiessen”, adică „Vreau să salut, nu să trag”.

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

Încă un gât de apă

Mă trezesc şi mi-e sete

Citesc şi mi-e sete

Caut să-mi păstrez concentrarea

şi setea îmi umple fiecare celulă,

 trimiţând înăuntru reţele de goluri.

 Mi-e sete chiar dacă plouă afară.

Mi-e sete chiar dacă-i furtună în mare.

Oamenii străini nu îmi mai sunt străini,

oamenii răi nu mai par răi,

oamenii urâţi nu mai au urâţenie-n ei,

neutralitatea, distanţa dintre noi

acoperă fiecare platformă a zilelor

prin care trecem în aproximativ aceleaşi ore,

 în aproximativ acelaşi circuit,

cu aşteptarea fără de aşteptare

în faţa semaforului, în cozile de la pâine

 şi de la poştă, pe treptele facultăţii
 înaintea examenului.

Venele pe care le văd cu uşurinţă

sub pielea de pe încheieturile mâinii

nu-mi indică vreo hartă,

nu am habar încotro să o iau,

trăiesc pur şi simplu

21 ianuarie 2012, Constanţa

poezie scrisă din mers

Cea mai mare dragoste o am pentru pământ, 

suntem împreună definitiv şi chiar dincolo de moarte 

vom fi, ce îndrăgostit ar sta să-mi îmbrăţişeze scheletul 

secole înspre eternitate? Umbra mea şi cu mine 

traversăm zilnic străzile Constanţei într-o stare de incertitudine 

generală în căutarea nimicului, ochii mei usturători de realitate 

sau de prea multă prezenţă în ea, ochii mei şi cu mine văd lucruri 

normale ce se transformă odată cu paşii din arbori în oameni 

cu mâini malformate ce se mişcă tâmpit, din trotuare în linii înguste 

pe care trebuie să mergi ca pe sfoară ca să nu fii zdrobit, 

din zebră în valea pe care o parcurgi din inerţie pentru că şi alţii merg, 

aerul rece într-un gheţar din care nu ai voie să te dezdoi, 

totul e rece şi trist şi rece şi trist, ştiu că am spus-o de două ori 

să nu-mi spui

mereu toamnă la mine-n pădure
pe stradă
în inimă, în artere, în vene
biciclişti fără căşti de protecţie-n trafic
la 20 de ani simt că nu există vreun alt anotimp
în afară de cel prin care
frunze şi paşi
foşnet şi paşi
miros de descompunere-n nări
miros ce cotrobăie prin receptorii senzoriali
ai oricui trece pe-aici, pe acolo
şi nu ne cunoaştem
cărăruşi paralele
ca şi destinele noastre
între ele copaci cu măduvă obosită
cu scoarţă deranjată de vânt
şi de ploi şi de oameni cu obiecte-ascuţite
în mâini, poate, mâinile tale
nume, obsesii, forme
în acest anotimp sau în altul
oricum e acelaşi
oricum e prea lung
tu mă visezi moartă şi-n visul tău plângi
dar nu se plânge în vis
şi nu se plânge sub scoarţă
în parenchimuri
şi nici ghemuiţi la rădăcinile acoperite de muşchi
verdele lor încă viu
obrajii nu primesc lacrimi
timpul nu are loc pentru refugii
se tace, se merge-nainte
se-nghite saliva în noduri