Cu ochi blânzi prin ruine

Am aşteptat extraordinarul care mi s-a promis
să se întâmple, l-am aşteptat în fiecare clipă, în fiecare drum,
în fiecare om
din câţi am întâlnit.

Erau toţi prinşi în facerea unor nimicuri
indispensabile vieţii, aveau o respiraţie echilibrată şi rece,
neobservabilă chiar,
nu îşi încărcau gândurile
cu dialoguri imaginare, cu numărători şi rugăciuni improvizate,
cum mi se întâmplă mie chiar şi în cele mai paşnice
momente.

Aerul era copt, numai bun de conservat pentru timpuri
polare, atâta cât să-ţi tăvăleşti blana în el
ca un câine lungit vara
pe orice asfalt care a reuşit
să se încălzească destul.

Carnea de pe oase şi-ngroapă moartea sub piele,
eu îmi apropii mâinile de genunchi şi simt ceva cald
ca o inimă rătăcită-n dărâmături.