miercuri, 11 decembrie 2013

cea mai mare cazna pe care o pot suporta este renuntarea la oamenii dragi.

duminică, 8 decembrie 2013

Alergatul pe timp de iarna cu respiratie fortata are acelasi efect ca si benzoatul de sodiu din tinctura de aconit.

sâmbătă, 7 decembrie 2013

Corpul doare



Plutind în imponderabilitatea unei lipse totale de dorințe, tot ce văd împrejur este ambalajul unei lumi care ține să-și păstreze aparențele. Vin sărbătorile, îmi spune cineva care încă mai crede în rostul lor! Vin sărbătorile. E obligatoriu să scoatem brăduții proaspeți în străzi, să dăm restaurantelor melodii clasice de crăciun, să-mpodobim copacii de peste tot și spațiul dintre copaci, stâlpii și spațiul dintre stâlpi, afișele publicitare și imaginara lor aură, să dăm reduceri și oferte majore în magazine. Tot ce văd împrejur mă seacă de puteri, mai ales când nu mai am neliniști care s-o facă. Câteodată aparențele mă amăgesc. Atunci, iau de mâini câțiva oameni și le împrumut direcția, le trăiesc cercul, speranțele, zâmbetele. Eu nu văd rostul, dar ei îi văd și mie îmi este îndeajuns faptul că ei îl văd. Câtă tristețe și câtă singurătate poate încăpea pe o stradă pe care te-ai plimbat de prea multe ori singur. Altcândva acest lucru îți chiar putea împrospăta ideile. Aveai așteptări de la viitor. Te aruncai înspre propriile-ți speranțe, ca un rechin înspre firul de sânge. Acum te uiți atent împrejur și unicul lucru de care îți dai seama este că dacă îți scoți mănușile, începi să tremuri și-n sângele tău se activează necesitatea de termogeneză. Te uiți atent și nu vezi decât unele și aceleași lucruri care nu au în ele nimic ce ar putea să te entuziasmeze, să-ți redea pofta de a crede în miracole. Corpul e singur, se plictisește, tremură, își amintește. Corpul doare. Corpul nu mai suportă.

vineri, 6 decembrie 2013

se intampla ca cineva sa ma enerveze foarte tare cu nesimtirea sa. ma enerveaza in asa hal, incat imi repet in permanenta in gand ceva brutal catre acea persoana, dar nu pot sa i-o spun. daca nu e mortal de deranjanta nesimtirea-i, suport, sau fac ceva dragut legat de acea persoana. o servesc cu ceva, ii dau bani, ii fac o favoare. fac orice lucru dragut, numai sa nu-i dau o palma. si functioneaza.
cand vad oameni care citesc carti proaste, ma simt oribil, mult mai oribil decat atunci cand vad oameni care nu citesc deloc.
oare eu imi aleg destinul sau destinul meu ma alege pe mine?

joi, 5 decembrie 2013

cateodata ma ia asa o stare parsiva ca in viata nu se intampla nimic interesant, ca stai, dormi, mai citesti o carte-doua, mai suporti un curs plicticos, ca sa umpli timpul cu ceva, ca totul se intampla cumva intre zile ca ele sa duca la imbatranire, ca pana o sa devii foarte batran nu se va mai petrece nimic si apoi dintr-o data dai peste o materie fascinanta sau peste o disciplina care te-a pasionat candva si ceva reinvie in tine si parca vrei sa traiesti mai mult, ai senzatia ca toata viata nu o sa iti ajunga ca s-o patrunzi asa cum iti doresti, acea materie. azi am deschis o carte de fiziologie sa-mi reamintesc o informatie de care am nevoie si m-a luat nostalgia despre care se poate zice ca o sa dureze mult.
A fost o greșeală pentru mine să mă transfer în Galați. Nicidecum nu a fost o greșeală pentru familia mea, pentru liniștea ei și pentru însăși posibilitatea de a merge mai departe fără presiunea care exista înainte, dar, pentru mine personal, a fost o greșeală. Voi vedea mai precis in ultima saptamana de studii, cand voi reveni pentru un scurt timp in salile de curs ale Ovidiusului.

miercuri, 27 noiembrie 2013

când te uiți la marea în apus, acoperită de nori, aceea este lumea mea interioară.
Aștept ca alchimia corpului meu să înceapă să funcționeze.

duminică, 24 noiembrie 2013

limpezime

Locul în care mă regăsesc are muzică italiană și aer proaspăt și o Dunăre largă, care îi este oglindă acelei frânturi din Univers, în care amintirile se țin de mână și-s blânde. Păduricile care o mărginesc sunt străjeri obosiți. Demult și-au lăsat armele jos. Pinul de pe partea mea e fărâma de viu ce aduce centralitatea în juru-i. Aici m-aș uita pe mine însămi, cu gândul lipsit de griji. Pescărușul ce se îndepărtează e ultimul la revedere pe care apa i-l datorează cerului. Mâhnirea ei îi păstrează neutralitatea nealterată. Lipsa de edulcoranți în cuvintele trecătorilor o ajută să-și țină sumbritatea în frâu. Așa este real. Bunătatea naturii trebuie să poată fi răsplătită cumva. Începând cu acum, irosirea nu îmi va mai sta pe limbă, în gând și în fapte. Sunt obosită de acele bătăi de inimă care sfârșesc încremenite în cicatrici. Ceea ce mă mai poate inspira, voi găsi doar în mine.

amenintare

daca nu apuc sa ma transfer la anul, jur ca-mi cumpar o undita.

sâmbătă, 23 noiembrie 2013

am întrebat-o pe mama de ce se sinucid oamenii și ea mi-a spus că oamenii nu se sinucid, că toate sinuciderile sunt înscenate de criminali.am întrebat-o dacă s-a îndoit vreodată de acest lucru. a spus: nu.

marți, 19 noiembrie 2013

Toamna zilelor mele



Dar tu înțelege că eu mă dizolv după tine și, din cauza asta, în orice salefiere, îi precipit pe ceilalți, acoper toată substanța cu mine. Tu înțelege, sunt singura, care, ajunsă la capăt, își reia mecanismul de funcțiune, pentru că acest mecanism e singurul care îmi dă aer. Zilele noastre-mpreună sunt dragoste. Mâinile noastre-mpreună, desființează istoria catastrofelor universale. Pașii noștri, uitați pe podul de deasupra unei gări, au suportat atunci mai multă greutate, sub apăsarea acelui prezent, dorit să încremenească acolo, decât toate așteptările unor străini pironiți în fața trenurilor nevenite încă și decât toate lacrimele ce au lăsat șiroaie reci pe buzele lor tremurătoare, sărutate pentru ultima dată. Delicvescența pașilor noștri, uitați pe o plajă în ceață, nepopulată, de unde-am ieșit cu părul și cu hainele ude, întrece delicvescența clorurii de calciu și nu se păstrează în stoc.

Tu înțelege, nu are sens să te chinui să înțelegi ceva din lumea aceasta. Câtă vreme exist pentru tine, ea are sens. Eu sunt îndeajuns.

Dacă vei sta o oră, singur, față în față cu marea, vei vedea că ea despre noi este. Dacă o vei atinge, recele meu îl vei simți, din zilele-n care mi-era frică să îți arăt cât de cald este interiorul inimii mele. Un soare se păstrează mai bine între ghețari. Măcar se simte contrastul. Măcar se face conexiunea între imposibil și ceea ce se întâmplă acum. Eu sunt bine-n tăcere, dar mai bine de-atât sunt când mă aflu-ntre oamenii care încă mai cred în ceva, iar, uneori, cred în mine, și pentru asta mă zbat.

Toamna aceea care mă minuna dintr-o fereastră a unei săli de curs, cu viul culorii frunzelor ei proaspăt căzute, e un supliciu prea strâmt. Doar toamna zilelor prin care pășesc și alerg, neștiind exact încotro, poartă caligrafia acelei melancolii, pe care numai tu o poți traduce în limbajul unor gesturi blajine.

Ceea ce e simțit, poate fi spus. Ceea ce e simțit, e bine să fie pus în cuvinte, care să se așeze exact acolo unde își doresc ele. Și dacă mă dizolv după tine, mă dizolv în toate cuvintele pe care le scriu despre tine. Sunt aici, simți, chiar în aceste cuvinte, care nu mint?
Ca acei oameni care nu pot îndura decât o anumită cantitate de muzică, mă retrag în rănile mele, în care, instinctiv, refuz să cred că m-am transformat. Spun că nu mai rezist. Aștept să îmi treacă. Aștept distilarea totală de gânduri, dar ele, zi după zi, se întorc în mine, purtând aceeași doză de impurități ca mai înainte. Nepermis, nepermis, nepermis. Proba nu corespunde, ar scrie în Farmacopee, dacă ar exista o Farmacopee a inimii. Aștept următoarea alegere greșită. Aștept următoarea eroare, care s-o descompună pe prima. Aștept o catastrofă care să mă anihileze total. Nu mă întreba despre ce vorbesc: arsen, magneziu, calciu, fer, toate impuritățile acelea care, în doze toxice, pot fi mortale. Impuritățile din gânduri cu ce le neutralizezi, Dumnezeul meu care m-ai creat?
curs de 3 ore, semn ca o mana de oameni care au decis sa-i dea 3 ore, l-au considerat important. domeniu: sanatate. profesorul sta asezat pe scaun, in coltul drept, cu fata inspre slideuri si cu spatele la auditoriu. citeste. in spate studentii, fiecare vazandu-si de preocupari: unii conspecteaza pentru alte discipline la care "se semneaza caietul", altii rasfoiesc nonsalant reviste Avon, unii pur si simplu stau sa se incalzeasca, pentru ca acasa inca nu le-au dat caldura, iar altii se vopsesc pe unghii undeva de unde sa nu se simta mirosul. intr-un moment dat profesorul se opreste si spune "cursul s-a terminat. intram azi si in urmatorul sau il incepem data viitoare?". liniste in sala. profesorul duce cursorul inspre x, cand cineva intervine "hai sa intram in urmatorul, ca tot suntem aici". profesorul continua. ma intorc sa vad ce face studentul care vroia sa mai zaboveasca in acea sala. nu-si terminase conspectul.

duminică, 17 noiembrie 2013



Marea trezește în mine obsesie și intoleranță și fanatism. Toate acestea capabile să rupă bucăți din mine, sunt finalmente mângâiate și potolite, ca să fie apoi stârnite de unele și aceleași valuri.
Charles Bovary a fost un îndrăgostit adevărat, un nebun îndrăgostit. Îndrăgostiții sunt nebuni, în concluzie.
cand faceam practica vara asta intr-o farmacie din chisinau, un cersetor a intrat si a cerut pe un ton rugator sa i se dea cu imprumut ceva pentru durere de stomac. cand se intampla asemenea lucruri, farmacistele ii dau cateva intrebari ca sa vada despre ce este vorba si ii dau gratis ce le trebuie, daca-l vad amarat si daca detin doza necesara de compasiune. ma gandeam ca acel cersetor ar putea fi, in aceeasi masura, un scriitor esuat sau un scriitor bun. umilinta de a intra intr-o farmacie sa ceri cu imprumut antidiareice este unul dintre cele mai nasoale lucruri pe care le poate trai un om in viata pe care o primeste. da, iti intareste vointa. totusi, daca ar fi sa aleg, ma vreau de partea tejghelei de unde sa fac binefacerea, decat de partea de unde sa o primesc.
Se plictisea acum de câte ori Ema izbucnea deodată în plâns la pieptul lui; și inima lui, ca acei oameni care nu pot îndura decât o anumită doză de muzică, ațipea nepăsătoare în larma tumultoasă a unei iubiri, ale cărei gingășii nu le mai simțea.

Doamna Bovary, Flaubert
dacă ești scriitor și ți-e scârbă de condiția ta. dacă vrei cu prețul vieții să te rupi din actul de a scrie, fă facultatea de farmacie și ai șanse în mai puțin de 3 ani să uiți cum arăta existența ta pe vremea când scriai.

sâmbătă, 16 noiembrie 2013

"De idoli nu trebuie sa te atingi, ca-ti ramane poleiala pe maini."
Doamna Bovary, Flaubert

vineri, 15 noiembrie 2013

muzica pe care o ascultam în perioadele frumoase de dinaintea dezamăgirii nu o mai pot asculta. a rămas la fel de bună, dar poartă prea multă tristețe și amintiri prea intense, ca să o pot asculta.
B.B. King, ceva nou pentru mine, plăcut de ascultat, care nu-mi amintește nimic trist deocamdată.
de câteva nopți bune, mă trezește fie la 2 a.m., fie la 3 a.m., fie la 4 a.m., ba o conversație telefonică, ba o conversație de skype, ba o conversație între oameni în carne și oase, ba un râs comun voluptos, ba un coșmar îngrozitor și după aceea nu mai pot adormi, pentru că după ce mă trezesc, aud orice șușoteală, orice scrâșnet și simt orice pală de lumină în adâncul retinei. noaptea asta trezirea mea a fost însoțită de o revoltă atât de puternică, încât zici că o furtună a dat peste mine, încât zici că o furtună a răscolit oceanul din mine cu tot cu algele lui, cu tot cu scoicile și cu nisipul din adâncu-i, și m-am zvârcolit încontinuu și m-am sculat să beau apă și atât.

joi, 14 noiembrie 2013

legat de experienta mea din camin, ii povesteam lui dudu ca din cate am observat eu, studentii nu invata deloc. lucrurile se schimba, mi-a spus el, de la o perioada la alta. ceea ce nu se schimba, insa, e ca nici pe timpul meu studentii nu invatau. doar lucrul acesta ramane neschimbat.

sâmbătă, 19 octombrie 2013

toamna

când săruți mortul pe buze, buzele lui sunt reci. mortul nu simte nimic.
tu simți frigul lipsit de viață, un frig mineral
mai trist decât o simplă toamnă. mai sărat decât după o ploaie-n constanța.
mai abundent. mai secat interiorul. mai lungă durata închiderii.
fără de rostul prinde contururi adânci în carne, în singurătate,
în liniște și în frig. în imprevizibil. din fereastra aceasta se văd doar ceruri
epitelizate după apus. prezentul impermeabil.

miercuri, 25 septembrie 2013

marți, 24 septembrie 2013

duminică, 22 septembrie 2013

Şi Dickens a fost un mare iubitor

Ieri ma uitam la filmul I am Sam si intr-un moment dat Dakota citea din Marele sperante a lui Dickens. Mi-am dat seama pentru ca a spus numele personajului principal, Pip, si atunci m-am simtit nasol, pentru ca eu citesc cartea asta de aproape o luna si inca n-am terminat-o, iar fetita din film are doar 7 ani, adica eu citesc de o luna o carte pentru copii. Ceea ce mi-a placut a fost totusi coincidenta. Ador coincidentele.

Ceva frumos din Marile sperante a lui Dickens, pag 238:

-          Până într-o săptămână ai să mă înlături din gândurile tale.
-          Să te înlătur din gândurile mele! Dar faci parte din viaţa mea, din fiinţa mea. De când am venit aici pentru întâia oară, eu băiatul grosolan a cărui inimă ai rănit-o din prima clipă, te-am găsit în fiecare rând pe care l-am citit. Te-am descoperit în fiecare privelişte pe care am văzut-o de atunci: în fluviu, în pânzele corăbiilor, în mlaştini, în nori, în lumină, în întuneric, în foşnetul vântului, în păduri, în apa mării şi pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor gândurilor gingaşe pe care mintea mea le-a cunoscut. Pietrele din care sunt clădite cele mai solide case din Londra nu sunt mai adevărate, mai cu neputinţă de strămutat cu mâinile tale decât a fost şi va fi prezenţa ta în mine şi înrâurirea ta asupra mea, acum şi întotdeuna. Estella, nu mai poţi schimba nimic; vei rămâne, până la sfârşitul vieţii mele, o parte din firea mea, o parte din puţinul care e bun în mine şi o parte din ceea ce e rău în fiinţa mea. Dar, acum, în pragul despărţirii, nu leg fiinţa ta decât de ceea ce este bun în mine şi credinţa mea te va socoti mereu aşa, căci, oricât de ascuţită ar fi durerea mea acum, cred că mi-ai făcut mai mult bine decât rău. Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!
  N-aş putea să spun ce năvală de durere a smuls aceste cuvinte fără şir din sufletul meu. Rapsodia aceasta gâlgâia în mine ca sângele care ţâşneşte dintr-o rană ascunsă şi a izbucnit afară ca un şuvoi. Am mai zăbovit câteva clipe cu mâna ei la buzele mele şi apoi am plecat.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

libertatea mi-e cugetul
împăienjenit cu uitare
paşesc cu suflet curat
ţărmul e un alt început
in spuma valurilor
marea se revarsa
dispare
am pierdut sirul atator drumuri
cu chipuri aidoma ţie
 pe lângă care treci indiferent
şi-atâtor drumuri cu chipuri
aidoma mie ce se pierd
înainte de a fi reîntoarcere
monotonie albă sau neagră
ce-şi caută durerea de zâmbet

 în frustările anotimpurilor
mâinile mele
mă uit la ele şi încep să le vorbesc
ca şi cum mi-ar fi de-o viaţă prietene
ca și cum dușmanii s-au retras deja
 în istoria scrijilită pe nisipul bătătorit
din luna de gheaţă aşchii
mi se îndreaptă-nspre inimă

vineri, 20 septembrie 2013

()

visele neştiute trăite în noaptea trecută
se scurgeau prin mâinile lumii
nu o să greşesc de voi alege drumul cel mai lung

paşii mei au nevoie de iluziile mele

tei


îmi lipesc tâmpla de dimineaţa ta
de teii crescuţi în tine
mirosul lor suspendat deasupra
îl aduc la mine-n plămâni
noaptea mi-e cel mai limpede din ce parte
 sufletul vrea liniştea să mi-o apropie
iar eu nu fac nimic, totul vine de la sine
ca o simfonie care apare brusc de niciunde,
ca o veveriţă zburdalnică-n parc,
ca trezirea de pretutindeni când soarele
îmi povesteşte  despre viaţa de dinaintea naşterii mele



Pe banca noastra au cazut frunze


O să spui că prea tare pasul grăbesc în obsesii obscure,
dar eu deja nu mai descos, nu mai cer de mâncare, nu înghit lacrimi, nu scot gloanţe din inimi.
Sunt momente când ajungi la capătul podului, te aşezi pe o piatră scoasă
din temelie. Nimic nu mai seamănă cu ce se vedea înainte de pe malul tău
şi te acoperi cu liniştea pustie fără să mai aştepţi
atingerea adevărului, cerul, pare-se, lipsit de îngeri, prăbuşirea scursă sub tălpi.
Golul imperfect colţuros te umple până la gât.
Îl scuturi în stern, îi spui noapte bună, te-ndrepţi cu paşi succesivi pe marginea podului.
În apa îndepărtată îţi tremură umbra cât vântul
şi cât mi-e atât de dor de toate cele neîntâmplate şi de această noapte
în care nevinovăţia şi-a trăit ultimile clipe pe eşafodul speranţei
ca un condamnat pentru puterea de a vedea cu o zi mai înainte
filmul propriei vieţi.
Ce naiva eram cand credeam ca e simplu sa evadezi
dintr-o stare in alta, ca plansul il poti inhiba cu luciditate.
La mine in piept nu stau garile-n asteptarea oricui.
Amintirile zac pe câmpul de luptă improvizat la repezeală în parcul sărutărilor noastre.

Noul nu poate fi bun decat daca esti si tu prin preajma.

joi, 19 septembrie 2013

Trebuie sa stim cand e cazul sa ne oprim corpul cuvintelor.

gălăgia din creier

când şi sfârşitu-i o rană în care 
zborul se întrerupe
aş vrea, mergând, să dau de un zid
 pe care să scrie "va fi bine"
da da ştiu aici nu se moare
da da ştiu da te rog nu îmi repeta
 nu îmi spune nu se moare încă aici
 fagul din faţa blocului tău
 are frunze sfrijite
şi nu este întamplător
 el încă nu a murit doar
şi-a lăsat amintirile pe asfalt
eu îmi port amintirile după mine
şi-n creierul meu este gălăgie
foarte multă gălăgie
nu ai ştiut tu nu ai ştiut deloc
 că mâinile tale mă obsedează
 iar de acum mâinile mâinile tale
mă vor obseda încă şi mai mult mult
 mult infinit de mai mult mâinile
 mâinile tale sunt desăvârşirea
acestei lumi stinse eu nu ştiu nimic
despre desăvârşire dar ţi-am simţit
în palmele mele mâinile tale
 şi atunci am atins-o
şi îmi era teribil de frică

miercuri, 18 septembrie 2013

Alaturi de mine


Simti cum apas nu nu am virgule
simti simti cum apas
 acestea sunt cuvintele care curg
tu stii cum curg dar ce pot spune eu
despre cuvinte cand cuvintele
curg aşa cum curge apa turnată
 din nişte pumni mai mari în nişte pumni mai mici.
Calea m-ajuta sunt ajutata de cale respirul

 respirul mi-l simti am ajuns. 

marți, 17 septembrie 2013

Static


Citesc, îmi aştept somnul, privesc cerul,
Îmi sprijin spatele de o spetează
Mă uit la paharul de apă
Îmi simt temperatura şi presiunea propriulu-mi corp
Dimineaţa-n grădină văd florile
Peste care curge apă
[Florile peste care curge apă
Sunt dimineaţa devreme
Zâmbetul tău]
Când intru în Nistru, verdele mă înconjoară
Nu mă grăbesc şi totul se transformă în ceva plăcut
Şi palpabil
Ca mâinile tale

Nici toamna aceasta nu se va sfârşi vreodată


Lucrurile se întâmplă cu o regularitate neînspăimântîtoare.
Aura lor e uneori tragico-comică şi absurdă
Inspir, este toamnă, inspir şi rezist
Timpul e uscăciunea frunzei tocmai căzute
Nu contează dacă este sau nu sfărâmată
Paşii obosesc după prea multe-ncercări

Paşii stau maldăr în urmă, se-mbrăţişează.

vineri, 13 septembrie 2013





trei ceruri trecute printr-o singura zi, august, 2013

joi, 12 septembrie 2013

venin

nişte buze îşi arogă dreptul unui sărut
noaptea din jurul lunii
o-njumătăţire îţi lasă şi ţie
dezbrăcat întunecimii jumătate de suflet

gestul cel dintâi îi strânge în braţe
pe cel de pe urmă
ca o gură de şarpe care înghite
o altă gură de şarpe
şi nu-i simte veninul

miercuri, 11 septembrie 2013

şi dacă n-avem indicator, dragul meu?
dacă nu este niciun indicator disponibil
să ne marcheze punctul de echivalenţă?

valuri

Eu sunt valuri. Stările şi gândurile care mă posedă sunt valuri. Ceea ce pot eu să posed este doar aerul: eu şi rolul plămînilor mei. Ceea ce aud nu este muzică. Ceea ce aud eu este zgomotul de maşini de după geam şi uşa care se închide-n tăcere, -n tristeţe, în izolare, în fugă. Încerc să înţeleg cum variază pH-ul funcţie de temperatură, funcţie de concentraţia sării, funcţie de hidroliză, functie de tăria acizilor şi a bazelor şi asta nu înseamnă nimic şi cu precădere nu o să însemne nimic peste câteva sute de ani, când nici eu, nici toti cei cu care ne cunoaştem nu o să fim decât nişte fotografii despre care nimeni nu va avea amintiri concrete.

duminică, 8 septembrie 2013

Scenariul 1

Maşinile claxonează. Băiatul în costum alb cu un buchet de trandafiri albi traversează zebra pe roşu cu atenţie, să nu cumva să îl calce cineva. Aproximativ 60 de oameni aşteaptă să traverseze de o parte şi de alta a zebrei, aflându-se cu toţii în secunda 48 de aşteptare. Băiatul păşeşte uşor printre maşini, parcă cerându-şi scuze. „Mă aşteaptă”, şopteşte. În secunda 33 un şofer din rândul a doilea de maşini iese şi îl împuşcă în umăr pe băiatul care traversează strada. Buchetul cade şi băiatul la fel. Maşinile se opresc şi nu mai claxonează. Toţi pietonii aleargă înspre şoferul criminal, îmbulzindu-l cu întrebări: „sunteţi bine?”, „sigur nu ameţiţi?”, „vă este ridicată tensiunea?”, „vreţi să beţi nişte apă?”, „să chemăm o ambulanţă pentru dumneavoastră?”. Băiatul cu trandafiri sângerează singur în mijlocul străzii.

miercuri, 4 septembrie 2013

Fum

Plângem, zguduindu-ne umerii în dosul scării,
în întunericul de acolo de unde
nicio privire nu se apleacă să vadă
şi nicio voce nu îşi coboară timbrul.
Mergem singuri pe străzi. Nu avem mâini.
Părul des acoperă ochii.
Felinarele gâfâie în urmă.
Distanţa devine fum.
Fumul ne apropie lent.
Nu avem feţe şi nici atingeri.
Nu aşa o să se termine filmul.

Nevăzutul

Am adormit cu fereastra deschisă.
Ai zice că-i toamnă pe bune,
dar nu este/ şi nici nu va fi vreodată toamnă.

Uneori stau cu ochii închişi.
Meditez asupra faptului dacă m-aş fi născut oarbă.
Mă întreb, cum aş fi aflat atunci
ce culoare are sufletul tău,
că sufletul tău are culoarea cuarţului roz.
De afară se aude cum plouă.

La încheietura mâinii stângi, acelaşi nod.

Îl leg încă o dată, îl strâng/ întind de aţe

O zi, multe zile

Ţii pe pervaz un ghiveci cu pământ, doar pământ, fără flori.
 Stai ore în şir în cafenele şi muştele bâzâie: când mai tare, când mai încet.
-          Mai spune ceva!, ţi se zice, Ce, eşti mort?, dar tu taci
şi tăcerea îţi este străpunsă cu lănci mici în care după-amiezile îşi ţin ochii strânşi.
Îţi târăşti corpul prin ploaie şi picăturile se lipesc de asfalt, de părul, de umerii tăi, iar dacă întinzi palmele, picăturile se lipesc şi de palmele tale, dar nimeni nu te confundă cu ploaia.
Ai nume, prenume, câteva coduri doar ale tale în buletin
şi dreptul să-ţi porţi tăcerea dintr-o închidere în alta, oricât.
Locuieşti într-o cameră în care fereastra îţi e astupată cu o ţesătură verde de bumbac.
Nu ai putut să suporţi niciodată prea multă lumină
într-o zi de toamnă scoţi ţesătura şi descoperi că blocurile de vis-a-vis
au şi ele ferestre în care oamenii trăiesc, aprind, sting lumini
şi eşti sincer uimit de existenţa din spatele acelor ferestre, existenţă
pe care, până acum, o ascundea o bucată de ţesătură de bumbac.
Din toate părţile ţâşnesc evenimente care te cheamă să participi.
Ţi-e greaţă de ele şi de reluarea instinctivă a lucrurilor care te exhibă
în formule hip-hop în care nu te recunoşti nicidecum,
iar visele care cândva ţi se păreau atât de frumoase, sunt croite din ce în ce mai urât.
Dimineaţa tighelul îţi iese în faţă.
Te duci zăpăcit la bucătărie să pui ceainicul la fiert. În apă pluteşte
găseşti atât de mult calcar, încât îţi pipăi ficatul înghiţind în sec.
Traversezi cu ochii închişi zebra fără de semafor, cotitura
pe unde toate maşinile chişinăului ies setoase de viteză şi moarte
din ambuteiaj. În locul acela încă nu a fost desenat un cadavru, doar umbra
unui semafor ce nu a existat niciodată.

Li_ni_a

Un om apare.
Un felinar se stinge.
Sacoşele grele mă taie în palme.
Vreau să fim linia aceea
care simte toată greutatea deodată,
să ne desfacem orizontul
cu zborul.

O vie uscată se înghesuia în gulerul unui gard

Câmpiile erau nişte case
Câmpiile aveau ca acoperişuri
alte câmpii, mai apropiate de orizont,
tremurau.
Îţi aşezai mâna în palma mea.

Scârţâitul de frunze
ne acoperea râsul. Braţele tale se întindeau
în jurul părului meu. Aveai

o grădină înflorită lângă inimă.

Amfibii

La mine nu se întâmplă nimic:
când o balenă îşi arată colţii 
şi nu îi simt cu adevărat foamea
sau când albinele îşi dau trântorii afară.

Undeva amfibiile scot sunete,
fiindcă au coarde vocale.
Broscuţele stau nemişcate şi
când te apropii de ele, sar, 
dacă te arunci să le prinzi.

Am decis să nu mai consum zahăr 
şi să mă fac un fel de chimist. 
Mă uit fără vreun rost la cât de monoton 
felinarele luminează asfaltul.

Toamna scorpie blândă

Mult prea precisă şi prea vulnerabilă
cu obscenitatea ei nudă, inundă
marea c-o logica neagră şi pură.
Plâns, plânsul şi melancolia-i mânjită cu plasmă.
Bucăţi rupte din timp.
Azi spun: o rup.
Spun:
azi o rup cu totul.
Spun:
azi o rup definitiv.
A dracului să fiu dacă nu o rup. O rup, spun.
Plâns, plânsul, plân_sul şi melancolia-i mânjită
cu franjuri din pielea pe care o smulgi
ca să-ţi vezi, uimit, sângele,
când celălalt stă grav în fotoliu.
 citeşte că pe atunci, ca şi acum,
este prins în stadiul unu
cu arma blocată, deşi încă gloanţe mai are.
Războiul era sfârşit poate că înainte să-nceapă.

Cârpele negre-ale nopţii

Blocurile Chişinăului îşi fac ţăndări miile de ferestre aprinse
Cerul dezlănţuie fulgere pornite din secole-nvinse
De azi înserarea-ncarnată-ntr-un trofozoid ce străpunge
Pielea zilei trecute, o trage în boală, să nu mai alunge
Noaptea care clipeşte insomniacă în cîteva felinare
Melodiile toate îşi bandajează de răni notele muzicale
Orizontul se face ghem sub un munte şi se trage la loc
Vîrfu-i îşi topeşte gheaţa-ntr-o scoică şi-o transformă în foc
Focul vibrează încet pe lungimi diferite de valuri
Strîng creionul în mîini, îmi inhib scurtele mele elanuri
De-a te avea aievea cum pare să am acest avînt, vînt, cînt
Plăpînd, iubind, alinînd într-un întuneric care întunecînd
Raţiunea, inima o răscoleşte fir după fir
Din aşteptare oarbă în ghimpe de trandafir
Luna se rupe, o vezi cum îşi pierde de tot jumătatea
De dor pentru tine stau singură la o masă, notez nişte rînduri în cartea
În care n-apuci s-observi cum complementul se activează-n cascadă
Leucotriene şi prostaglandine mă-mbulzesc într-o ladă
De dor şi durere şi emoţia-cestei scrisori împinse în plic

Alături stă cineva în tăcere şi crede că nu se întîmplă nimic.

luni, 2 septembrie 2013

Alizee


E un val care vine de la un capăt
al ţărmului la altul, ca apoi
să se ascundă-n adâncuri. Nisipul
solid între degete. Buzele sărate.
Aş vrea să fiu eu pescăruşul imens din cer.
În dreapta, stânci mai înalte
de-un deget.
Te lungeşti pe nisipul bej.
Îţi dai ceasul înapoi.
Simţi cum spatele şi picioarele
şi mâinile îţi devin prea lungi.
Vântul îţi foarfecă
nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.
Fără 4 minute 11 dimineaţa
şi primul gând despre
monstrul clocotitor
care ar da buzna peste tine
în fiecare clipă să te înghită
infectându-te
cu frumuseţea lui.

Stâncile de nisip le-aş sculpta
cu un cuţit în plastilină.
Văd un vârf turtit ca o buturugă.
Acela e ascunzişul meu.
O voce de bărbat
se aude tot mai aproape-departe
Lui i-au rămas numai gesturile.
De dragul unor oameni el acceptă
să poarte rugină în sânge.


Se apropie ora 11 dimineaţa.
 Zero kilometri de zile.

Marea e blândă,
iar soarele mătuit, de parcă cineva
l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.

Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip.
Vântul s-a mutat pe cer.
Din când în când îmi zboară pălăria.
Copiii îmi umplu oasele cu nisip.
Le zic hai să vorbim despre indigo.
Îmi spun că nu e încă nici apus
şi nici răsăritul.

De câteva zile urmăresc
cum se mută planeta

Să înot prea departe nu e grav.
Până la epuizare nu este grav.
Acolo valurile sunt mai moi.

O frunză de pelin aplecată,
mâinile date
cu spirt, acoperişul prea jos.
Forfecuţa încălzită
la focul brichetei. Flori în grădină.
Un haos spălăcit.

Pe cer, diametral opuse, soarele şi luna.
Soarele prăbuşindu-se într-un acoperiş.
Luna deasupra mării.




frumos suflet e Marius

"o zi chinuită ca oricare 

dar ea îşi înalţă capul bandajat de pe pernă
trage aer pe gura mută
(mumie ieşind din apă)
priveşte suspicioasă
în stânga
apoi în dreapta
mă mângâie cu mâna bună
şi îmi şopteşte la ureche
rar
nu cumva să pier
vreun cuvânt:

tu eşti poarta prin care se intră în sufletul meu!

întrerupte
nopţile dau în alte
nopţi labirint prin somnul mai amar
decât pilula din creier de porc

rătăcirea e interzisă
deşi deseori păşesc pierdut
printre gemetele ei răsunând dimineaţa
pe culoarele dintre saloanele
adăpostind resturi de oameni întorşi
într-o singurătate ce te face să te întrebi
oare câţi muşcă din ciocolată
în timp ce tu îmbraci cămaşa
cu umeraş cu tot

o găsesc ţintuită în mizeria de peste noapte
veghindu-şi în scâncet propria epuizare
o potcoavă cu 32 de copci
îi încoronează acum creştetul capului
o ridic pe marginea patului
îngenunchez
şi-i spăl picioarele
prea obosit să-mi mai fie şi frică

(...)

i-am spus o porcărie la ureche
şi a-nceput să râdă

apoi i-am spus şi mai multe porcării
după porcării
iar ea râdea tot mai tare
încercând să-mi acopere gura cu palma
luată prin surprindere
râdea încurcată
râdeam şi eu cu ea
îi mai spuneam încă o porcărie
şi-ncă una
filmam cu telefonul mobil
cum îi dăduseră lacrimele de atâta râs

ca doi copii râdeam de vorbele ruşinoase
pe care i le spuneam una după alta
nu mă puteam opri să nu-i spun tot mai multe
(nu ştiu cum îmi venise ideea)
începusem să le recit cu patos
patriotic
mimam cuplete de brigadă
îi recitam porcăriile alea
imitându-l pe toma caragiu
pe amza pellea cu perfectul simplu de oltean
de-al nostru
(pe cozorici nu mi-l mai aminteam)
nu m-am oprit pînă ce n-a început
s-o doară gura de atîta rîs,
gura ei din care n-a mai ieşit o propoziţie
de cîteva anotimpuri

a fost odată ca-n poveşti
            shakira are coapse mişto
rapid a bătut pe dinamo
            greierele scrie la computer
raluca lucrează la academie
           ce dimineaţă încântătoare
lidia poartă ochelari de mânz
           perdelele au fost spălate cu suc
logopeda vine după-amiază
           astăzi este frig în casă
mama mea e o ciocănitoare..."

(...)

Vîntureasa de plastic, Marius Chivu