Apusul

       E felul în care mă pierzi. E felul în care te-ndepărtezi de mine, așa cum arborii se despart de frunzele lor într-un sfârșit de septembrie. Sufletul meu e atât de uscat încât din mine au mai rămas numai axonii-nervuri. E tot ce îți trebuie, tot ce ai vrut vreodată. Tu vei rămâne arborele pe care nu-l doboară nicio furtună, arborele care are nevoie de furtuni, ca să fie viu. Pe mine mă va strivi un copil stângaci, în graba sa de a deschide portița grădiniței, în prima sa zi de conectare cu universul celorlalți oameni. Din ramurile tale vor înmuguri frunze mult mai frumoase și mai puternice decât am fost eu. Și de ele te vei debarasa într-o clipă cu aceeași rece tandrețe, ca și cum nu ați fi coexistat din trei în trei anotimpuri, împărțind același oxigen, între clorofilă și țesuturile liberiene.