29 martie 2012

Constanţa, România

Ieri m-am decis să alerg. Era 28 martie 2012, ora 16:25 p.m. când mi-am propus ca începând cu dimineaţa următoare să-mi fac un traseu de alergat la ora la care cei mai mulţi dorm. Alaltăieri m-am decis să mă trezesc la 5 a.m. zilnic, chiar dacă nu mă grăbesc nicăieri dimineaţa.

Azi dimineaţă eram gata să cedez. Când mi-a sunat deşteptătorul, l-am închis şi în mintea mea aveam de gând să îmi continui somnul până la refuz. Peste 10 minute m-am luat în mâini şi am deschis ochii. Am fost la baie. Am făcut duş, după care am început să mă îmbrac. Mi-am pus treningul. Mi-am tras ciorapii pe glezne, am încălţat adidaşii de sport. Nu am uitat de căciulă, scurtă şi fular. Am mutat cheile în buzunarul hainei de-acum şi am ieşit. Afară era întuneric la ora 5:20 a.m. Am început să alerg pur şi simplu şi alergând m-am gândit că vreau să ajung aşa până la mare, după care să aştept răsăritul.

Mă aşteptam să nu fie maşini pe stradă şi nici oameni. Mă aşteptam să nu fie deloc oameni. Nu ştiu de ce îmi imaginam asta, poate pentru că săptămâna trecută am fost nevoită să ies de două ori la ora 4.45 din casă şi atunci chiar nu era urmă de om pe stradă. Acum puteai vedea maşini şi pietoni. E adevărat că erau mult mai puţini decât se întâmplă ziua în amiaza mare. Acest lucru nu m-a întristat totuşi pentru că astfel m-am simţit mai în siguranţă. Am alergat cu un ritm moderat, făcând în 25 de minute distanţa pe care aş fi făcut-o într-o oră de mers la pas. E adevărat că şi pasul îmi este grăbit, când merg, dar alergatul nu se compară cu mersul. În alergat îţi simţi tensiunea din piept şi sângele urcat în obraji, reflexul din tălpi, când ele acţionează ca respiraţia, simţi însuşi respirul şi faptul că sinuzita nu mă opreşte să iau aer pe nas, odată ce am căile nazale libere. Îmi era sete.

Am ţinut neapărat să mă mişc în ritm de alergat până la dig, nu până la 20 de metri înaintea digului. M-am oprit într-adevăr, din alergat, când am ajuns la prăpastia înaintea căreia mi se deschidea marea de la o înălţime frumoasă, ce-mi permitea să o văd pe o suprafaţă mai mare decât de jos. Am vrut să cobor pe scările de pământ, dar era noroios. Plouase noaptea, motiv pentru care era risc să mă accidentez. Nu îmi doream să cad în noroi şi poate să mă rostogolesc într-o vale abruptă 15 metri în jos la o oră a dimineţii în care stelele se vedeau foarte clar pe cer, iar marea aproape deloc, motiv pentru care am rămas în susul digului. Cele mai clare contururi de pe mare erau date de reflexele luminiţelor unui restaurant de pe dreapta, 15 fâşii de lumină înspre mine ca 15 fâşii de lumină dinspre 15 apusuri micuţe. Mi-a plăcut să ascult marea, transpirată leoarcă, după cea mai lungă cursă de alergat din ultimii ani. Mă gândeam că felul în care am decis să mă apuc de alergat presupune forţa şi voinţa de care ar avea nevoie un fumător ca să se lase brusc de fumat. Am stat 20 de minute acolo, bucurându-mă de peisaj şi de aerul maritim. M-am gândit că nimic nu poate fi mai frumos de atât, ei bine, doar un răsărit pe viu trăit aici şi acum, răsărit pe care azi nu am avut răbdare să îl aştept. Am luat-o înspre casă la pas. Iniţial am luat-o în ritm de alergat, dar corpul meu refuza să mai depună acest efort. La staţia de lângă Mc’Donald’s am ajuns în staţie odată cu autobuzul 102. Nu eram obosită, dar m-am gândit că autobuzul mi-ar economisi timpul de dimineaţă, astfel că dacă ajung mai repede o să am timp de scris, aşa că am urcat în el. Aveam doar cheile de la casă şi telefonul. M-am aşezat pe un scaun şi m-am uitat prin geam. Era încă destul de întuneric.