plec

legătura de chei strânsă la piept
uşile spre oamenii care te-au iubit
dar au ajuns să te urască
sunt închise
toate uşile sunt închise

nu se va mai întâmpla niciodată
să îmi duc mâinile legate la ochii care
nu pot să plângă
şi să-mi imaginez
o lalea
să mă gândesc la ea ca la unica
frumuseţe existentă
să scriu despre ea ca despre
unica frumuseţe
rămasă pe lume
după femeie

mă lepăd de blestemul acestei zile
îmi dezleg mă mint
mă lepăd de mine de umbră
de liniile palmei

mă lepăd de cuvinte
de goliciunea lor

exact ca în filmele în care la sfârşit
se tace îndelung

iubesc săptămâna infernală ce se grăbeşte să se angajeze în viaţa mea

ziua de mâine va părea una normală, bună, dar eu ştiu că ea nu va fi aşa. o să fie viscol cu judecăţi tribale greşite, platitudini, injurii, vor fi crime colective, reproşuri, ostilităţi, umiliri... va fi lipsa oricărui consens între oameni, generaţii, gândiri. pentru asigurare, o să-mi iau şi medalionul ghinionist, deşi eşecul este garantat de evaluările orale şi scrise, care vor împânzi fiecare zi din câte o să urmeze. important e să nu traversez pe roşu. important e să nu închid ochii, când păşesc pe zebră, cum făceam până acum. vor fi, ca întotdeauna, necesităţi. dumnezeu ne-a dăruit necesităţi, talente şi, uneori, chiar păr frumos. deja ne vedem criminalii de mâine, ascunzând cărţile, fiţuicile, lobii funcţionabili... va veni timpul să arătăm cunoştinţele noastre inutile. şi parcă văd cum un nenorocit este prins şi cum se urlă la el. cum sună un telefon şi în imediat următorul moment telefonul se izbeşte ireversibil de un perete, lăsând o adâncitură în tablă, teribil de plăcut. văd cum cad copiii pe asfaltul uscat, din neghiobie, ador să cadă copiii zbânţuiţi. văd cum un profesor extraordinar, din plictis, mănâncă cretă. nu nu nu nu nu nu nu. nu va fi nimic bun în ziua de mâine şi nici în cea de după. chiar am început azi să însuşesc făina asta intelectualizată în forma unor cântecele fredonate în faţa oglinzii din baie. m-am distrat. cea mai bună versiune ar fi să stau acasă şi să ascult vântul pe care îl aud şi acum. se grăbeşte, da, săptămâna infernală se găbeşte să ajungă la timp. mă fericeşte ideea asta, cum şi înotul. mă încântă. aş face bine să mă ascund, dar nu...
nici măcar nu o să încerc să îmi fac ziua mai uşoară.

Azi mâinile noastre au început să vorbească

În faţa ferestrei mele
E noapte
Porumbeii adorm
Cântecul lor sfâşie orice
Strigăt
Plopul e mai bătrân
Decât bunicul

Pădurea e mai fragedă
Decât orice
Moarte

Pânza iubirii
A acoperit cerul
Cu lumină

Azi ai văzut cum arată
Inima mea
Azi mâinile noastre
Au început să vorbească

Aş putea să nu mai
Spun nimic
Dar nu pot

Învaţă-mă să tac

Marta

Păpuşa care a fost întotdeauna
mai bună ca mine – Marta – o păpuşă
pe care am
desenat-o mult
cu diferite creioane colorate,
ca să-mi simt prevalenţa.

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea
Iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
Iar soră-mea îşi antrena creioanele pe faţa mea.
Mai caraghios.

Arnold

o altă jucărie cu o poveste
a conceperii sale
era Arnold,
pornind chiar de la personajul animat
din Hei Arnold!
ţin minte cum l-am cusut din material scămoşat
galben
i-am făcut capul de forma unei
mingi de rugby,
ochii - prea mari şi parcă mereu umezi,
pentru sclipirea lor, pentru că
îi lustruiam zilnic.
faţa - întotdeauna luminoasă
ca un bec.
pletele - nişte fâşii subţirele
din acelaşi material galben, lăsate pe obraji.
şi chipiu, da, avea chipiu caraghios,
pesemne era albastru,
dar nu mă mai opresc asupra culorilor.


nu a ştiut de suferinţă,
nu a ştiut de existenţa păpuşilor urâte,
nu a avut raţiune şi nici urechi,
dar a avut suflet. era cumva mai sufletist
decât tovarăşii săi, cumva desăvârşit,
pentru că era voluminos, iar cu asta
autoritar.

Arnold a fost cea mai brutală şi neîndemânatică jucărie,
dar cu toate astea, nu s-a pătat niciodată.
i-am meşterit şi o jachetă
pe spatele căreia am ataşat cu vîrful unui ac
şi aţă albă litera K.
pe atunci nu ştiam că o să devin cândva
Katy.

The Guardian

motto: "Oamenii ajung să se îndrăgostească atît de tare de propria lor durere, încît nu-i pot da drumul." - Chuck Palahniuk

azi am terminat de citit "The Guardian", în traducere, "Bîntuiţii", de Chuck Palahniuk. cel mai original roman al anului 2005. bizară carte, foarte bizară.
după cum se specifică în prefaţă: "Cele 23 de povestiri care formează substanţa cărţii aparţin protagoniştilor unui experiment inedit şi, aşa cum se va vedea, macabru: persoane care au răspuns invitaţiei de a petrece trei luni într-un teatru dezafectat, în condiţii minime de confort, pentru a produce o posibilă capodoperă care le va garanta celebritatea pe scena literară."
nu ştiu dacă conţinutul romanului este realitatea care chiar s-a întâmplat acolo, sau dacă este o ficţiune exagerată pe muchie de cuţit, dar în urma lecturii, îţi rămân imagini, care te bântuie mult timp.
23 de poveşti, 21 de poeme şi un roman întreţesut cu aceste creaţii despre/ale protagoniştilor. prima poveste "Maţe" (O povestire de Sfîntul Fără-Maţe) mi-a imprimat în minte imaginea băiatului de pe fundul bazinului, cu maţele supte de scurgerea bazinului, cu intestinele deşirate, plutind prin pasta moale de porumb, alune, spermă, sânge şi boabe rotunde de mazăre verde, ieşite din stomacul lui. prima poveste a fost cea mai scârboasă, şi dacă erau toate la fel, sigur nu citeam mai departe. dar povestea asta m-a urmărit pe tot parcursul lecturii acestei cărţi. am auzit că în timpul citirilor publice a poveştii respective, oamenii leşinau.
descoperind în prefaţă oamenii aceştia, porecliţi după vieţile lor, după poveştile lor, oameni care au acceptat să fie închişi trei luni într-un teatru, ca să-şi scrie capodopera, mă aştepam la orice, mă aşteptam la orice lucru frumos, pe care îl pot face oamenii de artă, dar nu mă aşteptam să se mutileze ei înşişi, să se mănânce, să facă lucruri absolut imbecile pentru celebritate. ştiam că nu gloria contează, dar citind absurdităţile de care oamenii sunt capabili pentru glorie şi bani, chiar dacă asta s-a întâmplat doar în mintea autorului, am rămas pur şi simplu stupefiată.
ca să priceapă şi cei care nu au citit, transcriu două mici fragmente care vorbesc, pe scurt, despre conţinutul romanului şi despre starea interioară a personajelor:

"Stînd în cercul nostru, cu picioarele încrucişate pe scîndurile scenei, nici nu ne puteam mişca sub toate învelişurile de catifea şi stofă în carouri care ne ţin de cald. Ne stoarce toată vlaga să ne repetăm povestea unul altuia: Cum doamna Clark a smuls copilul nenăscut din Miss America şi l-a făcut tocană în faţa ochilor mamei. Cum domnul Whittier l-a pus pe podea pe Peţitor şi i-a retezat penisul. Apoi cum a înjunghiat-o domnul Whittier pe doamna Clark şi a înfulecat din coapsa ei pînă a crăpat. Exersăm cuvîntul peritonită. În şoaptă, exersăm hernie inghinală. Spunem cartofi tăiaţi cheveu."

"Agentul Ciripel spune:
- După ce ieşim, o să mă droghez o lună întreagă...
Reverendul Fără Dumnezeu spune:
- Ard toate bisericile care-mi ies în cale...
Sîntem doar nişte mogîldeţe de stofă, blană şi păr.
Directoarea Tăgadă spune:
- Îi cumpăr Corei Reynolds o piatră funerară.
Din pereţii de dincolo de lumina strălucitoare, din locul unde ne dor ochii să privim, de atît de departe, se întoarce ecoul cuvintelor "... funerară... funerară".
Cu toţii încercăm încă să avem ultimul cuvînt. Derulîndu-şi reportofonul înapoi, Contele Calomiei porneşte caseta la cuvintele "funerară... funerară...". Şi ecoul înregistrat răsună. Ecoul unui ecou unui ecou."

despre restul poveştilor, numai de bine. sunt unele care mi-au plăcut în mod special: "Spirite rele" (O poveste de domnişoara Hapciu), "Cap de afiş" (O poveste de doamna Clark), "În mizerie" (O poveste de Lady Zdreanţă) etcaetera.
cititindu-le, rămâi cu senzaţia că eşti un om norocos, un om fericit, în fine, un om raţional, că nu treci şi tu prin toate acestea.
nu aş mai lectura încă o dată decât poemele, care mi s-au părut extrem de reuşite, cu o înţelepciune interioară, cu două suprafeţe de receptare sau chiar mai multe, nişte poeme scrise pe baza poveştii/vieţii fiecărui protagonist în parte.

într-un fel sau altul, este o carte din care ai ce învăţa, o carte care aduce senzaţii puternice, chiar dacă e vorba despre simţiri ca greaţa/dezgustul, spaima, încărcătura, antipatia, tulburarea, aprehensiunea, şocul... este o încercare a propriei rezistenţe în faţa pericolului, în faţa imprevizibilului care te va ţine cu sufletul la gură.

Domnul Ghecev şi un braţ de paie

când oamenii pleacă din inima lui
oamenii nu lasă urme
când prietenii îi spun
că s-au prefăcut doar prieteni
înăuntru plouă, dar domnul Ghecev a învăţat
să nu plângă
când apusul de lună înlocuieşte răsăritul, totuşi îi spune
bună dimineaţa
când pasărea de după geam
îl trezeşte înaintea deşteptătorului
nu îi strigă taci

fiecare închipuire din mintea lui se adevereşte

are un suflet prea pământesc, dumnezeule, are doar un suflet
şi pe acela îl mănâncă viermii

prin aburul cafelei

În dosul lacrimilor, m-am căutat în oglindă, prin aburul cafelei.

Sunt slabă, îmi cade părul.

Oamenii mă cred tristă chiar şi atunci când nu sunt.

Am impresia că trăiesc într-o valiză.

Sunt cea mai demodată haină de acolo.

*

„Scrie aşa cum gândeşti, scrie-ţi capodopera, Ecaterina”, îmi spunea dudu,
cu zâmbetul său larg.
Ar fi trebuit să încerc. Dar m-am oprit la lecturi.

Citeam gunter grass în timp ce colegii mei molfăiau gume, pocnindu-le în obraji.

Citeam dan sociu în timp ce colegii mei cronometrau câte minute pot sta fără să răsufle.

Citeam umberto eco în timp ce colegii mei îşi aranjau frezele într-o parte.

Citeam chuck palahniuk în timp ce colegii mei învăţau metoda triunghiurilor în matematică.

Citeam jean paul sartre în timp ce colegii mei se uitau la titanic.

Citeam martin page în timp ce colegii mei îşi ciupeau urechile, adăpostindu-se de ploaie.

Citeam aldous huxley în timp ce colegii mei calculau punctul de apogeu al dezastrului ce va veni în 2012.

Citeam charles bukowski în timp ce colegii mei se masturbau sub mese.


I-am citit şi pe alţii, cu genunchii ghemuiţi în alte adevăruri.

Dar capodopera a rămas undeva departe, la nivel de concept.

atât o să dureze stingerea mea

cât cade cortina la sfârşit de spectacol
cât se deschide crinul alb dimineaţa
cât scriu acest vers fără menire
cât durează rostogolirea soarelui după orizont
în apus

atât o să dureze stingerea mea

Autentificare

Parola?

Vârsta biologică: 18
Vârsta psihologică: 32
Nivel de inocenţă: 99
Suma cifrelor din data naşterii: 27

Mi-a plăcut reacţia ta.

Publicaţi poeziile online:

mă gândeam azi că dacă e să îţi doreşti un lucru
foarte mult, ar putea să se împlinească
acum de exemplu vreau o maşină roşie
să-mi scot un volum de poezii la polirom
sau la cartea românească
vreau o cafea naturală fiartă
nu cum îşi face soră-mea
cu apă fierbinte turnată peste cafea insolubilă
groaznic!
să beau o cafea naturală bună în bucătărie
şi pe peretele bucătăriei
să am un tablou cu fructe
multe fructe

vreau să văd Bucureştiul
exact acum să îl văd

*

copiii crescuţi de bunici au şanse mari să devină obezi

în ultimul timp ascult ştirile doar în maxi-taxi,
în drum spre casă
în ultimul timp îmi dau seama că nu îmi cunosc vecinii
cineva îmi tot smulge cablul TV, dar asta
nu mă deranjează, fiindcă eu demult am renunţat la TV
azi nu am citit un text care m-a făcut să plâng,
dar am citit unul care m-a sensibilizat

*

ieri sora mea s-a împiedicat într-un obiect,
azi sora mea spune că degetul ei arată mort,
repetă că vrea suc de morcov,
apoi fredonează:
"tedi are pentru tine fructe morcov vitamine"
şi râde, dar mie mi se pare dramatic
în special cântecelul,
îmi închipui cum îl cântă copiii orfani


Ultimele adăugări

Total autori
152

Ţi-am mângâiat sufletul cu arcuşul tăcerii mele, te-am mângâiat cu mine

Moldova, 7 aprilie, 2009, nu ai primit încă
doza de fatalitate!?
Dormi în ciment
pe timp de criză, te ascunzi
După ideea că există
Divinitate!?

Aştepţi
Să îţi fută Hitler nişte filme urâte cu
Oameni decapitaţi,
Copii cărora li se jupoaie pielea de vii prin abatoare,
Civilizaţii arse…!?
Aştepţi să devenim şi noi
Tineri care beau dimineaţa ceai cu
Marijuana!?

Aştepţi
Să vină la conducere
Rataţii prin excelenţă
Demenţii, prozeliţii, imbecilii,
Infractorii, demagogii,
Dictatorii!?

Vrei vulgaritate, vrei muzică agresivă,
Vrei să te hrăneşti din conserve?
Nu ai atins apogeul desfrâului?

Lingi tălpile celor care
Te-au aruncat în rahat!?

Moldova, noi suntem
Încă vii…

pavluşa

eram amândoi arătoşi între oameni teribil de sluţi
eu în rochiţa cu bule fiindcă îţi plăcea
tu în tot felul de cămăşi erai prea mic pentru
seriozitatea unei cravate ne-am întîlnit într-o bancă
care la rândul ei se afla într-un grup de bănci
era doar un loc liber lângă tine când deja m-am îndrăgostit
şi nu am stat mult pe gânduri înainte să îl ocup
mi-ar fi fost mai uşor dacă îmi făceai semn
altfel trebuia să înscenez cum pierd mănuşi carnet portofel
scrisori pe care nu ai avut curiozitatea să le deschizi
atunci încă nu devenisem tristă eram foarte îndrăgostită
şi asta înlocuia toate celelalte stări pe care nu le-am simţit
decât în momentul în care între noi a crescut o mare
violenţă
o şi mai mare ură
melancolia a început pentru mine într-o seară
în care ascultam melodii triste ceva care îţi plăcea
şi ţie ceva romantic atunci am învăţat toate piesele tale
preferate toate filmele cărţile alimentele
ţin minte cum ai spus odată că preferi laptele de la Bălţi
şi eu nu înţelegeam de ce aşa mă gândeam că poate ai vreo vacă
pe acolo dar apoi am observat că pe majoritatea pachetelor
din supermarket scrie producător Bălţi
şi m-am bucurat meschin că am băut acelaşi tip de lapte
în tot acest timp
şi cel mai greu îmi era vara când aveam faţă de îndrăgostită
şi mă porneam pe străzi sperând să ne întâlnim întâmplător
dar niciodată nu ne-am întâlnit întâmplător
doar când devenisem duşmani şi tu măsurai nişte bluji ne-am aruncat reciproc grimase nu a fost nimic special
odată m-ai apucat de mână făceam un cerc pentru un joc
nu mai ştiu simţeam atunci că am douăzeci de degete la o mână
iar tu vreo treizeci pentru că mi le-ai prins pe toate în mâna ta uriaşă
era să mă topesc în palme ca un fulguşor care pâlpâia a iubire şi fericire
nu mai exista niciun gram de singurătate în jur
apoi când ne-am desprins degetele
parcă de spatele meu se apropia tulbure apocalipsa
într-un târziu tu ai ales estul şi eu desigur
pentru echilibru partea opusă
dar direcţia nu însemna nimic pentru niciunul dintre noi
eram doar tineri şi explozivi am ales întâmplător

~~~

cimitirul nu este cel mai îngrozitor loc
oamenii putrescibili nu sunt cei mai urâţi
cancerul de plămâni nu este cea mai cumplită moarte

mintea mea este dependentă de tine
inima mea este dependentă de tine
mintea mea gândeşte la tine excesiv
inima mea te iubeşte excesiv

o să explodez
o să explodez
o să explodez

şi tu nici măcar nu o să afli
că am existat

Întotdeauna mi-au plăcut schimbările, de orice tip

pornind de la textul "Încă nimic, nici o schimbare" de Fl. Otrocol
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Motto: „Înţeleg acum că niciodată nimeni nu a avut nevoie reală de mine.” - Florin Otrocol

În curând împlinesc 19 ani de când încerc să înţeleg cine sunt şi ce am făcut ca să merit viaţa aceasta. Întotdeauna am fost pentru schimbare, chiar dacă schimbările au venit în detrimentul meu. Târziu, mult prea târziu am conştientizat cât am crescut datorită experienţelor pe care nu aş fi dorit să le fi trăit vreodată. Am rezistat atunci, rezist acum şi cred că am adunat destulă forţă pentru a rezista nu doar schimbărilor care mă aşteaptă cu flori de nuferi, ci şi a celor care îmi strecoară de pe acum spini în papuci. Principialitatea mea mă doboară, simt asta de fiecare dată când nu pot face faţă orgoliului, preferând mai degrabă să simt avântul toporului în dreptul picioarelor, decât să renunţ sau să-mi trădez crezurile. Acele crezuri care nu suportă schimbare. Mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc oameni care să mă înţeleagă, să mă primească, şi dacă se întâmplă să îi găsesc, se face aşa încât ei se conformează acestei lumi de cel puţin zece ani înaintea apariţiei mele pe Pământ.
Percepţiile mele despre lume mă îndepărtează de semenii cu care fac o generaţie. Acum îmi este dureros să ştiu asta. Mai târziu nu va mai fi pierderea mea, regretele nu o să-mi mai aparţină. Am făcut tot posibilul ca să nu fac rău cu felul meu de a gândi, am încercat să nu îi ajut, atâta vreme cât orice implicaţie a mea îi adâncea şi mai mult în labirintul propriilor trăiri. Am tăcut îndelung, aşa cum aş tăcea dacă aş nimeri pe o insulă abandonată. M-am izolat de lumea lor, de interesele lor, de hotărârile lor neasumate şi mi-am urmat destinul meu, întotdeauna încercând să intuiesc finalul, să ghicesc consecinţele. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic în măsura în care nu mi-am simţit niciodată apartenenţa la propria-mi generaţie, fie semenii mei nu păreau să facă parte din ea. Doar în anii fragezi ai copilăriei am împărţit aceleaşi jocuri. Atât de departe simt lumea altora încât mă văd acolo, în universul lor, un punct care mereu le aduce mustrări de conştiinţă, şi starea nevrotică de agonie. Nu mi-e frică să cad, să o iau de la capăt, să învăţ din nou a merge. Mi-e frică de singurătatea cu care m-am obişnuit să trăiesc.
Nu am simţit niciodată umilinţa aşa cum se scrie la carte. Ea a existat în viaţa mea doar pentru că aşa au dorit să o vadă contemporanii mei.

*

Nu sunt pregătită să renunţ la conştiinţă. Mai am nevoie de ea, acum, este cea care îmi mai aduce suferinţa şi majoritatea trăirilor pe care nu sunt gata să le abandonez. Raţiunea? Raţiunea ar fi prea puţin pentru mustrările de conştiinţă pe care trebuie să le suport. Dacă nu aş mai deţine conştiinţa, nu mi-ar rămâne decât să-mi pun mâinile pe piept şi să rog pe cineva să-mi închidă sicriul pe dinafară.

m-a îngrijorat distanţa

motto: "pe mine mă spală de păcatele uitate de Divinitate în mine"

mi-e sete mamă păsările scutură din aripi altă dimineaţă-ngenuncheată iar florăresele petrec cu ochii alt tramvai umplut nu văd nimic acum numai aud cum ploaia curăţă trecutul căci ea aceeaşi ploaie mi-a adus demenţa mi-e sete mamă dar am uitat unde coteşte drumul la izvor sunt singură şi nici nu văd cămile nu e pustiu aici dar plouă plouă şi îmi curăţă trecutul iar las pământul jos parcă ar fi o mare aurie la picioarele-mi care încep să se grăbească ştiu că întârzii undeva dar nu ştiu unde în basmele copilăriei până la urmă totul era bine şi eu citeam întâi sfârşitul să nu mă tem mi-e sete mamă străinii mă-nconjoară sunt reci şi eu sunt rece poate am prins febra pereţilor aceştia nu ştiu ştiu doar că îmi este sete mamă şi sunt singură acum

*
sunt tristă şi mă gândesc la bunicul iar amintirile încearcă în mod precar să lase urme în refuzurile zilei de azi nu voi şti de ce ne-a părăsit vina îmi va devora fiinţa până întrebarea va deveni propria-i explicaţie drumurile au rămas aceleaşi undeva poate mai adâncite în certitudinile neasumate la timp am fost învăţaţi să primim răbdarea ca pe o pedeapsă am fost învăţaţi să cristalizăm în inimă estetica urâtului şi să adormim cu ochii deschişi dimineaţa în fiecare dimineaţă exteriorul pleoapei era stropit cu apă rece înainte de rugăciune când ritualul răsăritului ne ţinea cu faţa la soarele răsărit întotdeauna din Nistru deasupra unor mereu alte rufe întinse pentru a se usca şi eram prea mici ca să ştim de unde vine sau unde se duce soarele în fiecare zi

*

înţelesul depărtării de casă este să ţi se facă dor şi când se întâmpla să ne gândim la depărtările apropiate fugeam la piatra mare de lângă fântâna de la încrucişarea drumurilor puneam mâinile pe genunchi ca în clasele primare la lecţia de muzică şi aruncam privirea spre celălalt capăt al drumului iar atunci aşteptarea se făcea un fel de pământ care nu mai sfârşeşte nicăieri un fel de cer care nu simţea ascuţişul aripii nerăbdării copilăreşti a dorului care ne mânca pe dinăuntru şi nu aveam altă ieşire decât insuportabila aşteptare înţelesul depărtării era plânsul şi râsul de o intensitate mai mare decât cea a debitului râului Nistru nişte emoţii pline de înţeles dar nu şi pentru cei care se aflau la ei acasă

Ridiculizîndu-mi proful de mate - Reli Calistru

Simţeam eu ceva
la profu ăsta al meu de matematici
şi de aceea am venit la tine Bătrâne
să mă lămuresc dacă-l bănuiesc degeaba
sau nu şi te iau pe tine arbitru-n problema aceea cu coordonatele

ce zici
accepţi?

uite cum mă gaseşti acum
în camera mea... cu ceaiul, crema pentru tort.........
dar sufletul cu-atâta disconfort
de undeva departe, dintr-un străin aeroport.
îţi povesteşte el precum

Căluţului de Istru

formula lui heron nu-i place, dacă îl întreb răspunsul tace, mă-ntind să ies la tablă – zice – stai în bancă, de ţin pumnul sub barbă, ce cadru îmi aruncă!
De ies eu să spăl cîrpa, nu observă că nu sînt în prima bancă, de parcă-s de mărimea unui pui, dar cum dispar eu după uşă – imediat exclamă – cîrpa nu-i!
Bătrîne, ştii cît sufăr? Pîn la Calu’ Dunării, viaţa-mi era un splendid nufăr. Acum – examen infernal, în ajun de bal…
Unde îţi este ţărmul de la far, să-mi înfăşor eu ghina într-o frunză de stejar...
Şi să o ard cu totul


Să ştii, este mai dureros decât atunci cînd Ponna te bate cu labuţa
Bătrîne, Calul
Mă-nvaţă să mănînc cu beţişoare chinezeşti mămăliguţa

Îmi dă o praştie şi zice să-i aduc în cinci clipite vrăbiuţa
Şi pîn' la urmă totdeauna iese că eu îi sînt maimuţa.