m-a îngrijorat distanţa

motto: "pe mine mă spală de păcatele uitate de Divinitate în mine"

mi-e sete mamă păsările scutură din aripi altă dimineaţă-ngenuncheată iar florăresele petrec cu ochii alt tramvai umplut nu văd nimic acum numai aud cum ploaia curăţă trecutul căci ea aceeaşi ploaie mi-a adus demenţa mi-e sete mamă dar am uitat unde coteşte drumul la izvor sunt singură şi nici nu văd cămile nu e pustiu aici dar plouă plouă şi îmi curăţă trecutul iar las pământul jos parcă ar fi o mare aurie la picioarele-mi care încep să se grăbească ştiu că întârzii undeva dar nu ştiu unde în basmele copilăriei până la urmă totul era bine şi eu citeam întâi sfârşitul să nu mă tem mi-e sete mamă străinii mă-nconjoară sunt reci şi eu sunt rece poate am prins febra pereţilor aceştia nu ştiu ştiu doar că îmi este sete mamă şi sunt singură acum

*
sunt tristă şi mă gândesc la bunicul iar amintirile încearcă în mod precar să lase urme în refuzurile zilei de azi nu voi şti de ce ne-a părăsit vina îmi va devora fiinţa până întrebarea va deveni propria-i explicaţie drumurile au rămas aceleaşi undeva poate mai adâncite în certitudinile neasumate la timp am fost învăţaţi să primim răbdarea ca pe o pedeapsă am fost învăţaţi să cristalizăm în inimă estetica urâtului şi să adormim cu ochii deschişi dimineaţa în fiecare dimineaţă exteriorul pleoapei era stropit cu apă rece înainte de rugăciune când ritualul răsăritului ne ţinea cu faţa la soarele răsărit întotdeauna din Nistru deasupra unor mereu alte rufe întinse pentru a se usca şi eram prea mici ca să ştim de unde vine sau unde se duce soarele în fiecare zi

*

înţelesul depărtării de casă este să ţi se facă dor şi când se întâmpla să ne gândim la depărtările apropiate fugeam la piatra mare de lângă fântâna de la încrucişarea drumurilor puneam mâinile pe genunchi ca în clasele primare la lecţia de muzică şi aruncam privirea spre celălalt capăt al drumului iar atunci aşteptarea se făcea un fel de pământ care nu mai sfârşeşte nicăieri un fel de cer care nu simţea ascuţişul aripii nerăbdării copilăreşti a dorului care ne mânca pe dinăuntru şi nu aveam altă ieşire decât insuportabila aşteptare înţelesul depărtării era plânsul şi râsul de o intensitate mai mare decât cea a debitului râului Nistru nişte emoţii pline de înţeles dar nu şi pentru cei care se aflau la ei acasă