Întotdeauna mi-au plăcut schimbările, de orice tip

pornind de la textul "Încă nimic, nici o schimbare" de Fl. Otrocol
- - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - - -

Motto: „Înţeleg acum că niciodată nimeni nu a avut nevoie reală de mine.” - Florin Otrocol

În curând împlinesc 19 ani de când încerc să înţeleg cine sunt şi ce am făcut ca să merit viaţa aceasta. Întotdeauna am fost pentru schimbare, chiar dacă schimbările au venit în detrimentul meu. Târziu, mult prea târziu am conştientizat cât am crescut datorită experienţelor pe care nu aş fi dorit să le fi trăit vreodată. Am rezistat atunci, rezist acum şi cred că am adunat destulă forţă pentru a rezista nu doar schimbărilor care mă aşteaptă cu flori de nuferi, ci şi a celor care îmi strecoară de pe acum spini în papuci. Principialitatea mea mă doboară, simt asta de fiecare dată când nu pot face faţă orgoliului, preferând mai degrabă să simt avântul toporului în dreptul picioarelor, decât să renunţ sau să-mi trădez crezurile. Acele crezuri care nu suportă schimbare. Mi se întâmplă foarte rar să întâlnesc oameni care să mă înţeleagă, să mă primească, şi dacă se întâmplă să îi găsesc, se face aşa încât ei se conformează acestei lumi de cel puţin zece ani înaintea apariţiei mele pe Pământ.
Percepţiile mele despre lume mă îndepărtează de semenii cu care fac o generaţie. Acum îmi este dureros să ştiu asta. Mai târziu nu va mai fi pierderea mea, regretele nu o să-mi mai aparţină. Am făcut tot posibilul ca să nu fac rău cu felul meu de a gândi, am încercat să nu îi ajut, atâta vreme cât orice implicaţie a mea îi adâncea şi mai mult în labirintul propriilor trăiri. Am tăcut îndelung, aşa cum aş tăcea dacă aş nimeri pe o insulă abandonată. M-am izolat de lumea lor, de interesele lor, de hotărârile lor neasumate şi mi-am urmat destinul meu, întotdeauna încercând să intuiesc finalul, să ghicesc consecinţele. Dar asta nu m-a ajutat cu nimic în măsura în care nu mi-am simţit niciodată apartenenţa la propria-mi generaţie, fie semenii mei nu păreau să facă parte din ea. Doar în anii fragezi ai copilăriei am împărţit aceleaşi jocuri. Atât de departe simt lumea altora încât mă văd acolo, în universul lor, un punct care mereu le aduce mustrări de conştiinţă, şi starea nevrotică de agonie. Nu mi-e frică să cad, să o iau de la capăt, să învăţ din nou a merge. Mi-e frică de singurătatea cu care m-am obişnuit să trăiesc.
Nu am simţit niciodată umilinţa aşa cum se scrie la carte. Ea a existat în viaţa mea doar pentru că aşa au dorit să o vadă contemporanii mei.

*

Nu sunt pregătită să renunţ la conştiinţă. Mai am nevoie de ea, acum, este cea care îmi mai aduce suferinţa şi majoritatea trăirilor pe care nu sunt gata să le abandonez. Raţiunea? Raţiunea ar fi prea puţin pentru mustrările de conştiinţă pe care trebuie să le suport. Dacă nu aş mai deţine conştiinţa, nu mi-ar rămâne decât să-mi pun mâinile pe piept şi să rog pe cineva să-mi închidă sicriul pe dinafară.