să plutesc

 într-o barcă lipsită de vâsle, într-un râu care nu se mai termină,
sub un cer tulburat, într-o apă limpede ca ochii unui copil iubitor,
mimând cu certitudine direcţia căii, ghemuiţi în aceeaşi barcă,
ochii mei, ochii lui iubitori. ghemuit pe o piatră când vulturele bate din aripi
aşa rectiliniu, paralel cu drumul, cu apa, cu cerul, cu orizontul,
unduiri ale corpului, rotirile din coborâşul scărilor împrejmuite de ziduri,
firele de nisip îi mângâie bătrâneţea setoasă cămilă în inima unui deşert.

n-am mai deschis fereastra de douăsprezece zile şi acum e prea frig
să o fac. ţin minte bine momentele pe care le regretam trăindu-le,
fiindcă ştiam că o să dispară şi o să treacă în rândul acelor gânduri
care sunt uşor de închipuit. îmi amintesc mult prea bine visele
pe care le-am avut ieri, visele pe care le-am avut azi şi cele pe care
le voi avea mâine, fiindcă le am în fiecare zi. sunt tot ceea ce vreau
să devin. nu-mi amintesc doar când ultima dată m-am tuns, când mi-am
cumpărat haine sau încălţăminte şi din ce motive am plâns.

boala mă apasă ca o mână gigantică de elefant ce se odihneşte
deasupra pieptului meu în timp ce dorm. mă las purtată de valuri
şi dans. îngrijorătoare-i emoţia ce mă stăpâneşte când mă ating
stropii de ploaie, închipuirea-mi despre cum ar fi dacă... o împlinire
întreagă, foc în degete, moarte. aş bate cu pumnii-n pământ.
aş blestema timpul. mi-aş roade genunchii. aş plânge.
cineva mi-ar şopti simplu, da, pe alocuri, viaţa e crudă.
mi-aş rupe de oase-un cuţit.

îmbrăţişaţi în nemişcarea aceea pe care nu o deosebeşti prea mult
de o moarte blândă şi tandră, să nu pleci de lângă mine, să nu mă
laşi animal suferind în umbra din cealaltă parte a dunii, când
lighioane flămânde vor alerga-nspre sângele proaspăt scurs,
amestecat cu ţărână.

* inspirată de filmul "Ashes and Snow"

degenerare

debilitatea râsului venit mereu ca să acopere

o nedreptate mai mică, o nedreptate mai mare,
instinctul de a condamna, instinct cu mai multe
picioare, oameni - maţe de şobolan, rod din ascuns,
îşi umflă pâcla pe urma calicilor, intră în transa
puterii. ce creier masiv, ce gură scursă-n salivă!
ce poftă malignă de a-i strivi pe cei fără principii,
pe aceia care-şi resorb trupul de foame, când un
vulture-alături stă-n pândă să-nfulece carnea
ce încă respiră.


* inspirată de imaginea "Foamete" a lui Kevin Carter

ne feream

1.

ne feream să muşcăm din ciuperci, exact, ca să nu-nebunim.
dacă ajungi acolo, la capătul nebuniei, înţelegi rostul libertăţii,
uneori plângi, alteori pur şi simplu îţi doreşti moartea,
o stâncă vâscoasă ca un sfârşit în care îţi bagi definitiv braţele,
apoi te cufunzi cu totul şi inima ultima încetează să bată.

ce-i de făcut cu viaţa pe care zici c-ai trăit-o, atâtea zile
bătute-n granit şi trecute prin ape să se stingă într-o
amnezie totală, când creierul refuză să mai trimită-n afară
gânduri şi acţiuni. priveşte, priveşte atent mâinile tale,
nu te încrede în linii, sunt minciuni înfipte în piele,
ştii ce ai de făcut, numai tu ştii ce face universul să crească
în tine explozia cea mai reală. de data aceasta am putea
să nu mai începem din ei, ci din noi.

2.

te rog să nu te regăseşti în textul acesta,
am nevoie aici şi acum să pot exista
doar în relaţie cu mine. părul meu, nu ştiu
când a reuşit să crească atât,
mi-l voi tunde cu foarfeca eu.
ochii mei tineri şi limpezi, sprâncenele clar
conturate la o distanţă normală
fixează gesturi în lumina şi-n întunercul
de acum, de atunci.

3.

pentru nopţi care curg şi-mi umplu plămânii
îmi păstez gura curată. în fiecare zi nu e prea mult.
obsesia-i dulce, în jurul ei mă încolăcesc,
în spatele ei îmi înfing unghiile, o să ajungă,
va ajunge la carne, o să se simtă, o să se împlinească.
orice concept, o proiecţie mărită-n lentilă,
la care te uiţi îndelug, într-o zi se va face realitate.
întâmplări de care te poţi minuna chiar mai mult
decât de o lună plină pe cerul limpede, mai mult decât
de apusul gata-gata s-adoarmă un orizont legănat
de care te-ndepărtezi cu tristeţe.

aşa îmi doresc şi eu

la intrarea în bloc văd clar înaintea mea o femeie,
intru în urma ei şi observ: a dispărut. probabil,
după vreo uşă. aşa îmi doresc şi eu să dispar,
uneori, însă nu dintr-o dată. de-ar fi moartea
să mi-o aleg, aş vrea durerea din urmă s-o simt
sfâşiindu-mi arterele, iar ele sânge să verse mai mult
decât apusul răstoarnă în stingerea lui prea fugară,
când soarele mai mic decât o monedă aruncată
 într-un nu prea departe, muşcat de gura diform-a
clădirii oraşului, încă şi mai mult se supune pieirii.
să dispar îmi doresc pentru lume aşa cum într-o zi
te trezeşti că paltonului tău îi lipseşte un nasture.
şi numai atâta lipsă să fie. circul din cotitură în
cotitură, terestru, când deasupra un avion mişcă,
 fără să lase urme lăptoase în urma-i, perfect rectiliniu.
unii îşi ridică ochii admirativ şi privesc înspre el
ca înspre o cupolă, o frântură din sfinţenia cerului.

oameni şi poezii

21 martie 2011, Uniunea Scriitorilor, ziua internaţională a poeziei

Unu cinci Unu şase

Timpul vine, mă înconjoară cu amintiri tot mai multe, 

tot mai harnice să îmi repete greşelile mele ronţăind
stolul zilelor de ieri.
Timpul îmi marchează cu roşu capetele clipelor scurte
şi surde, ca nişte cirezi de vaci, neştiind încotro s-o apuce.

Cel mai mult îmi plăcea să mă joc cu el în Counter Strike
şi în alte jocuri mortale, mai ales când devenea plictisitor
ca o lecţie de merceologie la un prof cu stagiu de 50
de ani. Ucenic nu i-am fost, dar l-am lăsat
să-mi subordoneze paşii dinspre spiritul epifanic înspre ceva
mai real prezentului meu cotidian: balcoanele
de la primul etaj, interiorul cărora îl pot cuprinde
cu lejeritate, în lipsa perdelelor. Suprema inspiraţie
surâdea cu răsfăţ printre rufe curate şi scrumiere pline
uitate pe pervaz. Şi deasupra lor soarele răsare dinspre
un ieri sau un acelaşi azi pentru altă jumătate-a planetei.

Răsăritul nu-i de respins. Maximum tragi jaluzelele şi
te-ascunzi între colţul pernei şi înaltul mesei. Visezi
indecent. Gândeşti indecent, uneori chiar urât,
apoi te gândeşti: ce bine e totuşi că gândurile au siguranţa
de a rămâne intime şi neştiute de alţii. Prin gânduri
poţi să înţelegi cât de prieten îţi eşti şi care e miza
din jocul de-a timpu' mpuşcat. Bătrâneţea-i grozavă.

Cu pumnii lipiţi de bărbie şi ochii sclipind a plăcere
înlăcrimată, aştept să ajung scheletul pe cârjă, ducând
atâte-amintiri, încât s-ar apuca să le uite puţin câte puţin
până la început.

atât de curat

iar când ajungi la
coaja lămâiei
simţi cum parcă
noaptea se dezbracă
mai sus de pervaz
şi chiar de n-ai stat sub
cerul ud
îţi picură stropii din păr
ca şi cum ai fi parte
din cerul acela
şi-ai vrea să rămâi
sub coaja lâmâiei
în dragoste
o floare care să-şi strângă
puternic
petalele împrejur
şi doar dimineaţa
să înflorească

ne desprindem

fiecare cu umbra lui
mişcătoare
sau
nemişcătoare

se desprind de pământ
pătrund în corpurile noastre
sunt purtate cu noi
le aruncăm
când nu ne mai folosesc
la nimic

plantăm
îngrijim de ele
ca de nişte
flori în ghivece
amintindu-ne de
oameni
care nu pot fi
aproape de noi

cu care ne acoperim
slăbiciunile
sub care ne ascundem
care ne stârnesc râsul

ca să nu mai apese tăcerea

când stăm faţă în faţă
şi nu mai avem despre ce
să ne vorbim

o tăcere absurdă
ca într-un teatru de păpuşi
unde marionetele îşi cască ochii
dedându-se rolului de spectator
iar noi nu ştim textul

azi aproape de apus

Cu ochi blânzi prin ruine

Am aşteptat extraordinarul care mi s-a promis
să se întâmple, l-am aşteptat în fiecare clipă, în fiecare drum,
în fiecare om
din câţi am întâlnit.

Erau toţi prinşi în facerea unor nimicuri
indispensabile vieţii, aveau o respiraţie echilibrată şi rece,
neobservabilă chiar,
nu îşi încărcau gândurile
cu dialoguri imaginare, cu numărători şi rugăciuni improvizate,
cum mi se întâmplă mie chiar şi în cele mai paşnice
momente.

Aerul era copt, numai bun de conservat pentru timpuri
polare, atâta cât să-ţi tăvăleşti blana în el
ca un câine lungit vara
pe orice asfalt care a reuşit
să se încălzească destul.

Carnea de pe oase şi-ngroapă moartea sub piele,
eu îmi apropii mâinile de genunchi şi simt ceva cald
ca o inimă rătăcită-n dărâmături.

mâine o să fie mai bine

sub felinarul aprins

număr
ca să nu mai stea timpul
încruntat
când mă trag de păr
cu aşteptarea

într-un târziu
ajung şi acasă, îmi dau hainele jos
şi parc-aş ieşi dintr-o cămaşă de forţă,
dar alte lucruri obişnuite mă-ncătuşează
la loc
şi dintr-o pierdere-a vremii
în alta dau

uneori sfârşitul de zi
e un rucsac umplut cu pietre
în care ar trebui să încap şi eu
pentru somn

şi doar căţeluşul de pluş
se ţine cu dinţii
în inima mea
numai el ştie cât de bucuros
îmi va bate în geam
răsăritul

în aceeaşi viteză cu viermii

un bărbat merge pe drum
fără grabă
se târăşte omidă
aproape de şira spinării
pe un perete
orizontal în pământ

am exersat şi eu
mecanismul veşniciei
trecute prin 24 de cadre
lent
dar pasul mi-a fugit înainte

întârzii mereu undeva

uitaţi-vă, uitaţi-vă cu toţii
acuma la cer
cât e de frumoasă luna
şi cât e de singură

atât de subţire încât
mi-e teamă că o să dispară
o să dispară cu totul

nu m-a văzut

noaptea îţi ascult bătăile inimii
cu urechea lipită de piept
tropote de cai sălbăticiţi în silă.
undeva marea zvâcneşte din adânc
a nesomn.

 nu am nevoie de înălţimile
munţilor, ca frica s-o simt
frica mea când fierbe
cu flăcări ghimpate
nu pot s-o arunc în pereţi.
niciun fel de în afară
nu o primeşte.

 mintea mea bolnavă visează
cadavre. mă trezesc şi curăţ
 frunzele florilor din ghiveci.

mă va trezi

când plouă, mă retrag timid
sub acoperişul spart
ca un animal bolnav
căruia nu-i ajunge loc
între ceilalţi.

mâini înglodate, păr înglodat,
gură plină cu glod,
singurătate.

în pământul moale, care mi-e dat,
mă ascund şi aştept.
ştiu, soarele va răsări
cel mai mult pentru mine.

happy meal

am stat mult după tejghea
cu mâinile pe aparatul de casă
cu afişaj electronic
cu ochii fugindu-mi după
copiii care-şi celebrau zilele de naştere
baloane câte încap
happy meal-uri pentru fiecare
sucuri şi tort
am stat să primesc comenzi
să execut comenzi
şi aşteptarea mă ţinea vie
mă uitam în stânga şi în dreapta
nu înţelegeam
eram vie, aveam piele şi
aşteptam
în fiecare zi aşteptam
să se sfârşească
să se apropie cineva
de mine să-mi spună
să-mi zică

las-o baltă
şi vino cu mine
a venit
e ziua ta

dar oamenii
în mare majoritate obezi
se apropiau
cu aceleaşi feţe tâmpite
dictând selectiv
produse cancerigene din meniul
care se afla mereu în stânga mea
undeva deasupra