Primul an la medicină este identic pentru toţi, indiferent de specialitatea pe care vrei să o alegi mai apoi. Chiar dacă intenţionezi să faci farmaceutică, un an întreg trebuie să rabzi scârboşeniile care există prin incintele universităţii de medicină. Alexei însă nu e deloc sensibil şi nici de morţi nu se teme.
De fiecare dată când ajungea la morgă, unde printre cadavrele stătute se mai alăturau şi câţiva imitatori dintre colegii lui mai subţirei, proaspăt leşinaţi, Alexei îşi ducea mâna la buze şi se uita ca un filosof la trupurile vineţii care de cele mai multe ori erau foarte urâte, mai urâte decât cele de pe la funerariile la care ajungi ca să-ţi iei rămas bun de la cineva mai mult sau mai puţin apropiat. Uitându-se la cadavre, Alexei îşi imagina viaţa unei găini, de la crăpatul oului, alergatul prin ogradă şi strecurarea prin garduri, când ţâncul care încă nu muşcă o fugăreşte, până la căpătarea penelor aspre, adormitul devreme, iar într-o zi, oprirea respiraţiei şi moartea. La faza cu respiraţia Alexei mereu se oprea pentru câteva clipe şi se întreba dacă găinile respiră, ca la urmă să constate: da, da, desigur. La fel e şi cu oamenii. Se nasc, trăiesc, iar într-un final se sting. Nu e nimic straşnic în asta. Putem să ne temem de oamenii vii, dar de morţi de ce să ne temem?
În universitatea de medicină există un cabinet plin cu probe din părţile anatomice umane: o mână, o ureche, un nas. Când este întrebat, domnul profesor zice că pe vremuri erau oameni săraci care făceau contract astfel încât, după ce mor, să-şi doneze organele. Pe calea aceasta universitatea deţine mostre de organe reale, nu este treaba unor maniaci. Aşa zice domnul profesor, dar Alexei mereu a considerat asta o explicaţie de suprafaţă, pentru nişte întâmplări foarte necurate, purtate pe după zidurile universităţii.
După o lecţie nemaipomenită de anatomie, în care Alexei a stat 2 ore şi s-a holbat la un schelet adevărat a unui om care adicătelea a încheiat un contract ca să-şi doneze corpul de sărăcie, Alexei a decis că e un lucru imposibil, dacă ar fi să se încreadă în varianta profesorului. Nu poate omul, oricât de flâmând ar fi, să-şi dea semnătura pentru ca mai târziu nişte imbecili să aibă voie să-i taie capul şi să i-l conserveze într-un borcan, pentru ca alte turme de imbecili să se holbeze la el şi să emită interjecţii sau să leşine. Im-po-si-bil! Trebuie să fi fost dus rău cu pluta tipul. Ne-am holbat 2 ore la scheletul unui nebun, îşi spune Alexei.
O sută de ani în urmă un om a mâncat frunze şi nisip până a fost de acord să-şi vândă corpul pentru o bucată de pâine, iar undeva în altă parte a lumii, o fetişcană alintată stătea întinsă pe şezlong să se bronzeze, aruncând câte o privire la splendoarea mării, înmuindu-şi câte o căpşună în miere şi exclamând: ce minunată e viaţa! Lui Alexei i s-a părut nedrept şi batjocoritor să adune cunoştinţe pe baza nebuniei unor nefericiţi care n-au avut încotro. Adevăraţii morţi sunt în cimitir, şi-a spus, şi s-a dus la cimitir să caute unul pentru o piesă de mobilier şi pentru un studiu autentic, care să aibă ca repere scheletele unor oameni care au avut cu siguranţă momente de fericire şi chiar epitafuri pe morminte.
Planul era simplu. A cumpărat o sticlă de vin de 2 litri dintr-un subsol, cu care a mituit portarul să-l lase să intre noapte. A chitit un mormânt mai cu pretenţii, a dezgropat mortul, i-a rupt capul, l-a băgat într-un sac şi l-a dus la cămin. Olguţa îşi pusese pe aragaz nişte cartofi la fiert. Pe ochiul de alături acum zăcea în toată splendoarea un cap de mort pe care rămâsese puţină carne, şi aceea putrezită, într-o căldare cu apă, dar era suficient de scârbos ca Olguţa să-şi verse maţele când l-a văzut, după care Olguţa a zidicat zarvă-n cămin. Toţi s-au adunat să vadă scârboşenia şi reacţia s-a dovedit a fi neomogenă între spectatori, cu nebulozităţi în genul: fuuu! Beeeah! Oau!
Alexei a scos capul de mort, l-a spălat, l-a uscat, l-a lustruit şi a făcut din el o lampă de masă, adică i-a vârât nişte becuri înăuntru. Până în ziua aceea, Olguţa era îndrăgostită de Alexei. Alexei nu era îndrăgostit de Olguţa. Toate sentimentele lui care puteau să semene cu dragostea erau adresate numai Cristinei, despre care ştia două lucruri: cânta frumos la vioară şi învaţă la conservator. Alexei o urmărea în fiecare seară, din stradă, uitându-se ore în şir la fereastra în spatele căreia Cristina exersa. Până la întâmplarea cu aragazul, Olguţa îl ajuta pe Alexei să-şi facă temele şi-i dădea să copieze la teste, adică i-a fost un prieten adevărat până la un punct. Cristina nici nu ştia de existenţa lui Alexei, deşi acesta de câteva ori i-a mers violent în întâmpinare, izbindu-şi umărul de umărul ei, ca apoi să-şi ceară scuze. Niciodată însă nu a mers mai departe de-atât. Paşii lui erau: ţintirea subiectului, avântul, lovitura, scuzele timide cu ochii vârâţi în pământ, despărţirea. Toate până într-o zi, în care, întinzând o bancnotă de 5 lei înspre aparatul de cafea, două mâini s-au ciocnit întâmplător în faţa înghiţitorului de bani. Celaltă mână era a Cristinei. Şi ce bucurie, şi ce bâlbâială s-au ticsit atunci în universul lui Alexei!
- Te rog, comandă tu prima. Cristina şi-a introdus bancnota şi a aşteptat umplerea paharului. Alexei era disperat.
- Totuşi o să-l iau eu primul, a izbucnit el cu emoţie, fiindcă mai avea nevoie de o rezervă mică de timp în care Cristina să-i fie alături, cât el avea să-şi aleagă cuvintele. Şi-a introdus bancnota lui şi i-a zis că următorul pahar va fi pentru ea.
- M-a apucat o sete teribilă. Sper că nu te superi prea tare dacă următorul pahar va fi pentru tine.
Cristina nu a fost încântată de gest, dar a acceptat să aştepte. Alexei aşa şi nu şi-a găsit cuvintele potrivite să-i vorbească, nici curajul necesar, aşa că a decis să răstoarne paharul, lucru pe care imediat l-a şi făcut, după care s-a oferit să o servească cu o cafea din banii lui. Cristina s-a enervat şi a plecat de acolo, dar Alexei a mers pe urmele ei, lăsându-şi paharul pe jumătate plin pe o bordură de stradă proaspăt văruită.
- Vreau să mă căsătoresc cu tine!
- Eşti nebun.
- Nu, nu. Tu eşti încântătoare. Nu-mi pot închipui cum o să mai trăiesc măcar o zi în lipsa ta.
- Nu cumva tu eşti idiotul care s-a izbit în mine de câteva ori săptămâna asta?
- Exact, exact, eu sunt.
- Dispari!
- Sunt îndrăgostit de tine definitiv, de mersul tău, de părul tău, de fiinţa ta, chiar şi când eşti enervată, mai ales când eşti enervată. Dă-mi o şansă să te cunosc!
Cristina a intrat în primul supermarket şi i-a spus paznicului că un individ o urmăreşte. Aşa Alexei a ajuns după gratii. A ieşit de acolo dimineaţa cu cearcăne pământii sub ochi şi un miros fetid de transpiraţie. S-a dus la cămin să facă un duş, dar în duş a dat peste Olguţa.
- Mortăciuneo! S-a răstit Olguţa la el, foarte supărată, după care s-a înfăşurat într-un prosop şi a ieşit fulger de-acolo.
Sub picăturile fierbinţi de apă, Alexei şi-o imagina pe Cristina cu pielea ei fină şi caldă, ducându-şi braţele pe după umerii lui şi încrucişându-şi-le la ceafa lui într-o îmbrăţiaşare, în timp ce el îi mângâia coapsele. Din fantezia de care s-a lăsat captivat Alexei a ieşit abia când apa s-a răcit. A ieşit ca dintr-o transă, cu o amărăciune a realităţii pe chip. S-a îmbrăcat în haine curate, şi-a pieptănat părul şi s-a dus la prima florărie. A vrut să cumpere un trandafir, dar şi-a dat seama că a rămas fără un ban. A decis să-şi vândă lampa de masă din craniu. A schimbat-o pe 50 de lei, la un magazin de ciudăţenii pentru rockeri, bani pe care a cumpărat trandafirul. S-a îndreptat înspre strada de unde în fiecare seară obişnuia să urmărească repetiţiile Cristinei, dar azi nu a găsit-o îmbrăţişată cu vioara, ci cu un alt băiat pe care îl săruta pe buze.
