stingere

şi tot mai des îmi vine în minte ideea lui saramago
din eseu despre luciditate
mă ascund în ea să-mi justific o neputinţă sau alta
cât paşii coboară scările în subterană
împreună cu durerea piciorului stâng, ochii nu mai caută
să afle ce fac oamenii
prin pavilioane, dacă sunt altele sau aceleaşi chipuri,
prin fumul lăsat de ţigările proaspăt stinse
 îmi văd într-un geam reflexia, o mimică tristă, urâtă
ies în lumină, mă apropii de-o piatră, scriu pe ea un cuvânt
cu ascuţişul cheii de-acasă
un cuvânt care cândva îmi dădea forţă să-nving
sau măcar să suport
cuvânt pe care l-am lăsat să se topească-ntr-o zi
cu brăţara, cu nişte poezii, ar putea fi chiar un nume,
primul foc aprins în singurătate