luni, 30 mai 2011

Eu merg în tăcere


Nici nu mai ştiu ce caut. Spiritul stă să intre în
rigor mortis. Ceea ce îmi doresc eu nu contează.
Important e cum îmi văd ceilalţi viitorul, cei care
sunt mai autoritari decât mine în propria-mi viaţă,
 important e să parcurg toate treptele ca să devin
un om împlinit, să am o destinaţie sigură, căreia,
 prin confort, fericirea i-ar fi garantată.

Lăsaţi, lăsaţi să intre toate insectele în casă şi apoi,
 doar când vor fi toate intrate, doar atunci să punem
plase-n ferestre, să nu iasă nimeni de-aici. O să aştept
să văd cât pielea va putea suporta înainte de-a deveni
criminală.

duminică, 29 mai 2011

Cercul

Vrea un graffiti.
Fac un punct verde-n pământ,
lângă un trunchi masiv de copac.
El face un cerc verde-mprejur.

Mă îndepărtez, mă gândesc la
imagini. Când se usucă, mă-ntorc,
intru-n cerc, lângă noi stă
un maidanez. Ne păzeşte.

Uite, asta-i căsuţa noastră,
alături câinele nostru latră
la un străin, mai târziu ne vom
gândi şi la ce facem cu punctul.

Lampa de masă


Primul an la medicină este identic pentru toţi, indiferent de specialitatea pe care vrei să o alegi mai apoi. Chiar dacă intenţionezi să faci farmaceutică, un an întreg trebuie să rabzi scârboşeniile care există prin incintele universităţii de medicină. Alexei însă nu e deloc sensibil şi nici de morţi nu se teme.

  De fiecare dată când ajungea la morgă, unde printre cadavrele stătute se mai alăturau şi câţiva imitatori dintre colegii lui mai subţirei, proaspăt leşinaţi, Alexei îşi ducea mâna la buze şi se uita ca un filosof la trupurile vineţii care de cele mai multe ori erau foarte urâte, mai urâte decât cele de pe la funerariile la care ajungi ca să-ţi iei rămas bun de la cineva mai mult sau mai puţin apropiat. Uitându-se la cadavre, Alexei îşi imagina viaţa unei găini, de la crăpatul oului, alergatul prin ogradă şi strecurarea prin garduri, când ţâncul care încă nu muşcă o fugăreşte, până la căpătarea penelor aspre, adormitul devreme, iar într-o zi, oprirea respiraţiei şi moartea. La faza cu respiraţia Alexei mereu se oprea pentru câteva clipe şi se întreba dacă găinile respiră, ca la urmă să constate: da, da, desigur. La fel e şi cu oamenii. Se nasc, trăiesc, iar într-un final se sting. Nu e nimic straşnic în asta. Putem să ne temem de oamenii vii, dar de morţi de ce să ne temem?

  În universitatea de medicină există un cabinet plin cu probe din părţile anatomice umane: o mână, o ureche, un nas. Când este întrebat, domnul profesor zice că pe vremuri erau oameni săraci care făceau contract astfel încât, după ce mor, să-şi  doneze organele. Pe calea aceasta universitatea deţine mostre de organe reale, nu este treaba unor maniaci. Aşa zice domnul profesor, dar Alexei mereu a considerat asta o explicaţie de suprafaţă, pentru nişte întâmplări foarte necurate, purtate pe după zidurile universităţii.

  După o lecţie nemaipomenită de anatomie, în care Alexei a stat 2 ore şi s-a holbat la un schelet adevărat a unui om care adicătelea a încheiat un contract ca să-şi doneze corpul de sărăcie, Alexei a decis că e un lucru imposibil, dacă ar fi să se încreadă în varianta profesorului. Nu poate omul, oricât de flâmând ar fi, să-şi dea semnătura pentru ca mai târziu nişte imbecili să aibă voie să-i taie capul şi să i-l conserveze într-un borcan, pentru ca alte turme de imbecili să se holbeze la el şi să emită interjecţii sau să leşine. Im-po-si-bil! Trebuie să fi fost dus rău cu pluta tipul. Ne-am holbat 2 ore la scheletul unui nebun, îşi spune Alexei.

  O sută de ani în urmă un om a mâncat frunze şi nisip până a fost de acord să-şi vândă corpul pentru o bucată de pâine, iar undeva în altă parte a lumii, o fetişcană alintată stătea întinsă pe şezlong să se bronzeze, aruncând câte o privire la splendoarea mării, înmuindu-şi câte o căpşună în miere şi exclamând: ce minunată e viaţa! Lui Alexei i s-a părut nedrept şi batjocoritor să adune cunoştinţe pe baza nebuniei unor nefericiţi care n-au avut încotro. Adevăraţii morţi sunt în cimitir, şi-a spus, şi s-a dus la cimitir să caute unul pentru o piesă de mobilier şi pentru un studiu autentic, care să aibă ca repere scheletele unor oameni care au avut cu siguranţă momente de fericire şi chiar epitafuri pe morminte.

  Planul era simplu. A cumpărat o sticlă de vin de 2 litri dintr-un subsol, cu care a mituit portarul să-l lase să intre noapte. A chitit un mormânt mai cu pretenţii, a dezgropat mortul, i-a rupt capul, l-a băgat într-un sac şi l-a dus la cămin. Olguţa îşi pusese pe aragaz nişte cartofi la fiert. Pe ochiul de alături acum zăcea în toată splendoarea un cap de mort pe care rămâsese puţină carne, şi aceea putrezită, într-o căldare cu apă, dar era suficient de scârbos ca Olguţa să-şi verse maţele când l-a văzut, după care Olguţa a zidicat zarvă-n cămin. Toţi s-au adunat să vadă scârboşenia şi reacţia s-a dovedit a fi neomogenă între spectatori, cu nebulozităţi în genul: fuuu! Beeeah! Oau!

  Alexei a scos capul de mort, l-a spălat, l-a uscat, l-a lustruit şi a făcut din el o lampă de masă, adică i-a vârât nişte becuri înăuntru. Până în ziua aceea, Olguţa era îndrăgostită de Alexei. Alexei nu era îndrăgostit de Olguţa. Toate sentimentele lui care puteau să semene cu dragostea erau adresate numai Cristinei, despre care ştia două lucruri: cânta frumos la vioară şi învaţă la conservator. Alexei o urmărea în fiecare seară, din stradă, uitându-se ore în şir la fereastra în spatele căreia Cristina exersa. Până la întâmplarea cu aragazul, Olguţa îl ajuta pe Alexei să-şi facă temele şi-i dădea să copieze la teste, adică i-a fost un prieten adevărat până la un punct. Cristina nici nu ştia de existenţa lui Alexei, deşi acesta de câteva ori i-a mers violent în întâmpinare, izbindu-şi umărul de umărul ei, ca apoi să-şi ceară scuze. Niciodată însă nu a mers mai departe de-atât. Paşii lui erau: ţintirea subiectului, avântul, lovitura, scuzele timide cu ochii vârâţi în pământ, despărţirea. Toate până într-o zi, în care, întinzând o bancnotă de 5 lei înspre aparatul de cafea, două mâini s-au ciocnit întâmplător în faţa înghiţitorului de bani. Celaltă mână era a Cristinei. Şi ce bucurie, şi ce bâlbâială s-au ticsit atunci în universul lui Alexei!

-         Te rog, comandă tu prima. Cristina şi-a introdus bancnota şi a aşteptat umplerea paharului. Alexei era disperat.
-         Totuşi o să-l iau eu primul, a izbucnit el cu emoţie, fiindcă mai avea nevoie de o rezervă mică de timp în care Cristina să-i fie alături, cât el avea să-şi aleagă cuvintele. Şi-a introdus bancnota lui şi i-a zis că următorul pahar va fi pentru ea.
-         M-a apucat o sete teribilă. Sper că nu te superi prea tare dacă următorul pahar va fi pentru tine.

Cristina nu a fost încântată de gest, dar a acceptat să aştepte. Alexei aşa şi nu şi-a găsit cuvintele potrivite să-i vorbească, nici curajul necesar, aşa că a decis să răstoarne paharul, lucru pe care imediat l-a şi făcut, după care s-a oferit să o servească cu o cafea din banii lui. Cristina s-a enervat şi a plecat de acolo, dar Alexei a mers pe urmele ei, lăsându-şi paharul pe jumătate plin pe o bordură de stradă proaspăt văruită.

-         Vreau să mă căsătoresc cu tine!
-         Eşti nebun.
-         Nu, nu. Tu eşti încântătoare. Nu-mi pot închipui cum o să mai trăiesc măcar o zi în lipsa ta.
-         Nu cumva tu eşti idiotul care s-a izbit în mine de câteva ori săptămâna asta?
-         Exact, exact, eu sunt.
-         Dispari!
-         Sunt îndrăgostit de tine definitiv, de mersul tău, de părul tău, de fiinţa ta, chiar şi când eşti enervată, mai ales când eşti enervată. Dă-mi o şansă să te cunosc!

Cristina a intrat în primul supermarket şi i-a spus paznicului că un individ o urmăreşte. Aşa Alexei a ajuns după gratii. A ieşit de acolo dimineaţa cu cearcăne pământii sub ochi şi un miros fetid de transpiraţie. S-a dus la cămin să facă un duş, dar în duş a dat peste Olguţa.

-         Mortăciuneo! S-a răstit Olguţa la el, foarte supărată, după care s-a înfăşurat într-un prosop şi a ieşit fulger de-acolo.

Sub picăturile fierbinţi de apă, Alexei şi-o imagina pe Cristina cu pielea ei fină şi caldă, ducându-şi braţele pe după umerii lui şi încrucişându-şi-le la ceafa lui într-o îmbrăţiaşare, în timp ce el îi mângâia coapsele. Din fantezia de care s-a lăsat captivat Alexei a ieşit abia când apa s-a răcit. A ieşit ca dintr-o transă, cu o amărăciune a realităţii pe chip. S-a îmbrăcat în haine curate, şi-a pieptănat părul şi s-a dus la prima florărie. A vrut să cumpere un trandafir, dar şi-a dat seama că a rămas fără un ban. A decis să-şi vândă lampa de masă din craniu. A schimbat-o pe 50 de lei, la un magazin de ciudăţenii pentru rockeri, bani pe care a cumpărat trandafirul. S-a îndreptat înspre strada de unde în fiecare seară obişnuia să urmărească repetiţiile Cristinei, dar azi nu a găsit-o îmbrăţişată cu vioara, ci cu un alt băiat pe care îl săruta pe buze.

"aparent astea erau numele tuturor lucrurilor"

Domnul invitat

S-a aşezat lângă mine. S-a aşezat foarte aproape de mine. Avea tot corpul întors în direcţia mea şi decolteul ei generos se expunea un pic chiar deasupra cărţii mele. Când am început să citesc, s-a aplecat atât de mult deasupra cărţii încât părul ei mi-a acoperit foile. Într-un moment dat, când întorceam fila, a început să o întoarcă împreună cu mine, de parcă ne-am şti de-o viaţă, de parcă am fi nişte prieteni foarte intimi sau chiar iubiţi. Se uita mereu la mine sau la textele pe care le ţineam în palme şi îmi ţinea pagina cu două degete. După ce am terminat de citit s-a dus să-şi cumpere o îngheţată pe beţişor şi a mâncat-o acolo, în faţa tuturor, lingându-i marginile. Când M. a dat microfonul doritorilor să dea întrebări, s-a oferit prima să dea o întrebare din care n-am înţeles nimic, dar absolut nimic. Am fost în situaţia în care a trebuit să-mi imaginez o oarecare întrebare şi să răspund la ea, aşa am şi făcut, după care m-am simţit nasol, fiindcă m-am conformat situaţiei.

Moderatoarea

Mă întrebam dacă domnişoara C. ştie că domnul invitat e însurat, când am văzut-o aşezată foarte aproape de el, cu degetele fixate pe foile cărţii, adică şi pe picioarele lui. Nu poţi forţa o distanţă când atâţia ochi în cerc se holbează la tine, sau, dimpotrivă, o distanţă ar trebui să fie impusă. Când am auzit-o bâlbâindu-se în jurul unei întrebări nonsens mi-am zis, gata, asta chiar e culmea, dar oricum nu puteam face nimic, nici chiar ca moderator. Cum să-i închizi omului gura, dacă nici nu reacţionează la „îţi mulţumim, domnişoara C”?


Domnişoara C

Când l-am văzut, îmi venea să fac dragoste cu el acolo, în ochii tuturor. Avea părul lung strâns la ceafă şi o barbă senzuală. Nu mă puteam stăpâni. Bâlbâiala mea a luat o amploare incomensurabilă. Când a început să vorbească şi i-am auzit vocea, m-am topit din creştet până-n călcâie şi emoţiile m-au copleşit. Obiectele au început să se mişte pe masă iar din acoperiş creşteau buruieni. Domnul invitat nu m-a observat deloc, aşa că m-am dat mai aproape şi încercam să-l ajut cum pot, adică îi ţineam paginile ca să nu le sufle vântul. Poeziile lui erau excepţionale şi se combinau foarte bine cu barba lui care necesita a fi admirată, aşa am simţit eu că barba aceea are nevoie să i se acorde afecţiune, în special dragostea mea. Când i-am descoperit verigheta pe mână, am înţeles că am fost trădată şi decepţia mea era de o tristeţe enormă. M-a cuprins o tristeţea mai neîncăpătoare ca cerul şi atunci supărată am plecat de acolo să văd spectacolul lui D. Am observat că a venit azi cu o geantă nouă de culoare cafenie şi i-am spus că are o geantă frumoasă, moment în care el mi-a replicat că i-a cumpărat-o nevastă-sa.



Dincolo de toate domnişoara C. e un om fericit, un om care, în general, nu se îngrijorează, şi o invidiez pentru asta.

cactusul meu a înflorit




vineri, 27 mai 2011

Aveam nevoia să-i spun



De data asta nu m-am sufocat la început de spectacol,
poate pentru că am întârziat şi acolo un pic, sau poate că
pe bune mi s-a mai cuminţit traheea, cert e că ar trebui
să mă duc mai des pe la teatru.

Chişinăul era-n puf. Pe străzi ambuteiaje cât e drumul de lung,
 la intersecţii maşinile se-ncolăceau viermi fără semafor.
Puful a intrat şi-n troleibuz. am coborît. Lângă zebră
l-am întâlnit pe arici. Aveam impresia că o să-mi spună
că i s-au terminat ţigările şi se duce la chioşc,
să-şi cumpere, dar avea altceva de făcut.

Mergeam repede, prea repede ca să-mi dau seama
dacă am ales direcţia potrivită, ca să realizez dacă are viteza
vreun rost şi în ce măsură lucrurile pe care mi le doresc
cu adevărat se şi întâmplă.

joi, 26 mai 2011

stingere

şi tot mai des îmi vine în minte ideea lui saramago
din eseu despre luciditate
mă ascund în ea să-mi justific o neputinţă sau alta
cât paşii coboară scările în subterană
împreună cu durerea piciorului stâng, ochii nu mai caută
să afle ce fac oamenii
prin pavilioane, dacă sunt altele sau aceleaşi chipuri,
prin fumul lăsat de ţigările proaspăt stinse
 îmi văd într-un geam reflexia, o mimică tristă, urâtă
ies în lumină, mă apropii de-o piatră, scriu pe ea un cuvânt
cu ascuţişul cheii de-acasă
un cuvânt care cândva îmi dădea forţă să-nving
sau măcar să suport
cuvânt pe care l-am lăsat să se topească-ntr-o zi
cu brăţara, cu nişte poezii, ar putea fi chiar un nume,
primul foc aprins în singurătate

sâmbătă, 21 mai 2011

locuri strâmte

 peretele de bloc, strada, statuia,
melodia, anumite cuvinte
toate te fac să-ţi aminteşti încetul cu-ncetul
trosnirile unui trecut
care nu mai aparţine
doar corpului
şi ruşinea te urmăreşte
ca un ţânc flămând

de-acum
ţi-ai tăiat părul
ceaiul de dimineaţă ţi-l faci mai tare
ţi-ai mutat brăţara pe cealaltă mână
ai slăbit mult
oamenii vin se uită la tine cu gravitate
vorbesc între ei
intuiesc vreo boală incurabilă
care îţi mănâncă din şira spinării

se apleacă să vadă dacă degetele
încă nu ţi-au dispărut

inima ta adună ierni cu zăpezi
în care poţi să-ţi cufunzi mâinile
până la umeri
inima ta adună ploi
cu gust de toamnă neîntâmplată

marginile te înconjoară
nici nu mai ştii cum se tuşeşte corect
atât cât să nu te sufoci
înaintea oricărui spectacol
atât cât să mai poţi trage
din respiraţie
fără ca să zgudui liniştea
ce atârnă în minţile lor

cele mai simple gesturi
nu le-ai ştiut
n-ai ştiut niciodată cum să ieşi
cum să străbaţi distanţa asta ridicol de mică
 dintre locul unde stai şi uşă
fără ca nimeni să te observe plecând
dar mai ales fără ca să observe
 ţâncul flămând de pe urmele tale
că a mai crescut

joi, 19 mai 2011

podul

noaptea în staţia de la kirova miroase a flori
din florăria de-alături
subterana e largă şi cu lumină din becuri
la capătul ei observ doar acum
o chiuvetă stricată fixată-n perete
un beţiv urcă greu scările
se opreşte un pic să-şi reia echilibrul
îl depăşesc
felinarele pur şi simplu stau înclinate

caro îmi face o meduză de hârtie din şerveţele
un pic mai departe din guri deschise cuvintele
 se ridică-n tavan
caro transformă meduza într-un omuleţ de hârtie
alte mâini în dreptul altor guri de data aceasta închise
bat din palme
omuleţul de hârtie stă în fund pe masa noastră
caro observă lustra roşie de deasupra
mă gândesc că e roză, dar caro îmi zice că e roşie
 şi eu o cred

nina vine cu întârziere, îşi deschide palma
şi zice salut, apoi ne întreabă dacă ne-am speriat
de mâna ei, apoi îşi cere scuze,
 apoi îşi pune omuleţul în cap
omuleţul de hârtie stă întins în părul ninei

pereţii barului au fotografii cu new york-ul
meniul barului are preţuri de 35 lei pentru ceai
şi 72 pentru pui în pijame
tragem cu ochiul la sticla plină de pepsi
a fotografului distrat cu prinderea
mimicii unor celebrităţi
mai devreme fotograful şi-a cerut voie
să stea la o masă cu noi

caro zice mi-e foame şi-i face degete la picioare
omuleţului de hârtie

în troleibuz citesc postoi paravoz
la podul de la circ troleibuzul se strică
lumina se stinge
aerul negru acoperă totul


miercuri, 18 mai 2011

numai nu înapoi

şi eu văd luna rotundă, acum nu pot să mă gândesc la ea
decât ca la o femeie, noaptea în juru-i, o perdea transparentă verzuie
 ne desparte, când sting lumina, o simt şi aici
acasă pereţii sunt buni, în rafturi cărţi prietene, pe masă jurnalul
 în care mi-am lăsat o parte din viaţă
departe nu vreau, de florile mele, când respiră cu mine,
când le simt prospeţimea şi de oamenii cu care m-am obişnuit
am nevoie la fel cum de orice ieşiri sau mai mult
conexiunile cu mine se întâmplă prin ei
pierzându-i, pierd şi din mine, mai departe nu vreau,
mă zguduie coincidenţele din unele fraze
pe care le citesc la altcineva imediat după ce mi s-a întâmplat mie,
 îmi doresc atunci ca eu să fi fost prima
care a aprins gândul, să fie celălalt surprins că lucruri pot fi asemenea
între orice distanţe şi nume şi nume şi nume şi coincidenţele
dintre cele mai izbitoare să-l cutremure vreau şi pe celălalt,
nu doar pe mine, sau măcar să afle
 fără ca să devin eu declarativă

o să treacă şi acea parte mai nedorită din mâine
cum toate-au trecut până acum, iar eu am ştiut
ceea de ce am nevoie este un somn adânc şi dimineaţa
hai să bem o cafea

luni, 16 mai 2011

până-ntr-o zi

Tuse nesfârşită din piept.
Un gol zgomotos în trahee, nu ştiu cum încape şi de ce
nu se termină. L-aş schimba pe aşteptare sau pe distanţă,
l-aş da pe orice. Scot tot aerul şi aştept cutremurul
dinăuntru.

Iubirea, obsesia care merită să te omoare.
Despre cât de mult
seamănă între ele se poate tăcea, o dependenţă
apare oricum: blândă, lipsită de toamne.
Ploaia s-a oprit.
Ploaia grea după geam mă aduce mereu
într-o atmosferă familiară. Atunci îmi place
să mă furişez sub plapumă cu un ceai din pomuşoare
şi să-mi mă uit la un film istoric sau aşa ceva.

Uneori vreau moartea să vină brusc
să mă taie de-aici. Mai repede decât arderea unui chibrit,
mai absurd decât nebunia închipuită.
Uneori mi-o doresc cu disperare
şi atunci îmi scot creioanele colorate din sertar,
mi le înfing în inimă şi-ncep să scriu pe pereţii ei
poveşti triste pentru care va veni timpul,
le las îngropate acolo.

sâmbătă, 14 mai 2011

Piese de ancorare

Să merg cu trenul fără să ştiu încotro,
să mă pierd la capătul unui deal,
să mă îndrept înspre orizontul deschis, până
o să-mi sângereze picioarele,
să fiu departe-departe de felul cum oamenii
îşi antrenează pe buze zâmbete false,
de regulile în care trebuie să mă îmbrac zilnic
şi să mă prefac că sunt bine,
de cei care-mi aşteaptă
cu spume la gură căderea, de larvele
ticăloşeniei din cranii, de gustul din urma iluziei,
care nu trece cu o felie de lămâie ţinută
pe cerul gurii.

Dar dacă nu o să fii fericită,
mă întreabă un prieten
şi eu nu ştiu ce să îi răspund.

luni, 9 mai 2011

Scorbura

De acolo poţi să contempli visător cerul.
dacă decizi să te muţi cu traiul în ea,
nu ieşi fără de foamea care ţi-a fost
străină până acum, nu ieşi fără căpuşe
infiltrate sub pielea gâtului.
Peştera, îi mai zicem şi scorbură
pentru sălbăticie, ultima salvare
înainte să ajungi să-ţi măsori
simţurile nu în intensitate, ci-n timpi.
E un dulap de pământ în care există
altfel de molii pentru hainele ce crezi
că te apără. Acolo fluturele din craniu
îşi trece prin măruntaie lipsa de diferenţă,
când totul e o nebunie.

Nu am greşit cu nimic. Am procedat
întocmai cum mi-au spus. Mi-am scris în
fişa medicală toate bolile pe care mi
le-au inventat. Am promis să mă opresc.
Vocile necunosute au trecut pe lângă
mine cu aceeaşi grijă să nu-mi perturbeze
cumva singurătatea şi liniştea.

joi, 5 mai 2011

răsărit

scoica din mare e despre mine,
realitatea în care am ajuns
e chiar transparentă,
în ea sunt peşti răpitori
şi peşti numai buni de vânat.
în ea sunt alge de legat tristeţi
şi sclipiri de lumină
 zburdalnice
la primele ore de răsărit.
în apa asta unii îşi spală ochii,
iar alţii picioarele.

în jur se mişcă atâtea lichide,
dar toate au o răcoare cadaverică,
doar mâinile, doar buzele tale sunt
mai calde decât orice.

miercuri, 4 mai 2011

nici înger, nici demon

unii îmi ziceau să am grijă cu prietenul acesta al meu
că are un ochi dubios, mai ales când ridică o sprânceană,
doar una, iar pe cealaltă o lasă nemişcată,
îmi spuneau că anarhiştii sunt periculoşi,
fiindcă au faţă de bandiţi şi poartă brăţări despre care
nu se ştie niciodată precis ce înseamnă,
aşa cum nu se ştie nici în ce cred.

dacă te supără, să îmi spui, şi îl bat, mi-a zis cineva.
formularea brută era îi fut botul, dar nu se merită
vulgaritatea. dacă te loveşte, să-mi spui,
fac puşcărie, da' îl omor.

în realitatea noastră îndepărtată de presupunerile lumii
mărunte, prietenul meu mi-a dăruit flori din grădina lui
şi m-a dus la metamorfoza lui kafka, m-a rupt din fumat
şi mi-a vorbit frumos despre filosofie, mi-a dat să citesc
cărţi bune şi m-a făcut să mă îndrăgostesc de cântecele lui
thom yorke, m-a lăsat să-l lovesc când eram furioasă,
iar în răspuns nu făcea decât să toarcă de plăcere
ca un motănaş pe care stai să îl mângâi mai apăsat,
mi-a ţinut capul când am vomitat în autobuz, mi-a curăţat
hainele şi m-a lăsat să dorm 7 ore în braţele lui, chiar dacă
miroseam acid, mi-a spus va fi bine, iar când mi-a fost
necesar, mi-a spus cred în tine, mi-a sărutat ochii,
mi-a şoptit dulce de atâtea ori
ecaterina, fetiţa mea...