M1 gura de dreapta
străbătând timpul,
setea magnetică
de a-l întrece,
sclipirea din ochi,
fulgerarea,
inerția mișcărilor
din spațiul neclintit
al unui culoar
cu 6 pereți și ferestre,
ferestre în care ziduri,
oameni pe dinăuntru,
mereu oameni,
mulți oameni
cu fețele plictisite,
dar parcă
fără de așteptare,
unicul loc,
unicul scaun
din care
nu se așteaptă nimic,
coborâre pe stânga
sau poate pe dreapta
și-atât
antipa
o virgulă lungă în trafic pe bulevardul aviatorilor,
o virgulă dreaptă, cu cercul stând neclintit
în fața unui semafor obiectiv până-n miezul secundei,
o bancă înspre care se-aruncă mult soare,
copaci frumos ordonați cu anunțuri pe ele
cum că sunt condamnați dispariției,
banca mea cafenie, adidașii mei cafenii,
scoarța cafenie-a copacilor ce își scurg în măduva mea
scurta lor existență, gazon proaspăt tuns,
melci încă nu, nu aici, melcii în păduri cu văi adânci
și frunze sub care să se ascundă, cer ușor albăstrui,
albastru-n eșarfa domniței ce trece în sensul opus
și se bate a tuse în piept;
înainte de asta vibrația băncii, dar nu cutremur,
doar mașini traversând în viteză strada din spate,
soare aruncându-se cu pasiune pe fața mea,
pe brațele-mi dezgolite, pe bancă, asfalt și parbrizuri
probabil obișnuite cu așteptarea,
vibrații, mișcări, sensuri noi, transcenderea-n lento,
căldură, apăsarea coapsei drepte asupra genunchiului stâng;
undeva, încă și mai înapoi, dinozauri, adică scheletul
din ce a rămas, elefanții de mare, adică doar blana
și colții și gigantismul de la care nu îți vine să fugi,
apoi alte-animale, unele în plin proces de devorare,
o mare artificială-n tavan și lanțul trofic s-a rupt,
undeva săgeata-ndreptată-nspre piept, pieptul meu,
furia din ochii de manechin despre care zici că e om,
săgeata înflăcărată, sternul, închipuirea unui cum ar fi,
o peșteră, dacă ar fi și reală, m-ar lua cu fiori,
m-ar îngheța, mi-ar reduce viteza din pași,
dar poate că aș lua-o la goană, ca să fie mai aproape sfârșitul
aproape și-n mine foarte adânc
23 martie 2012,
București
