”Ce-ai face dacă ai deveni brusc, peste noapte, un scriitor celebru, și cărțile tale s-ar vinde în milioane de exemplare, și ai avea o tonă de bani? Ai renunța la farmacie, ți-ai petrece restul vieții scriind?” , m-a întrebat un prieten în Chișinău, în timp ce caravanele de Crăciun roteau copilașii în cerc cu viteza melcului. ”Nu”, i-am răspuns cert. Ar fi o nebunie să îmi petrec viața între patru pereți scriind. Farmacia e locul în care poți evolua infinit, și are un background infinit de complex, și are un substrat caritar, adică pacienții vin disperați și pleacă recunoscători și se întorc cu bucurie. E frumoasă, și presupune comunicare, deci îmi satisface mai multe necesități”, i-am zis eu, moment în care am avut revelația că mie chiar îmi place ceea ce fac.

Cam un an în urmă scriam:

"January 4, 2017

   La fiecare început de an îmi propun să fac ceva anume zilnic. În acest an îmi doresc să-mi păstrez cu sfințenie ora mea clasică de farmacologie. Dacă fix peste un an voi scrie aici că am reușit să fac asta, fără să sar peste nicio zi (sau măcar recuperând conștiincios toate restanțele), îmi voi oferi cadou o minivacanță de 5 zile la Brașov și voi fi foarte mulțumită de mine. Până atunci o să pun și bani deoparte într-un borcănaș.
   Aveți grijă de voi și de visele voastre."

Câtă naivitate! Chiar așa! Câtă naivitate! Tot ce pot să spun azi este ”Câtă naivitate!”. Viața e o leoaică ce mușcă din carne crudă. Câteva ore curate de farmacologie pe săptămână sună ca un adevărat lux! (și sunt categoric îndeajuns)

Forţa nu-i a celui puternic, ci a celui care ştie să crească. (Leonardo Sole)

Liniște

Acum când mintea e limpede 

și nimic nu se poate pune între mine și inima mea,

când infinitul îmi adâncește liniile palmei

și când sutele de pași uitate pe plaja udă

s-au împleticit într-un singur corp - 

țărmul atins de ape în ritmul unui sfert de minut;

când șiruri de păsări se dispersează 

și se readună pe cer 

ca o cerneală capabilă să dea timpul înapoi 

- cuvinte care se rescriu singure.

Acum când liniștea e tot ce ne trebuie

și claritatea apei e claritatea minții,

un dig atinge marea ca îmbrățișarea mamei,

iar pietrele tac cu tăcerea stelelor transparente.

Sunt aici pentru tine.

Ești familia mea.

Doar pentru tine

pot să-mi adâncesc mâinile

făcute căuș în apa-nghețată

și să o încălzesc. 

”I’m the character of an unwritten
novel, wafting in the air, dispersed without ever having
been, among the dreams of someone who didn’t know
how to complete me.„

Pessoa

”nu o să mă aşez în genunchi
dar nici nu mă voi simţi umilit
când unul dintre miliardele de lucruri la cheremul cărora sunt
mă va obliga să stau în genunchi”

(Florin Măduța)

”Mai întâi, lucrurile importante, își zise el.”

James Clavell, Nobila Casă

   ””Neng che to lao” - un bărbat întreg duce multe greutăți. Cum eu sunt mai întreg decât majoritatea, trebuie să transpir mai mult decât ei.
    Tip Tok-toh zâmbi și el.
- Și transpirați, domnule Dunross?
- Ei bine, uitați cum stau lucrurile, se înveseli Dunross. Eu încerc să evit cea de-a optzeci și patra greutate. După cum știți, Buddha a spus că toți oamenii au optzeci și trei de greutăți. Dacă reușim să eliminăm una, în mod automat căpătăm alta. Secretul vieții este să te adaptezi la cele optzeci și trei și să eviți cu orice preț să o capeți pe-a optzeci și patra.”

Nobila casă, Clavell

  ”Se putea număra totuși pe nasturii de la vestă: dacă nu te plictisești prima dată, te înfurii a doua oară, iar a treia oară îți este deja rușine.”

Kafka

  ”- Îmi închipui că Orlanda e propria ei stăpînă. Nu sunt majoritatea femeilor așa?
- Majoritatea femeilor își conduc viața în funcție de un bărbat, fie că vor sau nu.
- Din ceea ce știu despre tine, poți înfrunta orice rivală.
- Ce știi tu despre mine?
- O mulțime, îi zâmbi el iarăși calm și prietenos. Printre altele, că ești deșteaptă, curajoasă și ai multă cinste a obrazului.
- M-am săturat de cinstea obrazului, Peter. Pe viitor..., zâmbetul ei deveni la fel de cald ca și al lui. Pe viitor am să iau drept etalon numai cinstea fundului, sau a dosului, cui îi spuneți voi, englezii. Pierzi sau câștigi numai cinstea fundului, nu a obrazului...
   Râseră amândoi cu poftă.
- Așa cum o spui tu, sună mai distins.
- Eu nu sunt distinsă.
- Oh, ba da, ești, adăugă el mai blând. Am văzut cum se uita Linc la tine la petrecerea lui Dunross. Te iubește. Și ar fi un prost să te schimbe cu cealaltă.
- Îți mulțumesc, Peter.
   Se ridică, îl sărută și plecă, liniștită acum. Când coborî din lift la etajul ei, Song de Noapte era acolo. O luă înaintea ei și-i deschise ușa camerei cu un gest larg. Văzu privirea ei îndreptându-se spre ușa de la capătul coridorului.
- Stăpân nu acasă, o informă pe un ton solemn. Nu încă întoarce.
Casey oftă.
- Ai pierdut cinstea fundului, amice.
- Ăă?!
   Ea închise ușa, mulțumită de sine. În pat începu să citească din nou. Termină cartea când se miji de ziuă. Apoi se culcă.”

Nobila Casă, Clavell

    „Max, am văzut o reprezentație cu Hamlet, sau mai bine zis, l-am auzit pe Bassermann. Pe Dumnezeul meu, timp de mai multe sferturi de ceas am avut înfățișarea unui alt om; din când în când a trebut să-mi întorc privirile dinspre scenă către o lojă goală, ca să mă pot aduna.
                                                                                                           Al tău, Franz”
Kafka, Corespondență

   ”Poți fi poet chiar dacă ești aproape lipsit de orice cultură. Dar fără cultură, niciodată nu vei putea deveni un mare poet, nici un poet perfect într-un anumit gen de poezie, chiar într-un gen minor. Nu a existat niciodată pe lume poet mare sau împlinit care să fi fost incult; singurul lucru ce poate varia între acești poeți mari sau împliniți e tipul de cultură. Cultura poate fi fructul unei erudiții elaborate și răbdătoare, ca în cazul lui Milton, al unei curiozități multiple, ca la Goethe, sau chiar fructul unei extraordinare universalități de spirit, care sesizează peste tot noaptea și bogăția, și știe să învețe din orice, ca la Shakespeare; după cum poate fi și fructul unei iubiri ardente pentru cultură, cu o asimilare pasională a puținului pe care l-ai primit, ca la Keats. Cultura este totuși mereu necesară; lipsită de ea, intuiția macină în gol. (Porumbelul lui Kant). (Cum n-ar putea să existe vid absolut sau incultură absolută, într-un fel sau în altul porumbelul intuitiv sfârșește prin a se mișca.*)”

* celebrul paradox kantian al libertății care nu poate exista fără constrângeri, așa cum zborul păsării depinde de rezistența aerului, deși aerul îl încetinește.

Pessoa

  "O cauză infinită trebuie în mod necesar să producă un efect infinit. Dar cum efectul se opune cauzei, el va fi infinit într-un mod diferit.
(...)
   Universul nu poate fi infinit, căci doar infinitatea este infinită. Universul nu poate fi etern, căci numai eternitatea este eternă.
   N-am putea să avem nici un spațiu și un timp infinit, căci nu pot exista două infinituri. Spațiul și Timpul sunt două atribute sau manifestări ale infinitului, fiind niște simulacre pe care nu le putem confunda cu însuși infinitul. Ele ne par infinite, însă nu sunt decât indefinite. (Cele două coloane ale atriumului.) În timp și în spațiu se realizează materia; numai în timp - Sufletul; numai în spațiul pur infinit - Dumnezeu.
   Acest infinit nu e decât manifestarea lui Dumnezeu - dar nu manifestarea lui ca lumi, ci ca Dumnezeu. Dincolo de asta, la cel mai de sus nivel al supremului se află Dumnezeu Imanifest - ca un punct în centrul cercului, ceea ce, în astrologia scrisă, este simbolul Soarelui, care este umbra lui Dumnezeu.”

Pessoa

    "Religia elimină ezitarea în viață; de aceea ea este un puternic tonic al voinței. Religia presupune un echilibru al emoțiilor fiindcă, dezvăluind vaste lucruri umanitare, ea dezvăluie și emoția umanitară, de unde reiese că, ori de câte ori se produce o emoție violentă, această emoție atrage după sine mijlocul de a o stăpâni.”

Pessoa

Nu-mi amintesc în ce film. Unul vechi, clasic, bazat pe idei.

Începutul filmului:
Doi criminali profesioniști,  într-un schimb de focuri, scapă ca printre urechile acului de moarte. Adversarii lor, ambii uciși în cele din urmă, au tras în ei, dar au ratat țelul cu o precizie milimetrică. Unul dintre cei doi criminali decide că e semn de la Dumnezeu că trebui să nu mai ucidă oameni și chiar fac asta.

(Acțiunea)

Sfârșitul filmului:
 Cei doi foști criminali profesioniști își beau cafeaua într-o benzinărie sau o cafenea ordinară, când un jefuitor amator dă buzna în local și urlă cu pistolul în mână ca toți să-și scoată portofelele. Ajuns la masa celor doi foști criminali, jefuitorul mărunt le cere acestora să-și scoată, la rândul lor, portofelele. În doi timpi și trei mișcări unul dintre profesioniști îl dezarmează pe pungaș, îndreptându-și pistolul asupra lui. Acesta e cât pe ce să urineze pe el de frică. Poartă o scurtă conversație despre nu mai știu eu ce anume, apoi, îl loc să-l ucidă, criminalul profesionist își scoate portofelul lui și al colegului și îi oferă pungașului fie toți banii, fie o parte din ei (nu-mi amintesc), apoi îl întreabă pe micul jefuitor dacă știe de ce face asta. Acesta dă din cap nedumirit. Criminalul răspunde: îți dau bani ca să nu te ucid (era o promisiune mai veche).

   ”Fiecare din noi, singur cu sine însuși în tăcerea ființei în care este, are o personalitate inexprimabilă, pe care nici un termen nu o poate reda, pe care nici un gest n-o interpretează, pe care nici cea mai expresivă privire n-o interpretează, și care nu înțelege nici cea mai (...) a gesturilor. Prin această personalitate extra-socială, chiar extra-umană, fiecare din noi este un etern izolat, un etern crucificat în propria lui condiție de a-nu-fi-ceilalți. Esența intimă, proprie, de a simți este tocmai această imposibilitate a individului de a putea exprima, în interiorul său, altcumva decât în sine și doar pentru sine. Căci sentimentul se exprimă numai atunci când ajunge la inteligență. Substanța sentimentului constă în faptul că el nu se exprimă. Orice gest presupune reprezentarea mentală a unui gest, chiar dacă în mod sumar, obscur și subconștient - iar ”reprezentarea mentală” este o idee, adică un fenomen din acea parte a ființei noastre căreia îi spunem inteligență.
   A simți înseamnă în mod iremediabil a fi complet singur.”

Pessoa

                                           

 

  De dragul libertății individului, cred că așa ar trebui să fie plasate în spațiu toate cursurile. Dacă e îndeajuns de captivant încât să-ți atragă atenția dincolo de priveliște, ești atent. Altminteri, poți să te prefaci că citești slide-urile, dar de fapt să admiri marea, și nimeni să nu se prindă ce faci, pentru că te uiți în direcția corectă oricum ar fi (glumesc).

   ”Numai știința evoluează. Nimic altceva nu evoluează... Nici politica, nici artele, nici obiceiurile n-au cunoscut vreo evoluție. Poate se vor fi modificat. Dar nu au evoluat. Nu poți evolua decât acumulând noi cunoștințe, căci a evolua înseamnă a spori (...)”

Pessoa

”Către Max Brod la Praga
                                                                                           Praga, 18 martie 1910
      18/III.10. Dragă Max, din cartea ta poștală nu prea îmi dau seama dacă ai primit-o pe a mea; nu m-am putut concentra toată ziua, nici ca să-i scriu și lui Baum. Nu-ți scriam de curând că nu-mi mai rămân decât exercițiile lui Muller?* Ei bine, nici asta nu mai pot face. Fiindcă am dureri reumatice în spate; după aceea ele alunecă în șale și la picioare, însă pe urmă nu intră-n pământ, ci urcă în brațe. Cu ele se potrivește apoi foarte bine faptul că mărirea de salariu, așteptată pentru azi, n-a venit și nu va veni nici luna viitoare, ci abia atunci când, de-atâta plictiseală, n-are să-mi mai pese de ea. Cel mai mult mă bucur, dragă Max, că am scos din casă nuvela.** Mâine pe la șapte (acum este ora șase și sunt încă la birou) vin la tine (și pentru Boemia***). Îmi vei arăta poeziile, are să fie o seară frumoasă. Adio,
                                                                                                                                     al tău, Franz

* Exerciții de gimnastică și de respirație după metoda danezului Johann Peder Muller, foarte răspândită în epocă și practicată de Kafka de când era elev.
** A doua versiune a nuvelei Descrierea unei lupte, pe care Kafka i-a citit-o și dăruit-o lui Brod.
*** Probabil, pentru a-i înmâna lui Paul Wiegler cele cinci proze scurte, care au apărut în Bohemia pe 27 martie 1910 sub titlul Contemplații. Este vorba despre Aruncând o privire distrată pe fereastră, Cei care trec în goană, Rochii, Pasagerul și În atenția concurenților la cursele de cai”

Kafka, Corespondență (I)

Către Max Brod la Praga

                                                                                                               Praga, 27 mai 1910, vineri

   Poftim, dragă Max, două cărți și o pietricică. Mereu m-am străduit să găsesc pentru aniversarea ta un lucru care, prin indiferența lui, să nu se schimbe, să nu se piardă, să nu se strice și să nu poată fi dat uitării. Iar după ce m-am tot gândit luni în șir, n-am știut să mă mai descurc altfel decât trimițînd o carte. Însă cu cărțile este un chin; dacă, pe de o parte, sînt indiferente, pe de alta, devin cu atât mai interesante; și atunci de cele indiferente m-am simțit atras numai din convingere, care în cazul meu nu-i nici pe departe hotărâtoare, iar până la urmă, căpătând în continuare altă convingere, am ținut în mână o carte ce numai așa mi-a captat interesul. Odată am uitat de aniversarea ta chiar în mod intenționat; a fost, ce-i drept, mai bine decât să-ți trimit o carte, dar bine n-a fost. De aceea-ți trimit acum pietricica asta și am să-ți trimit așa ceva cât vom trăi. Dacă o păstrezi în buzunar, te va proteja; nici dacă o lași într-un sertar, nu va fi ineficientă; însă cel mai bine este s-o arunci. Fiindcă știi tu, Max, dragostea mea pentru tine este mai mare decât mine; mai degrabă eu sălășuiesc în ea decât ea în mine și chiar dacă-și găsește un reazem prost în ființa mea nesigură, ea primește în schimb, prin pietricica asta, o locuință-n stâncă, fie și-ntr-o crăpătură a caldarâmului de pe Schalengasse*. Încă de mult dragostea aceasta m-a salvat mai des decât îți închipui și tocmai acum, când mă descurc mai puțin ca niciodată și când, fiind pe deplin conștient, mă simt doar pe jumătate treaz și doar așa, extrem de ușor, tocmai acum, când umblu într-adevăr ca un mațe-fripte, îmi face bine să arunc în lume o asemenea piatră, despărțind astfel lucrurile sigure de cele nesigure. Ce sînt, în schimb, cărțile! O carte începe să te plictisească și nu mai contenește să facă asta; sau ți-o rupe copilul, sau este deja dezmembrată când o primești, precum e cartea lui Walser. În schimb, la o piatră nu te poate plictisi nimic; o astfel de piatră nici nu se prăpădește și chiar dacă se-ntâmplă așa ceva într-un viitor îndepărtat, tu n-o poți uita, pentru că nu ești obligat să-ți amintești de ea; în fine, nici nu poți s-o pierzi vreodată definitiv căci o regăsești pe cel dintâi și cel mai bun drum pietruit, tocmai fiindcă ea este cea dintâi și cea mai bună piatră. Chiar lăudând-o cel mai tare, tot n-am putut să-i aduc vreun prejudiciu pentru că dauna produsă de un elogiu rezultă numai din faptul că acela pe care-l lauzi e strivit, păgubit sau jenat de lauda respectivă. Or, pietricica asta? Pe scurt, am ales pentru tine cel mai frumos cadou de ziua de naștere și ți-l înmânez cu o sărutare ce vrea să exprime recunoștința mea neputincioasă pentru faptul că exiști.
                                                                                                                                  Al tău, Franz

* Strada pe care locuia Brod

”Priveşte-mă acum, departe, în cârje,

testând un nou tic nervos pe care să-l adopt

şi seara, când totul se-arată cum e,

mă pot atârna de cele mai la modă temeri:

că timpul pe care l-am pierdut

(chiar dacă spun mereu, tuşind,

că nu regret nimic din ce-am făcut)

nici măcar nu a fost al meu.”

Din poemul ”Spre sud, la Lăceni”, de Ștefan Baghiu

   ”Cât a fost după-amiaza de lungă, am stat întins pe canapea și am băut un pic de ceai în loc să mănânc de prânz, iar după ce am dormit un sfert de oră, n-am avut altceva mai bun de făcut decât să mă înfurii că nu vrea să se facă întuneric.”

Kafka, Corespondență (1)

Fernando Pessoa despre Mário de Sá-Carneiro

  "Moare tânăr cel pe care îl iubesc Zeii - iată un percept al înțelepciunii antice. Fără îndoială că imaginația, care închipuie lumi noi, și arta, cea care le fixează în opere, sunt semnalări notabile ale acestei iubiri divine. Dar Zeii nu ne acordă asemenea daruri ca să ne facă fericiți, ci pentru a ne face egali cu ei. Nu-l poți iubi decât pe cel egal cu tine, căci a iubi pe cineva, înseamnă a-l face egal cu faptul de a-l iubi. Însă cum omul nu poate fi, totuși, egal cu Zeii, căci i-a separat Destinul, el nu mai este nici om pedestru, nici zeu plutind în tării purtat de iubirea divină: omul doar stagnează ca un zeu fictiv, bolnav tocmai de propria sa ficțiune.
   Nici nu mor tineri toți cei pe care îi iubesc Zeii, de nu cumva înțelegem că moartea înseamnă sfârșitul lucrurilor care constituie viața. Iar cum viața - chiar și dincolo de viață - se alcătuiește din instinctul vital grație căruia este ea trăită. Zeii îi ucid pe cei pe care-i iubesc încă din tinerețea lor, fie chiar în existența lor, fie în instinctul lor natural ce le este necesar să trăiască.
(...)
  Numai că iubirea zeilor, prin chiar natura ei, nu este umană, și se dezvăluie într-un fel care nici el nu este amor uman. Doar dintr-un geniu fac egalul lor, iubindu-l; și numai unui geniu îi dăruiesc ei, fără să vrea, blestemul fatal al unei îmbrățișări de foc în care ei îl strâng. Căci cei cărora ei le dăruiesc frumusețea, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți să devină conștienți că frumusețea e muritoare; cei cărora le dăruiesc știința, atribut exclusiv al lor, sunt pedepsiți aflând că ea este etern limitată; și atunci cum să facă ei să nu apese nici un fel de angoasă asupra celor care, genii ai gândirii sau ai artelor, ei i-au dăruit să devină creatori prin chiar esența lor divină? Iată cum geniul va cunoaște, pe lângă durerea de a vedea că moare frumusețea ființelor care îl înconjoară, pe lângă suferința de a constata universala ignoranță, o suferință proprie, cea de a se simți egalul Zeilor deși este om, egalul oamenilor deși rămâne un zeu, alungat în același timp din ambele universuri.”

 ”Ultimatum și alte manifeste”, F. Pessoa, Traducere de Dinu Flămând și Micaela Ghițescu, text preluat din revista ”Athena”, noiembrie 1924

Câteva poeme de Mário de Sá-Carneiro, în traducerea lui Yigru Zeltil:

Dispersie

M-am pierdut în mine
Fiindcă eram labirint,
Și azi, când mă simt,
Se face dor de mine.

Am trecut prin viața mea
Un astru țicnit de visare.
În nerăbdarea trecerii,
Nici n-am dat de viața mea…

Pentru mine-i mereu ieri,
Nu am mâine ori azi:
Timpul care fuge de alții
Cade peste mine creat ieri.

(Duminica în Paris
Îmi evocă dispărutul
Ce simțea tulburat
Duminicile în Paris:

Fiindcă o duminică e familie,
E bună-stare, e candoare.
Și cei care văd frumusețea
Nu au bună-stare ori familie).

Biet băiat de neliniști…
Tu, da, tu erai cineva!
Și a fost din cauza asta
Să te prăbușești în neliniști.

Marea pasăre aurită
A bătut din aripi țintind cerurile,
Dar le-a închis acrită
Văzând că a cucerit cerurile.

Cum s-ar plânge un amant,
Așa mă plâng mie însumi:
Am fost amant inconstant
Care s-a trădat pe el însuși.

Nu simt spațiul ce închide
Nici liniile pe care le desenez:
De mă uit într-o oglindă, eroare –
Nu mă văd în ceea ce proiectez.

Mă întorc înăuntrul meu,
Dar nimic nu-mi spune, nimic!
Am sufletul în lințoliu,
Uscăciune, înăuntrul meu.

N-am pierdut sufletul meu,
Am rămas cu el, pierdut.
Astfel plâng, în viață,
Moartea sufletului meu.

Cu dor îmi amintesc
De-o însoțitoare delicată
Pe care-n viața mea toată
N-am văzut-o… Dar îmi amintesc

De gura ei aurită
Și al ei corp palid,
Cu respirația tăiată
Că vine-n amiaza aurită.

(Marile mele nostalgii
Sunt de ceea ce nu m-am legat.
Vai, de ce am nostalgii
Pentru ceea ce nu am visat!…)

Și simt că moartea mea –
Dispersia mea totală –
E la nord, în depărtarea
Dintr-o mare capitală.

Ultima zi mi-o văd
Pictată-n rotocoale de fum,
Și albastru agonic în tot
La umbră și dincolo mă pierd.

Tandrețe prefăcută-n dor,
Îmi sărut mâinile albe…
Sunt pietate și amor
În fața acestor mâini albe…

Triste mâini lungi și frumoase
Făcute pentru a se oferi…
Însă nimeni n-a vrut să le strângă…
Triste mâini lungi și frumoase…

Și îmi pare rău de mine,
Biet copil ideal…
Ce mi-a lipsit în final?
Un lanț? O urmă?… Vai de mine!…

Mi-a coborât în sufletul amurgul;
Am fost cineva care-a trecut.
Voi fi, dar deja nu mai sunt;
Nu trăiesc, doarme amurgul.

Alcoolul unui somn de toamnă
M-a pătruns vag
În somn răspândindu-mă
Într-o brumă de toamnă.

Am pierdut moartea și viața,
Și, nebun, nu înnebunesc…
Ora fuge cu viață,
O urmăresc, dar rămân…

…………………………………………
…………………………………………

Castele dărâmate,
Lei înaripați fără coamă…

…………………………………………

…………………………………………

Paris – mai 1913.

*

Voința de a dormi

Fire de aur mă trag
Să mă-nalț în praf –
Fiecare înspre ținta sa,
Fiecare înspre nordul său…

…………………………………………

– Vai ce dor de moarte…

…………………………………………

Vreau să dorm… să ancorez…

…………………………………………

Să-mi smulgeți această grandoare!

– De ce să visez frumusețea,
Dacă nu pot s-o mut?…

Paris 1913 – 6 mai.

 N.B.: Punctuația textelor originale a fost păstrată. Am încercat să păstrez rimele, având în vedere și un cât mai mare efect de insolit. Chiar și-așa, unele subtilități ale portughezei au fost pierdute: de pildă, versul „Em face dessas mãos brancas”, tradus aproximativ prin „În fața acestor mâini albe”, se folosește de specificul pronumelor demonstrative din portugheză, care, spre deosebire de română, are nu două, ci trei grade de proximitate spațială/temporală, astfel încât eul poetic se referă la propriile mâini ca ale unei a doua persoane (care însă nu există, fiind un semn al dedublării)

Sursă poeme

    Te-ai întrebat vreodată ce anume din ceea ce faci tu este din cale-afară de necesar pentru răsăritul și apusul soarelui?

   Marele defect pe care îl poartă universul cuvântului scris constă în multitudinea sensurilor pe care le poate avea una și aceeași frază/ unul și același cuvânt. Și se întâmplă de atâtea ori să fii înțeles greșit! Ideea e că în momentul în care citești ceva, nu auzi tonalitatea cu care autorul ”vorbește”, dar în același timp nu ai habar ce e în capul lui, care este experiența din spatele său, la ce se raportează. Nu știi dacă zâmbește sau nu; dacă e ironic sau nu. Adică, tu scrii ”te invidiez”, dar natura sufletului tău nici pe-aproape nu e capabilă să invidieze pe cineva, iar ceilalți nu știu asta, și cred că tu pe bună dreptate îl invidiezi pe X, deși tu ai scris-o cu totul și cu totul din alte intenții (ex: fluență și expresivitate literară, accentuarea unei anumite stări într-o cascadă de idei, reprezentarea zbuciumului interior al celui care se exprimă etc). Sau: nimeni nu se gândește că replica ”mă enervezi” ar putea conține măcar ceva pozitiv în sine, până afli completarea/explicația ”mă enervezi pentru că nu ești cu mine”.

   ”Fiecăruia dintre noi, oameni vii, Viața ne apare într-o zi ca și cum ea ar exista, și ne pune în fața unei alegeri cum a fost cazul cu casetele celebrei Portia. Trebuie să alegem fie conținutul casetei de aur, fie pe cel din caseta de argint sau pe cel din caseta de plumb. Noi ignorăm, chiar dacă în alt mod decât i s-a întâmplat lui Bassanio, sensul acestui conținut. Caseta de aur conține plăcerea, care se evaporă imediat după ce deschidem capacul; cea de argint conține visul, care se întunecă de îndată ce deschidem caseta; iar caseta de plumb este goală, dar în ea se ascunde știința
(...)
  Autorul acestei cărți face parte din cei care nu știu că aceste casete sunt făcute să fie deschise. Așa că le are pe toate, dintr-un singur gest; le păstrează pe toate dintr-o singură mișcare, fără să dorească să afle ce anume se află în ele. El strânge la piept aparența absolută a Vieții. Căci a trăit din exterior ceea ce, la urma urmei, nu merită să fie trăit din interior. Iar el a scris așa cum a trăit, pentru că așa a simțit, adică fără să deschidă vreodată aceste casete. A avut dreptate să nu aibă dreptate. Căci a interpreta înseamnă a nu ști cum să explici. Iar a explica înseamnă că nu ai înțeles.”

Pessoa

”Continuă să privești liber!”

Kafka

   ”Închipuie-ți că A primește de la X scrisoare după scrisoare și că în fiecare din ele X caută să combată existența lui A. El își prezintă argumentele într-un mod bine gradat, înfățișându-le în tonuri închise pe cele greu accesibile și înălțându-le în jurul lui A până ce acesta se simte ca și zidit între dovezi, iar tocmai lacunele demonstrației, mai ales ele, îl fac să plângă.”

Kafka, Corespondență (I)

   Mă topesc după felul cum Kafka își încheie unele scrisori:

”Este târziu. Să știi că astăzi ți-am urat noapte bună”
 ”Salută-ți, te rog, familia din partea mea”
 ”Mi-ești foarte drag”
”Nu vii duminică? M-aș bucura”
”Soarele luminează acum aceste cuvinte; poate că ele-ți aduc măcar o rază de soare. Eu așa doresc”
”Nu poate să-ți meargă rău și sînt liniștit”
”Cu cele mai sincere salutări și o sărutare de mână, dacă mi-e permis” 

   ”Viața este echilibrul dintre două forțe, cea de integrare și cea de dezintegrare, anabolismul și catabolismul fiziologic. Anularea forței de dezintegrare (imposibilă în materia organică) ar fi non-viața (și prin aceasta e imposibilă în materia organică); anularea forței de integrare înseamnă moartea.
   Cum spiritul este ceva viu (și există legat de altceva tot viu, anume de creier și de sistemul nervos și, în fine, de corp), în spirit, ca de altfel în întreaga viață, operează aceste forme de integrare și dezintegrare. Și, cum în corp anularea dezintegrării ar fi non-existența spiritului, anularea integrării este ceea ce numim nebunie.
...
   Când însă, alături de dezvoltarea calităților de integrare, coexistă o dezvoltare la fel de mare a celor de dezintegrare - adică o psihonevroză -, calitățile de integrare ajung să funcționeze în locul celorlalte. Se produce atunci, prin echilibrul hipersănătos al unui fenomen morbid, o hiperarmonie a spiritului. Această hiperarmonie o numim geniu.”

Pessoa, Ultimatum și alte manifeste  

Stafiile din Lexington 

de Haruki Murakami

(fragment)

Asta este ceva ce s-a întâmplat cu adevărat acum câțiva ani. Am schimbat numele din cauza anumitor circumstanțe, dar dincolo de acest lucru, totul e adevăr curat.

Timp de 2 ani am trăit în Cambridge, Massachusetts. În momentul acela, mi s-a întâmplat să-l cunosc pe acest arhitect – un bărbat frumos, abia trecut de cincizeci de ani, jumătate din părul lui era alb. Nu era foarte înalt. Îi plăcea să înoate o grămadă, înota în fiecare zi, și, în consecință, arăta foarte bine. Mai juca și tenis din când în când. Cât despre numele lui – hai să-l numim Casey. Era singur și locuia în acest vechi conac împreună cu un tip pământiu și extrem de reticent, care calibra pianul. Numele lui era Jeremy: probabil la jumătatea anilor treizeci, înalt, subțire ca salcia, cu părul sărac. Pe lângă faptul că se ocupa de calibrarea pianului, cânta tolerabil.

Câteva dintre povestirile mele au fost traduse în engleză, și atunci au apărut într-o revistă. Casey le-a citit și mi-a trimis o scrisoare prin editorul meu.

”Sunt foarte interesat de munca dumneavoastră, și curios să aflu ce fel de om sunteți”, a scris el. De obicei nu mă întâlnesc cu oamenii care îmi trimit mailuri de adorație (din experiența mea, aceste tipuri de întâlniri nu sunt niciodată prea interesante sau distractive), dar m-am gândit că probabil ar fi OK să mă întâlnesc cu acest tip Casey. Scrisoarea lui a fost realmente interesantă și umplută cu un bogat simț al umorului. De asemenea am fost entuziasmat pentru că vine cu viața de peste mări. Locuiam relativ aproape unul de celălalt. Totuși, toate aceste circumstanțe nu se potriveau una cu cealaltă, fiind motive periferice. Singurul motiv semnificativ pentru care am vrut să-l întâlnesc pe acest tip Casey consta în aceea că era proprietarul unei magnifice colecții de înregistrări vechi de jazz.

”Dacă ați căutat în toată țara, probabil că nu ați găsit nici măcar o singură colecție privată care să fie atât de completă. Am înțeles că vă place foarte mult jazzul, sau cel puțin sunteți interesat de el”, scria dânsul. Chiar așa. Sunt categoric interesat de jazz. După ce i-am citit scrisoarea, mi-am dorit cu atâta ardoare să văd această colecție de înregistrări, încât nu i-am putut rezista. Când sunt captivat de o colecție de înregistrări vechi de jazz, toate puterile mele de rezistență psihologică dispar, ca un cal înțepenit de mirosul unui copac special.

Casa lui Casey era în Lexington. Asta însemna 30 minute de mers cu mașina de unde locuiam eu. Când l-am sunat, mi-a trimis prin fax o hartă detaliată cu instrucțiuni. Într-o după-amiază de aprilie am urcat în Volkswagen-ul meu verde și am condus singur către casa lui. Am găsit-o rapid. Era o casă imensă și veche cu trei etaje. Cred că stătea acolo de cel puțin 100 de ani. Chiar și în cartierele rezidențiale din Boston, casele impunătoare stau una lângă cealaltă și au lungi istorii, dar această spendidă casă a fost în mod special izolată. Era destul de bună pentru o carte poștală.

Grădina arăta ca o pădure imensă, iar gaițele albastre săreau din ramură în ramură, ridicându-și vocile lor ascuțite și vesele. Pe alee era parcat un BMW nou. Când am parcat mașina în spatele BMW-ului, un buldog masiv, care dormise pe covorul de întâmpinare de pe veranda din față, s-a ridicat încet și a lătrat de două sau trei ori. Lătratul său părea să îți spună: ”Nu e ca și cum chiar aș vrea să latru, așa că o s-o fac doar pe jumătate.”

Casey a ieșit și mi-a scuturat mâna. Avea o strângere de mână fermă, care părea să confirme ceva. În timp ce îmi scutura mâna, m-a bătut firav pe umăr cu cealaltă mână. Asta îi era o particularitate frecventă. ”Bună. Mă bucur că ai venit. E realmente drăguț să te cunosc”, a spus el. Purta o cămașă italiană albă modernă, care era butonată până la vârf, un pulovăr de cașmir de culoare castanie deschisă, și pantaloni moi de bumbac. De asemenea, avea o pereche de ochelari mici în stilul Georgio Armani. Toate foarte șmechere.

Casey m-a dus înăuntru, m-a așezat pe o canapea în sufragerie și mi-a adus o ceașcă de cafea proaspătă, care era excelentă.

Casey nu îmi era îndepărtat; el a primit o educație bună și a fost bine crescut. După ce a călătorit în întreaga lume când era tânăr, avea abilități excelente în conversație. Am ajuns să fim buni prieteni și cam o data pe lună mă duceam la el acasă să petrecem timp împreună. Și el mi-a împărtășit binecuvântarea acelei splendide colecții de discuri. Când eram acolo, am putut să ascult muzică incredibil de rară și valoroasă oricât mi-am dorit, ceea ce altminteri nu aș fi ascultat niciodată. Comparativ cu acea colecție de înregistrări, nu aș putea spune că și sistemul stereo era extraordinar, dar vechiul amplificator a reușit să producă un sunet cald și nostalgic.

Casey folosea camera de lucru a casei pe post de birou; el elabora planuri de construcție acolo pe un computer mare. Dar nu mi-a spus prea multe despre munca sa. ”Nu este deosebit de important”, spuse el cu un râs, ca și cum ar fi făcut o scuză. Nu am idee ce fel de clădiri a proiectat. Niciodată nu părea să fie foarte ocupat. Casey, pe care-l știam, stătea mereu pe canapeaua din sufragerie, cu paharul său de vin înclinat elegant, citind o carte sau încercând să audă pianul lui Jeremy. Sau poate stând în scaunul său de grădină, jucându-se cu câinele. Acesta e doar sentimentul pe care mi l-a lăsat, dar eu nu cred că el muncea chiar atât de greu.

Tatăl său decedat fusese un psiholog renumit la nivel național și scrisese cinci sau șase cărți, toate fiind pe cale să devină clasice. De asemenea, un fan devotat al jazz-ului, a fost un prieten apropiat al fondatorului și producătorului "Prestige Records" Bob Weinstock, iar colecția sa de vinil de jazz din anii 1940-1960 a fost, după cum spunea scrisoarea lui Casey, uimitor de completă. În timp ce volumul său a fost absolut impresionant, nu mă pot plânge nici de calitatea deosebită a înregistrărilor. Aproape toate înregistrările au fost într-o stare perfectă de la primele ediții. Atât anvelopele cât și discurile nu aveau nici cel mai mic cusur. Totul era ceva miraculos. Casey a avut mare grijă de păstrarea  lor, dădăcindu-le pe fiecare în parte ca și cum ar fi scăldat un copil.

Casey nu avea frați, iar mama lui a murit când era tânăr. Tatăl său nu s-a recăsătorit niciodată. De aceea, când tatăl său a murit din cauza unui cancer pancreatic cu 15 ani în urmă, el a fost singurul moștenitor al casei și a diverselor patrimonii, inclusiv colecția completă de înregistrări.

Deoarece Casey și-a respectat tatăl mai mult decât pe oricine altcineva, și l-a iubit foarte mult, nu a ignorat nici măcar o singură înregistrare și a păstrat toată colecția cu mare grijă, așa cum am găsit-o. Lui Casey îi plăcea să asculte jazz-ul, dar nu era la fel de entuziast ca tatăl său. A preferat muzica clasică și, ori de câte ori Seiji Ozawa conducea Simfonia de la Boston, el și Jeremy nu au ezitat niciodată să participe.

La un an după ce ne-am cunoscut, Casey m-a rugat să am grijă de casa lui câtă vreme era plecat. Deși se întâmpla foarte rar, a trebuit să meargă la Londra pentru o săptămână de afaceri. Când Casey era plecat în călătorii, de obicei Jeremy avea grija de casă, dar de data asta el nu a putut. Mama lui Jeremy, care locuia în Virginia de Vest, era într-o stare de sănătate șubredă, și cu puțin timp înainte el s-a întors acasă. Astfel, Casey m-a sunat.

”Îmi pare rău că îți fac asta, dar nu am putut să mă gândesc la nimeni altcineva”, a spus el. ”Și în timp ce spun ”dădacă de casă”, în afară de a-i da de mâncare lui Miles (așa îl chema pe câine) de două ori pe zi, nu ai nimic de făcut. Poți asculta orice înregistrări dorești. Și ai o grămadă de mâncare și băutură, așa că servește-te.”

Nu mi s-a părut deloc o idee rea. În momentul acela, în contextul anumitor circumstanțe, locuiam singur, iar casa de lângă apartamentul meu din Cambridge era în construcție, astfel încât zilnic asistam la un tărăboi insuportabil. Mi-am luat câteva haine extra, MacIntosh Powerbook-ul meu și un set de cărți, îndreptându-mă către casa lui Casey într-o după-amiază timpurie de vineri. Casey abia terminase să-și facă bagajele și urma să cheme un taxi.

Petrecere frumoasă în Londra, i-am spus.

”Da, sigur”, a spus Casey zâmbind. ”Bucură-te de casă și înregistrări. Nu e un loc rău”.

După ce a plecat Casey, m-am dus la bucătărie și mi-am pus de-o cafea. După aceea mi-am așezat computerul pe o masă în salonul de muzică învecinată cu sufrageria și, ascultând câteva dintre înregistrările lăsate de tatăl lui Casey, am lucrat timp de o oră. Părea că ar trebui să fiu capabil să fac o grămadă de treabă în săptămâna care urma.

Biroul, o întreagă minunăție de mahon, avea sertare pe fiecare dintre părți. Se trăgea dintr-o epocă antică. Era de departe cel mai vechi obiect din cameră, și asemenea MacIntosh-ului pe care l-am cărat după mine, arăta de parcă ar fi rămas acolo în continuare nemișcat pentru o perioadă de timp inimaginabil de lungă. După moartea tatălui său, Casey nu adăugase niciun timbru la salonul de  muzică - era ca și cum ar fi privit-o ca pe un altar sfânt sau o relicvă. În timp ce întreaga casă era plină din cauza vechimii sale, în salonul de muzică părea că timpul ar fi stat în loc. Era într-o ordine perfectă. Pe rafturi nu găseai nici urmă de praf, iar biroul era lustruit până la strălucire.

Miles a intrat și s-a culcat la picioarele mele. Era un câine teribil de singuratic și nu putea suporta să rămână singur prea mult timp. A fost antrenat să doarmă pe propriul său pat din bucătărie, dar restul timpului era întotdeauna pe partea cuiva, atașându-se neafectat de o parte din corpul tovarășului său.

Sufrageria și sala de muzică erau separate de o intrare cu ușă mare. În camera de zi era un șemineu din cărămidă mare și o canapea din piele de trei persoane foarte confortabilă. Acolo mai erau de asemenea patru scaune cu brațe neasortate și trei mese de cafea diferite. Pe podea fusese așezat un covor sofisticat, dar acum puțin șters, iar din tavanul înalt se înălța un candelabru de origine străveche. Am intrat și m-am așezat pe canapea, încercând să intru în apele mele. Ceasul de deasupra șemineului a tăiat minutele cu un tic-tac care suna ca și cum cineva ar fi ciocănit în fereastră cu vârful degetelor.

Mai mult aici, însă doar în engleză. eBook-ul se poate descărca gratuit.

   ”Ieri seară m-a captivat tocmai această imagine. Numai faptul că oamenii își încordează toate forțele și se ajută între ei cu drag îi face să se mențină la o înălțime acceptabilă deasupra prăpastiei infernale spre care tind. Sînt legați unii de alții cu funii și deja este grav cînd funiile se slăbesc în jurul unuia, iar el se lasă ceva mai jos decît ceilalți în spațiul gol, și e groaznic cînd funiile din jurul unuia se rup, iar el cade. De aceea trebuie să ne ținem de ceilalți...”

Corespondență (I), Kafka

Marea Neagră, disciplina interioară și dragostea pentru Kafka.

”Către Oskar Pollak la castelul Oberstudenetz (unde Oskar Pollak se angajase ca profesor particular),
în apropiere de Zdiretz
   

Praga, 8 noiembrie 1903, duminică

    Dragă Oskar,
    Sînt cît se poate de bucuros că ai plecat, la fel de bucuros cum ar trebui să fie oamenii dacă s-ar cățăra cineva pe lună spre a se uita de acolo la ei, întrucât conștiința că sînt priviți de la o asemenea înălțime și distanță le-ar da măcar o infimă garanție că mișcările, cuvintele și dorințele lor nu sînt chiar atât de caraghioase și lipsite de sens, atîta vreme cît la observatoarele astronomice nu se aude rîsul de pe lună.
.................................................................................................................................................
...Sîntem totuși părăsiți ca niște copii rătăciți în pădure. Când stai în fața mea și te uiți la mine, ce știi tu despre durerile pe care le am și ce știu eu despre ale tale? Iar dacă m-aș arunca la picioarele tale și aș plânge și aș povesti, ce-ai ști despre mine mai mult decât despre iad, despre care ți se povestește că-i fierbinte și îngrozitor? Tocmai de aceea s-ar cădea ca noi, oamenii, să stăm unii în fața altora tot așa de respectuoși, de îngândurați și de iubitori, ca la poarta iadului.
.........................................................................................................................................
   ....Dintre toți tinerii, eu am vorbit, de fapt, numai cu tine și, dacă chiar am vorbit cu alții, a fost doar în treacăt, sau din pricina ta, sau prin intermediul tău, ori în legătură cu tine. Alături de mulți alții, ai fost pentru mine un fel de fereastră prin care m-am putut uita pe străzi. Singur nu puteam face asta, fiindcă, în ciuda înălțimii mele, încă n-ajung pînă la pervaz.”

Corespondență (1), Franz Kafka

   ”Nu moartea e îngrozitoare se gândea Nic, coborând liftul la parter. Să trăiești ca un mort e îngrozitor.”

Din Short-story-ul ”În cartier”, de Philip O Ceallaigh

   ”Voi aștepta, zise el. E o veche tactică chinezească: răbdare. Cel ce așteaptă, iese în câștig.”

James Clavell, Nobila Casă

   ”Tot zelul meu exagerat şi toată pasiunea nebună şi paradoxală pe care am pus-o pentru a deveni un individ strălucitor, toată vraja demonică pe care am consumat-o pentru a îmbrăca o aureolă viitoare şi întreg elanul pe care l-am risipit pentru renaşterea organică sau o auroră lăuntrică s-au dovedit mai slabe decît bestialitatea şi iraţionalitatea acestei lumi, care a vărsat în mine toate rezervele ei de negativitate şi otravă. Viaţa nu rezistă la mare temperatură. De aceea, am ajuns la concluzia că oamenii cei mai frămîntaţi, cu un dinamism lăuntric dus la paroxism, care nu pot accepta temperatura obişnuită, sînt meniţi prăbuşirii. Este un aspect al demonismului vieţii, în această ruină a celor care trăiesc în regiuni neobişnuite, dar şi un aspect al insuficienţei ei, care explică de ce viaţa este un privilegiu al oamenilor mediocri. Numai oamenii mediocri trăiesc la temperatura normală a vieţii; ceilalţi se consumă la temperaturi unde viaţa nu rezistă, unde nu pot respira decît fiind cu un picior dincolo de viaţă.”

Emil Cioran, Pe culmile disperării

   Dacă e să citești jurnalele marilor scriitori, îți dai seama că niciunul dintre ei nu avea fantezia de a se trezi cu câteva miliarde de euro în cont, să aibă o viața luxoasă în care să nu depună niciun efort sau să aibă o duzină de femei/bărbați. Toți/ fiecare dintre ei este chinuit de propriile-i limite, de incapacitatea de a scrie, în sensul de a oferi lumii o operă de valoare, în perioadele în care sunt blocați/lipsiți de inspirație. Pe toți îi sperie sălbăticia exteriorului, incoerența regulilor, înstrăinarea de sine. Fiecare zi în care nu au scris nimic pentru ei e un coșmar, un dezastru. Fiecare minut pierdut cu lucruri inutile sau cu oameni pe care nu îi pot expulza din viața lor în momentele în care ar fi trebuit să scrie, le crează teribile mustrări de conștiință. Tot ce fac, tot ce gândesc, se întâmplă într-o lume complexă, în care orice țel este înrădăcinat în iubirea de artă, ei fiind dispuși să facă orice pentru arta lor, pentru literatură. Țin minte, o mână de ani în urmă, când, plimbându-mă pe străzile Chișinăului, dacă se întâmpla să mă întâlnesc cu prietenii mei, auzeai neapărat în conversațiile noastre ”Bună! Ce ai mai scris?” (lucru care se întâmplă și acum). Și exista ceva absolut fermecător în asta.

”O simplă rătăcire în amintirea ta mă poate ucide!...”*

Florin Otrocol

*din poemul Paradoxul”noi”