Plimbare matinală

 

 

     Era o dimineață limpede și scările de lemn care coborau înspre plajă păreau să-și fi pierdut din încremenire sub razele matinale plăpânde care cădeau oblic asupra teraselor golite, a saltelelor desumflate și a șezlongurilor abandonate într-o tăcere reconfortantă. Părea un spațiu perfect melancolic pentru cei care pot percepe în briza mării galeria amintirilor unei trecut. Tot ce faci în prezent își va pune amprenta asupra viitorului. Tot ce faci acum se leagă de tine ca rădăcina unei vițe-de-vii de pământ și se-ntoarce la tine, te-ntoarce acolo unde ai fost, și peste zeci de ani, amintindu-ți fața pe care o vedeai în oglindă, chipul tău neliniștit, plin de ambiții, în baia unei subterane dotată cu sală de lectură, unde îți aruncai regulat câțiva pumni de apă pe față, imaginându-ți un viitor strălucit, un viitor meritat.

    Când faci focul, jăratecul rămâne o vreme încins, jăratecul mocnește tăcut pentru o vreme, răscolind proaspăta amintire a flăcării, apoi totul devinde cenușă, o cenușă spulberată de vânt, ajunsă în palmele tuturor celor care știu să o piardă. Momentul în care poți să nu te mai gândești la nimic e cel în care ai în fața ochilor cerul liber și nemărginirea și începutul unei noi zile, un început asemenea zâmbetului care străbate vuietul mării.

  ”Ăsta a fost punctul de pornire și, bineînțeles, a continuat să aibă pentru noi o importanță deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
- Adică aveați ca scop existența și păstrarea ei.
- Da, probabil.
- La fel ca spațiul cosmic, spuse Sara, mijindu-și ochii.
- Nu știu cum e cu spațiul, răspunse Tsukuru. Dar pe vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse între noi. Așa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.”

H. Murakami, ”T.T. cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

   ”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blocului ei, cînd într-o poveste de dragoste se iau toate deciziile, noi n-am luat nici una, cum nu hotărîm niciodată nimic în viață, dar încă mai mult: cum nu iei decizia să mergi în aval cînd ai căzut într-un rîu umflat de ploi și ești tîrît de ape, alături de copaci dezrădăcinați și bucăți de acoperiș, sau cum nu e decizia rădașei prinse într-o boabă de chihlimbar să rămînă încremenită acolo pentru toată veșnicia. Suntem încrustați în existență, suntem brodați în marea tapiserie, nu se așteaptă de la noi să luăm hotărîri, căci totul e hotărît dinainte, cum stinghiile unui scaun nu se hotărasc să alcătuiască scaunul, pentru că ele tocmai asta și fac.”

Solenoid, M. Cărtărescu

   Am văzut luna ridicîndu-se în înaltul cerului mult deasupra acoperișului meu pe care două pisici maidaneze ședeau față în față.

Locul pe care il cauti o viata il gasesti intamplator

Dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?

Mircea Cărtărescu: Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

https://m.hotnews.ro/stire/23979198?fbclid=IwAR25pqmldWilSmYFLk8GfILUUPUFYCUPRDXnOcz-XJV23bgJzSE-Z4o8CfE

    Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.

   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?

    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Azi in Constanta - Compoziție perfectă

 

©Claboo Media

„Revenind la Nichita, aş spune că angelismul lui, aşa cum îl percepea imaginaţia mea, era de natură poetică – ontologic poetică – spre deosebire de cel fundamental etic al lui Mironel. Nu numai că el părea a trăi în poezie, că privea lumea mizerabilă în care trăiam din perspectiva poetului (făcând-o mai uşoară, mai ireală, mai neliterală), dar prezenţa lui, gesturile lui, ceea ce spunea el putea introduce, pe neaşteptate, o sclipire poetică în însuşi cotidianul cel mai apăsător, monoton, şi brutal prozaic, cum era acel al vieţii de cazarmă de la Călăraşi. Chiar şi când glumea, el glumea delicat metaforic, ca de pildă într-o zi, la Călăraşi când, într-o pauză din programul de instrucţie fizică, eu stând trântit pe-un petec de iarbă uscată şi prăfoasă, obosit, absent, uitându-mă în golul depărtării, el s-a apropiat de mine şi, imitând o foarfecă cu degetul arătător şi cel mijlociu al mâinii drepte în faţa ochilor mei, mi-a spus: „Te superi dacă-ţi tai privirile?”. Astfel de metafore interpretate gestual erau unul din modurile lui de a-şi semnala prezenţa, de a iniţia un dialog, de a-şi pune semnătura aeriană pe-o clipă de comunicare prietenească întru poezie, o poezie trăită care spre a deveni posibilă trebuia mai întâi să spargă coaja de banalitate a comunicării obişnuite: aceasta se vădea deodată subţire şi fragilă ca o coajă de ou. Aproape magic, în astfel de împrejurări, realitatea se deschidea spre acel altceva,altundeva, altcândva al poeticului.”

Matei Călinescu, Ion Vianu, Amintiri în dialog

    "El e Leuțul” i-a spus Valentin veterinarului, în timp ce cățelul nostru cîntărea de două ori mai mult decît toate celelalte animăluțe care așteptau la rînd la un loc.

      A te plimba cu umbrela în curte.

Gonçalo M. Tavares

    Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. Începînd din acest număr, o selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, va apărea săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire”

28 martie

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire din șirul neîntrerupt al catastrofelor”, a scris Walter Benjamin.

Trebuie să salvăm în scurtele răstimpuri, în pauze.

Cînd diavolul e neatent o secundă, iată o crăpătură.

Și acolo intră salvarea.

Spania.

26 martie, „planta numero 4, habitacion 429 del Hospital del Mar”.

Un clip video.

La Hospital del Mar, o infirmieră își ia telefonul și-l apelează pe fiul unui bolnav.

Etajul 4, salonul 429.

Face un apel video, ia mobilul, îl îndreaptă spre chipul bolnavului.

„Respiră bine, da, fără aparat”, spune ea către fiul celui internat.

Și repetă, zîmbind: „Nu vedeți? Nu vedeți?”

Vrea să-i arate că tatăl lui nu e atît de bolnav, că starea i s-a îmbunătățit.

Repetă: respiră fără aparat, are doar o mască!

Vorbește de parcă ar anunța un tată că tocmai i s-a născut un fiu.

Dar nu.

Anunță un fiu că tatăl e încă viu.

Bolnavul ridică mîna înspre imaginea fiului.

Infirmiera apropie telefonul.

Mîna ajunge la cîțiva centimetri de ecran.

A atinge chipul fiului pe ecran e același lucru, zilele astea, cu a atinge chipul fiului.

Aproape s-atingi ecranul e aproape s-atingi trupul.

Bună! eu sînt Susana, spune infirmiera fericită către fiul care e de cealaltă parte a ecranului.

Trebuie să infiltrăm bucuria în crăpături.

Ca și cum bucuria ar fi un material medical.

Aproape un material de salvare...”

SURSA

Fără întoarcere

Ți s-a urît să te joci unu la unu

cu singurătatea,

stările aranjate

într-o ordine imperfectă

pe tabla de șah.

Cele mai vechi iluzii sărind pe scenă

cînd nu te aștepți,

chipul tău speriat de lucrurile care par

mai puternice decît tine

și nimeni care să te înțeleagă,

să-ți învețe felul de a fi.

În loc să te învelești în propria umbră,

te arunci eroic în lumini

cu mișcări din ce în ce mai departe

și tot restul vieții la un pas de pămînt.

Deși lumea nu o știi plastilină,

jurul e la fel de flexibil ca și timpul,

iar moartea nu va șlefui tacit

partea de sus a gardului.

Nu va avea timp nici măcar să zică

mat!

*din volumul meu de debut, Între noi, Editura Lumen, 2009, Iași.

   De vreo zece zile nu mai port ochelari fiindcă am constatat că nu am nevoie de ei acasă. Astăzi, citind ceva, mi-am dus totuși degetul arătător împreună cu degetul mare înspre partea laterală a tîmplei, ca să îi așez. Ceva nu-mi convenea, dar m-am trezit cu mîna în aer.

The call of the wild 2020 - un film cu și despre Leuț.

Nopți albe

Sorbim pe rînd din infuzia

fierbinte a vieții.

Întunericul încolăcit în pupile dilatate

savurează liniștea regăsită

în adîncuri îndepărtate de așternuturile gîndurilor.

La încrucișare de drumuri

suntem sortiți golului

din fîntîna secată.

Speranțele nu înseamnă trepte,

doar orizonturi intangibile,

ligamente

ce ne leagă lumina de suflet

sufletul de trup.

Pînă la capăt

Chibriturile arse pe jumătate

îmi amintesc de cuvinte care-și refuză substanța.

Între confesiune terminală și strigăt,

prefer tăcerea cufundată în ceaiul de seară

cu aromă kafkiană.

Atunci doar mă încearcă teama

că mă voi înstrăina de oamenii

care m-au învățat

să trec dintr-un anotimp în altul

înflorind.

Suflet desculț

Tu știi, 

orice plan rătăcit în spațiu

este ușa spre un interior necunoscut

așa cum toate sensurile posibile

se întîlnesc în tine.

Împăcînd frigul cu scînteia de inimă,

umbra cu lumina ochiului,

chipul mîhnit cu o sărutare caldă.

ai învățat a scrie de la stînga la dreapta

pe oglinda iernii

crăpată de atîta alb înghețat

ascultînd pulsul literei

cu urechea lipită de suflet.

Astăzi nu este prea devreme

și nici prea tîrziu.

Iubește prin fiecare cuvînt.

***

Umbra ta se clatină ca un tablou

în galeria întîmplărilor.

Evadarea

Multă vreme ți-ai pescuit tihna cu o plasă de păienjeniș,

în bezna odăii despicată de razele lunii ți-ai reazemat brațele de geam,

culcîndu-i rotunjimea în palme.

Strigarea amurgului s-a pierdut sub pînza neagră a nopții.

Sub geana copacilor, înveșnicind valurile cu muzica sufletului

în setea de a cînta, te-ai hrănit cu natura, cu fluxul temperat al liniștii

răpit de un singur dor - haosul din oameni -

pe care, trecîndu-l prin tine, l-ai transformat în liniște.

Dar cînd sîrma ghimpată nu mai încape sub cer,

întinzi mîna spre clanță.

Mirosul dulce de aer te scoate din casă.

Noaptea îți umple plămînii cu parabola

văzduhului fericit.

Ajungi acolo în mijlocul libertății.

Treci pe sub punte fără să o atingi.

Aura ta e lipită de corola fericită a lumii.

Îmbolnăvit de frumusețe, stai sub dușul rece al ploii,

neîmpăcîndu-te cu fiara, cu florile cu apa din cuvinte.

Te înghesui în strîmtoarea interioară

Vrei să-ți dezbraci încheieturile de ea.

Îți strîngi ochii înfrățindu-ți gîndul

neînfrățit cu sine însuși

străfulgerat de imagini efemere.

Lipești pe cer o mie de stele

și încă mai speri.

Floarea sufletului

scoica de aur
a sinelui dezgolit
e inima mea

„Eu nu scriu un roman de dragoste. Eu încerc să studiez ce se întîmplă cînd două fiinţe de sex opus se privesc mult timp, cu interes, una pe alta.”

Radu Petrescu, Părul Berenicei

De mic cățel îmi plăcea să trag de sfoară.

   Nu mai am nevoie de ceas. Știu exact cît e ora după cum cade lumina și umbra în curte.

     Îmi amintesc sesiunea de vară din anul doi de facultate. În fiecare zi învățam în sala de lectură de la ora 7 dimineața la 10 seara, cu pauză numai pentru masă. Prietenul meu, pe atunci student la informatică, actualul meu soț, deși eu nu vroiam să îmi pierd timpul cu asta, odată la cîteva zile mă forța să mă bălăcesc în mare. Aveam căminul chiar pe plajă și din bucătărie puteai să vezi marea. În fiecare seară la ora zece băiatul acela înalt și subțire venea și mă scotea la o plimbare lungă pe malul mării, după ce îmi terminam programul de învățat. Plaja era pustie. Toate șezlongurile erau goale, așa că într-un moment dat alegeam două de pe mal, ne întindeam pe ele și, ascultînd valurile, priveam stelele de pe cer. E una din amintirile mele preferate.

Fenomenalul cer

    În afara autoinstruirii am trăi o viață bidimensională, urmînd lungul și latul unei pagini, fără să cunoaștem vreodată înălțarea perpendiculară pe planul lumii. În afara auroinstruirii am rămîne exact unde suntem, începînd să ne simțim plictisiți. Ușa către muncă ar deveni o ușă falsă, iar tot ce am găsi dincolo de ea ar fi lipsit de însemnătate. Acolo unde nu depunem efort să creștem nu există enuziasm, nici plăcere. Singura cale de a ieși din monotonia propriului craniu, de resuscitare la viață, și de cultivare a sentimentelor de demnitate profesională este studiul.

Semnificația gesturilor - arătătorul drept

  Arătătorul drept mai lung sau egal cu inelarul - vă veți manifesta orgoliul sau veți căuta să vă afirmați cu orice prilej. Lider, autocrat și uneori tiranic pentru a satisface exigențele propriei reușite. Sunt niște luptători.

Arătătorul drept mai scurt decît inelarul - tenace sau perseverent, credincios, modest.

Din ”Dicționar ilustrat al gesturilor”, de Joseph Messinger, Ediția a II-a, Editura Litera, 2013

O picătură de lumină

    ”Dacă aș fi vrut să scriu literatură aș fi făcut-o acum zece ani. Vreau să zic, dac-aș fi vrut cu adevărat, fără efort conștient, așa cum vrei ca piciorul tău să facă un pas și el îl face. Nu trebuie să spui: ”îți ordon să faci pasul”, nu trebuie nici să te gîndești prin ce proces complicat dorința ta devine faptă. Trebuie doar să crezi, să ai credință cît un bob de muștar. Dacă ești scriitor, scrii. Cărțile vin fără să știi ce-ai de făcut pentru asta, cum funcționează darul tău, așa cum mama e făcută pentru naștere și naște, cu adevărat, copilul care i-a crescut în uter, fără ca mintea ei să participe la complicatul origami din carnea ei.”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

   Am revenit la vechiul mau ritual de 1 h farmacologie pe zi și mă simt minunat. Ca și ultima dată, 1 h de farmacologie s-a transformat în 8 h de farmacologie.
    Seara citesc din Solenoidul lui Cărtărescu. Surprinzător, nu e o carte greu digerabilă, cum m-aș fi așteptat. Momentan lectura e una ușoară. Mi se parte interesantă ideea de a scrie o posibilă biografie alternativă a ta. Cine aș fi fost dacă nu aș fi ajuns cine sunt? Pornind de la această idee, să scrii o carte întreagă de peste 800 de pagini e o adevărată nebunie. Cred că o să îmi placă această carte. Revin cu impresii.

N-am nevoie de ochelari pentru a privi cerul!

Ce-am găsit într-un ghiveci

The Good Doctor

   Freddie Highmore, în rolul lui Shaun Murphy, joacă exepțional rolul unui medic rezident savant care suferă de autism. După serialul House, David Shore dă lovitura încă o dată. Recomand.

vine o zi cînd știi că, oricît ai încerca să pui haine pe el,
visul acesta tot rămîne gol înăuntru,
pielea și creierul, și tot ce făcînd parte din tine,
făcea parte din el,
se grămădesc în dune de pustiu, într-un departe
de care îți va fi dor.

visul e dintotdeauna și pretutindeni,
în mîinile lui a fost așezată viața noastră atunci,
ne este transmis pentru a-l îngriji, curăța, mîngîia
și a-i umple golul cu ploi, soare,
vînt și desene zîmbet.
vine un timp cînd știi, conturul pe care-l trasezi
la primul desen contează cel mai mult,
cu stîngăcie cu tot,
scheletul lui alb și lucios va lumina drumurile nopții,
cadența pașilor
va avea același contur,
scheletul lui alb și lucios va fi temelie oricărei dorințe
închipuite,
visul e întotdeauna în mîinile tale, dacă-i găsești aripile,
puteți zbura împreună,
îmi spunea mama în timp ce eu înălțam zmeul din cireșul copt,
voiam să mă cațăr sus, acolo unde cireșele puteau să se înmoaie
în cer și să devină albastre,
mă cățăram în vîrful copacului
ca să mă conving că totu-i palpabil,
chiar și frîntura aceea de imposibil despre care spun
că mama s-ar îndura și acum.

rostul zilelor
sunt rîurile care străbat munți și podișuri într-o porțiune a curgerii,
suprafața pe care am putea aluneca pe-o hartă precară a inimii,
fără s-o spargem.

vine un timp cînd lacrimile ninse ale oamenilor
se prefac în nopți de Crăciun și sînziene.

visele și cerul din noi au anotimpuri,
la fel și cele de-afară

23 iunie 2011



din cartea ”La marginea lumii”, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2014

din vremea în care plimbarea la plajă nu era interzisă

   Azi am terminat de recitit Memomedul. A fost o lectură extrem de plăcută, mai ales că acum, știind exact ce am în farmacie, mi-am permis să sar peste multe pasaje inutile. Recomand farmaciștilor și asistenților de farmacie reluarea lecturii Memomedului cînd au timp liber. 

     Stam amîndoi tolăniți în curte. El pe unde apucă, eu în scaunul meu pliabil, sub lumina plăpîndă și plăcută a soarelui de la ora 16. Brusc, îl surprind în fața mea, stînd demn, privind ușor într-o parte, cu blana lui stufoasă scăldată de razele soarelui, un adevărat Leonard von Năvodari. Era poza perfectă, absolut perfectă. Aș putea zice, unică. Cu mișcări cît mai lente pipăi cu mîna dreaptă masa de lemn împletit de lîngă mine în căutarea telefonului. Pentru prima dată îl lăsasem în casă la încărcat. Asta e. Distrug momentul și mă duc după telefon. Cuțu devotat după mine. Pregătesc camera și îl invit să stea jos în locul respectiv. Latră de cinci ori înainte să se supună dar în cele din urmă ia loc. Nu mai e aceeași înclinare a capului. Magia dispăruse, dar tot l-am captat cumva.

   Așadar, vă prezint un Leonard von Năvodari, Contele.

Unele peste altele

de Leo Butnaru

Mă întrebi ce impresie mi-a produs
crîngul de bambus
acolo la mănăstirea Shaolin
în China?

- Mai ales pe furtună
cînd tijele-i prelungi se băteau sec
unele de altele
ai fi putut crede că
nu e decît funestul schelet
al universului...

Apocalipsă romantică

de Liliana Armașu

Sfîrșitul fiecărei zile e ca o mică
apocalipsă.

Aruncați în apele nebănuit de adînci ale nopții,
nu vom ști niciodată pe cine-l va trece primul
corabia înșelătoare a lui Noe
pe celălalt mal al Styxului.

Degeaba ne tragem cîte șapte zăvoare la uși
și ne ascundem sub plapuma caldă
a siguranței de sine,
furtuna poate începe și într-un pahar cu apă.

Și cum despre  toate lucrurile astea mai bine e să taci,
pentru a nu strîrni printr-o suflare furiile apelor,
îți spun aici, în taină, că în fiecare seară
învăț să înot în cada pe jumătate plină,
imaginîndu-mi că plutesc ușur în largul mării,
alături de tine.

Așa mi-aș dori să naufragiez într-o noapte...

Pandind cerul

d r a g o s t e

Când ajungînd acasă

o găsești adormită pe sofa

 în hainele de birou

și îi scoți încet unul după altul pantofii,

 apoi cu acuratețea unui bijutier

 îi îndepărtezi ochelarii;

 o acoperi cu haina ta

și o privești îndelung

de parcă ai vedea-o pentru prima dată.

 ești fericit doar pentru că este ea alături,

cu tine, doar pentru tine.

Privind-o, în ochii ei vezi strălucirea

din adîncul unui izvor neclintit

și nu lași nimic să distrugă

ceea ce ați construit împreună

iubind.

  

Cartea de la San Michele - Axel Munthe

      Axel Munthe, un medic de o calitate umană excepţională, iubitor de oameni şi animale, iubitor de viaţă şi de tot de e frumos. Cartea de la San Michele, o carte de povestiri ce au ca liant memoria acestui om care a ştiut pentru ce trăieşte. „Ceea ce păstrezi pentru tine vei pierde; iar ceea ce dăruieşti, al tău va rămâne pe vecie”

Se poate cumpăra:

EMAG

A dog's journey

   O comedie ușoară și plăcută bazată pe o poveste de dragoste în care rolul principal de Cupidon îi revine unui cățel care de fiecare dată cînd moare, renaște în corpul unui alt cățel pentru a-și regăsi finalmente stăpînul și a-i readuce fericirea și dragostea. La fel de reușit mi s-a părut și al doilea film din seria asta.

”Uciderea Comandorului” de Haruki Murakami

     

   

    Un pictor portretist este părăsit de către soția sa după cîțiva ani de căsnicie. Decide să plece din apartamentul în care locuiau și o vreme să trăiască din economii, refuzînd să facă portrete. Călătorește fără țintă pînă i se strică mașina. Într-un moment dat în timpul călătoriei are o scurtă relație amoroasă cu o necunoscută care pare să fie urmărită de cineva, bărbatul cu Subaru alb. Chipul urmăritorului i se imprimă în minte și îl urmărește obsesiv, împletindu-se cu alte puncte cheie. Un prieten îi oferă drept locuință casa tatălui său, Tomohiko Amada, un pictor celebru care este spitalizat. Casa se află în inima unor munți. Pictorul ajunge să fie profesor la o școală de pictură din satul apropiat. Dintre studentele sale, își face o iubită măritată.  Într-o zi oarecare primește o comandă extrem de valoroasă pentru portretul cuiva. După mai multe refuzuri, în cele din urmă, acceptă.

     Cine este Menshiki? Care este sursa sunetului și ce legătură apare între pictura din pod și respectivul sunet? Cum se va derula isoria legată de fiica sa? Cum se vor dezlega legăturile existente între toate acele puncte cheie ale romanului, vă las vouă să descoperiți dacă nu ați citit cartea.

   Lectura este una ușoară, plăcută, așa cum autorul ne-a obișnuit. Nu lipsește suculența, și nici misterul, deși narațiunea pe alocuri pare a fi amînată. Simplu, dar plin de acuratețe, cu imagini expresive atît asupra exteriorului imediat cît și asupra unor stări lăuntrice. O lectură pe deplin plăcută și relaxantă, deși unul dintre capitole mi s-a părut scris foarte prost din toate punctele de vedere. Vă las să îl găsiți voi.

Se poate cumpăra:

ELEFANT - Cartea I 

ELEFANT - Cartea II

EMAG - Cartea I

EMAG - Cartea II

”Nu vreau să fiu ingrat, nici ca frumosul meu sînge să îngrașe bestia asta limfatică.”

Sartre

In vreme de pandemie este recomandata spalarea de bani

Exercitiu:

- buna ziua! O cutiuta de parasinus va rog.

- pentru dvs sau altcineva?

- pentru mine.

- boli cronice, tratamente, alergii?

- nu, nu. Vreau doar sa fie rezerva in casa.

- x lei ar costa. Achitati numerar sau card?

- numerar.

- ati dezinfectat banii acasa?

- nu.

- in cazul acesta va rog sa nu atingeti liziera cu banii si sa puneti bancnota direct in acest borcan cu alcool sanitar. Doriti sa va dau rest dezinfectat sau nedezinfectat?

- dezinfectat, daca aveti.

- doar o clipa, sa scot bancnotele din borcane si sa le usuc cu un prosop de hartie.

- cata grija aveti pentru pacient!

- incercam, da.

- sa stiti ca puteam sa platesc si card.

- grozav! Incepeti cu aceasta idee data viitoare!

- sanatate!

- sanatate!

Comunicarea cu oamenii dificili de Roberta Cava

      Mi-a plăcut. O carte constructivă, cu exemple relevante, care abordează o multitudine de probleme pe care le poți întîlni atît la locul de muncă, cît și în relațiile interpersonale. Te învață cum să relaționezi cu oamenii irascibili, nepoliticoși, nerăbdători și agresivi. Definește diferite tipuri de comportament și oferă soluții. Învață șefii să comunice cu subordonații dificili, dar învață și subordonații să comunice cu șefii dificili. Extraordinară, superbă și de super utilitate acestă carte.

    Te învață cum să răspunzi corect  la telefon în diferite situații. Te învață cum să abordezi clienții nemulțumiți, nerăbdători, puși pe ceartă, astfel încît să îți reprezinți onorabil firma. Definește bullying-ul: hărțuirea, amenințările, violența, dar și hărțuitorii. Explică costurile invizibile pe care le suportă firma pentru existența bullying-ului la locul de muncă. Jumătate dintre companiile existente angajează hărțuitori și aproape jumătate dintre angajați vor fi victime ale bullying-ului cel puțin o dată de-a lungul carierei lor.

      Explică importanța comunicării clare la locul de muncă și a feedback-ului. Vorbește despre diferitele tipuri de probleme întîlnite la angajați (pauze de masă prea lungi, vorbitul la telefon îndelungat în interes personal, angajații necinstiți, abstenteism, angajați predispuși la greșeli, angajați care dau vina pe alții etc. Despre abordarea conflictelor de personalitate, abordarea oamenilor sensibili, abordarea prejudecăților legate de femeile aflate în posturi de conducere. Este prima carte care mi-a lăsat impresia că este indispensabilă oricărei firme în care există mai mult de un angajat, oricărui șef, oricărui subordonat, firmelor al căror domeniu de activitate presupune interacțiunea cu omul. Mi-a plăcut enorm!

Se poate cumpăra:

Elefant

EMAG

CARTURESTI

LIBRIS

LIBMAG - în data de 15.04.2020  - 19% reducere pe Libmag

***

Aștept  să dispară
răul din lume
ca aburul
într-o dimineață
de iarnă.