vineri, 9 septembrie 2011

În cel care tace nu ştii ce zace



-         Dacă o să vorbeşti cu Adriana aşa cum vorbeşti cu mine, va fi bine. Ei îi place de tine, dar o alarmează faptul că taci. La început nu înţelegeam de ce ar fi o problemă faptul că eşti tăcută, dar am vorbit cu Lenuţa şi ea mi-a spus că în cel care tace nu ştii ce zace, de asta e bine să fii cât mai sociabilă. Să vorbeşti cu ea aşa cum ai vorbit cu mine ieri şi azi. Să glumeşti, să povesteşti de una şi alta. Uite cum ai fost ieri şi azi e în regulă.
-         Îmi spui asta de parcă eu aş avea o problemă. De parcă m-aş afla într-o situaţie catastrofală sau în acea stare, prin care m-aş afla în imposibilitatea de a formula cuvinte, de a le pune într-o ordine, de a le lega înde ele, de parcă nu comunic deloc cu alţi oameni, ci stau într-o cuşcă, iar tu mi-ai fi un fel de psiholog, care-mi oferă floricele de hârtie pentru fiecare frază pronunţată logic şi coerent. Şi când se întîmplă să spun ceva amuzant, îmi dai o bomboană, bonus, ca eu, pe cât îs de limitată, să înţeleg că e foarte ok să fiu şi ironică. Umorul e mişto pentru aproape orice situaţie, nu-i aşa?
-         Tu nu ai o problemă, ştiu că vorbeşti cu mine şi cu prietenii tăi, dar trebuie să fii deschisă şi cu străinii. Trebuie să fii mai comunicativă cu ceilalţi.
-         Eu sunt foarte comunicativă cu oamenii dintr-o generaţie cu mine sau cu oamenii cu care am ceva în comun. Despre literatură, de exemplu, pot vorbi la infinit, dar nu pe oricine îl interesează. Ţie îţi este interesant, măcar şi pentru faptul că sunt fiica ta, dar pe Adriana nu cred s-o prindă poveştile astea despre mine şi prietenii mei sau istoriile din cărţile citite. Sunt anumiţi oameni cu care pot vorbi despre asta. Mai sunt oameni cu care pot vorbi despre ei sau despre tot felul de lucruri la care ajungem. Adriana mi-e un om străin. Mă comport în prezenţa ei la fel cum mă comport când mă aflu în compania mai multor oameni, deşi am impresia că dacă am sta singure la o masă, i-aş vorbi. În momentul în care alături de ea mai e cineva, măcar şi o singură persoană, eu mă retrag şi las responsabilitatea celui dominant. De exemplu, dacă ea ar sta acum la o masă cu noi, sunt sigură că voi două aţi vorbi cel mai mult. Eu poate aş da din cap în semn de acord cu unele lucruri şi aş răspunde la întrebări. Niciodată nu mă silesc să mă bag în seamă, ştii asta. Spun că tu ai fi omul dominant, fiindcă eşti dintr-o generaţie cu ea.
-         Trebuie să faci un efort şi să fii cât mai sociabilă.
-         Eu nu înţeleg de ce repeţi atâta cuvântul trebuie şi de ce ar trebui eu să pălăvrăgesc aiureli în stânga şi-n dreapta, doar ca să umplu tăcerea pe care unele minţi ar putea-o primi ca fiind stânjenitoare? Mai bine tac infinit. De ce să-mi irosesc cuvinte, aşa, doar ca să mă fac plăcută?
-         Ea este drăguţă cu tine şi tu n-ar fi rău să-i fii recunoscătoare.
-         Eu îi sunt recunoscătoare, dar ştii, atunci, când eram la masă şi mi-a zis că ‘s frumoasă, deşteaptă, talentată, dar tăcerea mea e un defect, atunci chiar m-am înfuriat, m-aş fi revoltat, aş fi purtat atunci o discuţie aprinsă pe tema asta, dar mi-am dat seama că eram prea încinsă ca să fiu amabilă, şi, oricum n-ai da, eram la ea acasă, nu vroiam să pornesc un scandal, mi-am înghiţit furia şi după ce mi-am terminat de băut ceaiul, m-am dus în odaia mea şi am scris în jurnal. Pe mine chiar mă enervează cum tu şi alţii interpretaţi tăcerea ca pe o boală patologică. Am avut şi momente în care îmi era realmente greu să comunic cu ceilalţi, dar atunci era altceva: surmenajul de la muncă, stresul, organismul slăbit, presiunea psihologică… Am trecut peste asta, nu poţi s-o ţii una şi bună toată viaţa că eu aş avea o problemă cu comunicarea. Află că nu am absolut nicio problemă cu formularea cuvintelor, cu ele mă împac chiar foarte bine mersi.
-         Eu încerc să-ţi spun că trebuie să fii un piculeţ mai vorbăreaţă cu străinii, ca ei să nu creadă că stai supărată pe ei sau că ai gânduri rele. E mai bine să spui ce gândeşti, aşa doar poţi apropia oamenii de tine.
-         Pe mine mă doare fix în pix de ceea ce cred ei şi n-am nevoie să mi-i apropii. Nu, dacă vreau să tac, tac, şi nu e niciun defect în asta. Punctul.
-         Bine, fă cum ştii, dar eu nu te sfătuiesc de rău. Comunicarea…
-         Ştiu că e importantă comunicarea, dar mie chiar nu îmi lipseşte. Am un caracter. Dacă personalitatea mea a fost construită pe modelul copilului cuminte şi ascultător, adică, ştii şi tu sistemul şcolar… asta sunt, nu mă pot forţa să fiu mai zburdalnică de atât în cuvinte. Elevii gălăgioşi şi neascultători, după şcoală pot deveni nişte personalităţi foarte interesante. Moni, de exemplu, spune că mereu făcea tărăboi la lecţii, vorbea cu băieţii în timpul orelor, era agresivă-n răspunsuri, nu-i păsa de nimeni şi de nimic, profii mereu au avut cu ea bătaie de cap, ea spune că în cazul în care ar deveni profesoară, ar şti cum să se descurce cu gălăgioşii, fiindcă poate intra uşor în logica lor, pe cînd elevii cuminţi, în majoritatea cazurilor, nu pot aduce ordine în clasele lor, dacă devin profi, desigur, cu anumite excepţii, dar asta ţine deja de măiestrie. Cât am fost elevă, îmi detestam colegii gălăgioşi, că nu ne lăsau să învăţăm în linişte, pe când în afara lecţiilor mi se păreau chiar foarte simpatici, fiindcă erau liberi. Aveau mereu combustibil în actul de a povesti, erau haioşi, degajaţi şi în mare parte nu plictiseau. Mai era ideea cum că nu poţi fi scriitor meseriaş dacă nu poţi fi un povestitor bun în viaţa reală, Florin a spus-o, când eram la Orheiul vechi, şi Mugur i-a dat parţial dreptate, dacă nu chiar în întregime, dar eu cred că mai depinde şi de caracter, gen, unii pot fi buni povestitori în compania oricăror oameni, iar alţii, care-s mai rezervaţi, se pot deschide numai în preajma unor oameni cu adevărat interesaţi de persoana lor şi de lucrurile pe care le-ar putea povesti, iar asta nu-i face scriitori proşti. De cele mai multe ori am ales tăcerea şi nu am regretat niciodată. Pe când, în alte cazuri, când, peste voinţa mea, am ales cuvintele, chiar şi puţine, au fost cazuri când le-am regretat cumplit, mai ales când au pornit dintr-o percepţie greşită a realităţii lucrurilor. Oamenii sunt foarte diferiţi. De la unul la altul, normalitatea poate fi privită atât de divers, încât, prins la mijloc, să nu-ţi dai seama cine are cu adevărat dreptate sau care adevăr e mai aproape de tine.

5 comentarii:

nicu spunea...

Total de acord.Cand am auzit prima data zicatoarea, nu am luat-o in serios, insa odata cu trecerea timpului i s-a adeverit veridicitatea! Da... oamenii sunt diferiti dar de ce-i ce tac, trebuie sa te fersti cel mai tare. Uneori e mai bine sa stai in casa shi sa joci: casino online decat sa dai peste vreun netrebnic pe strada!

Ecaterina Ștefan spunea...

ma amuza commul tau, dar nu stau sa explic, ca pierd vremea.

Carolina spunea...

da tu văd că te-ai apucat bine de proză. :)

Ecaterina Ștefan spunea...

am avut niste zile libere si ca sa nu ma plictisesc, mi-am zis "ia sa nu piert timpul", nu le-am postat pe toate. si cartea lui dudu m-a inspirat un pic.

dar gata cu leneveala, de maine imi pregatesc documentele pentru viza. poimaine intru la ambasada sa depun cerere.

p.s. nu uita diseara cenaclu, urmeaza ploaia de critica peste mine, iar eu o sa-mi deschid umbreluta si o sa ascult.

omr spunea...
Acest comentariu a fost eliminat de administratorul blogului.