Se afișează postările cu eticheta texte. Afișați toate postările
Se afișează postările cu eticheta texte. Afișați toate postările

duminică, 4 decembrie 2022

Iubire


Singura oglindă în care vreau să mă uit sunt ochii tăi

Prin ei mă descopăr infinit mai bună

Cel mai bun loc în care am călătorit vreodată sunt brațele tale

Locul pe care îl pot numi acasă

Singurii munți pe care vreau să-I escaladez sunt umerii tăi

Sufletul tău în inima mea e ca fluviul Zambezi în inima Africii

Ia o mie de forme ca să hrănească hectare de vegetații

Să adape miliarde de păsări și animale,

Altminteri pe cale de dispariție

Când sufletul tău este lângă sufletul meu

Prin demnitate

Ne transformăm în cea mai înaltă cascadă a lumii



duminică, 21 august 2022

Grădina inimii mele



Fiecare cameră a inimii mele se termină în câte o gradină și are o definiție. Camera tăcerii a fost prima și cea mai statornică. Aici s-au structurat primele cuvinte și, ceva mai târziu, coloana vertebrala a poeziei, poate chiar selectivitatea frumuseții.
Camera curajului a fost mobilata poate atunci când mi-am contrazis cert și consecvent primul învățător de fizica, insistând asupra percepției mele. Vorbeam despre același lucru, dar din doua unghiuri diferite.
Camera lucrurilor frumoase a fost mereu preferata mea și era suficient să am parte de un răsărit sau apus, de o ploaie sau o ninsoare, de o pictură în ulei magnifica sau o poezie care te miș. A început cu cărțile de povești, apoi cu desenul de natură statica în care timp de o luna lucrai în creion desenezi o simpla vaza, rotindu-ți copilăria în jurul acelor pete de umbră și de lumina care trebuiau echilibrate într-un mod realist. Apoi toate bibliotecile lumii cu cele mai diverse cărți, și tot acolo, structurile chimice din universitate, logica frumoasa din spatele lor, structuri desenate pe plaja și între stelele nopții.
Cea de a patra camera am lăsat-o deschisa pentru cei ce fac parte sau urmează să intre în familia mea. I-am acceptat doar pe cei care s-au descălțat înainte să pășeasca. I-am iertat când ulterior dintr-o grabă mai mult sau mai puțîn semnificativă, au uitat o facă.

"Călătorie dintr-o camera în alta" e și despre mine, aceasta fiind una dintre puținele călătorii pe care mi le-am dorit. Fiecare gradină conectată cu fiecare dintre camerele în care am crescut și care au crescut în mine au fost singurele de care am avut nevoie, așa cum noi toți avem nevoie de forța vindecătoare a naturii.
Am lăsat să sălășuiască în camerele și în marea gradina a inimii mele doar sentimente bune, demnitate și curățenie, doar verticalitate și beatitudine. Oricât de greu mi-ar fi fost să mă integrez în lume, corecta fiind, mi-am băut ceaiul negru doar în balansoarul meu din mijlocul acelei grădini și am lăsat aproape doar oameni care dețin conceptul de frumusețe, deci au suflet.




vineri, 19 august 2022

Chat

©Priscilla Du Preez


Altminteri ai putea crede
Că ți-am acceptat cererea de prietenie
Dintr-o simplă eroare de tastare
Dintr-o clipă de neatenție
În care mi-a alunecat degetul pe display
Și din felul meu blazat de a fi
      Ulterior
Din lenea de a corecta eroarea.


 

joi, 18 august 2022

Așteptări

©Muhamad Rizal Firmansyah



”Ne vom descurca” este tot ce vreau să știu despre viață.

Restul este un cumul de urcușuri și coborâșuri între

Ceea ce este predestinat eșecului

Și ceea ce este predestinat strălucirii.

Noi am fost strălucitori 

Suntem strălucitori,

Și întotdeauna vom străluci 

Cu transparența unui diamant

Cu transparența unui val oceanic 

Dimineața devreme în Maldive,

Cu transparența cascadelor din Venezuela

și a celei mai curate lacrimi de fericire.




duminică, 14 august 2022

#paradis privat

©Jakob Owens

 

Am putea să ne trezim dimineața și să înotăm în mare
apoi să ne bem ceaiul negru sub vița de vie
cu cea mai gingașă fetiță în brațe
vorbind despre continente, Pessoa, 
Giacometti, Matisse,
și alte tipuri de artă

sau cărțile lui Dulcan.

Am putea să ascultăm Frank Sinatra de pe vinyl
și să înotăm dimineața în mare zi de zi
până într-un septembrie târziu,
când pe scaunele noastre 
de pe care obișnuiam să ne bem ceaiul,
vor fi căzut frunze.

Am putea să ne udăm grădina și să ne mângâiem cățelul
pândind creșterea trandafirilor de peste un anotimp
pândind primul ”mama” și primul ”tata” al copilului nostru

și acesta să fie paradisul nostru privat.

vineri, 12 august 2022

Cu tine

Motto: 

”Pe vremea când nu te aveam/ Iubeam Natura așa cum pe Cristos îl iubește liniștitul călugăr.../Iar acum iubesc Natura/ Ca un călugăr liniștit pe Fecioara Maria,/ Cu religiozitate, în felul meu, ca și înainte,/ Dar cumva mai emoționat, mai apropiat.”

                                                                                     Fernando Pessoa, Păstorul Îndrăgostit




Orice s-ar întâmpla în viață,
 Noi nu decidem nimic.
                                            Doar Natura decide în locul nostru,
               Așa cum a decis nașterea noastră aici.
       Așa cum a decis iubirea noastră
Și culoarea celor mai frumose locuri,
Ființe și întâmplări.

Iar atunci când răul se întâmplă,
                      Natura îl curăță 
       Și le așază pe toate 
           Acolo unde trebuie să fie,
   Așa cum, într-o noapte de vară, lumea acvatică curăță apa oceanelor,
  A mărilor, și a fiecărui râu binecuvântat să existe.

         Noi nu decidem nimic.
         Noi nu am decis nimic.
Totul a fost împletit în jurul unei fante de lumină
     Prin care am privit viața
         Cu luciditatea minții
            Găsindu-ne unul în îmbrățișarea celuilalt.

      Te-ai născut pentru mine.
      M-am născut pentru tine.
Nimeni și nimic nu poate schimba asta,
Nici măcar Dumnezeu.


 

joi, 27 august 2020

Plimbare matinală

 

 


     Era o dimineață limpede și scările de lemn care coborau înspre plajă păreau să-și fi pierdut din încremenire sub razele matinale plăpânde care cădeau oblic asupra teraselor golite, a saltelelor desumflate și a șezlongurilor abandonate într-o tăcere reconfortantă. Părea un spațiu perfect melancolic pentru cei care pot percepe în briza mării galeria amintirilor unei trecut. Tot ce faci în prezent își va pune amprenta asupra viitorului. Tot ce faci acum se leagă de tine ca rădăcina unei vițe-de-vii de pământ și se-ntoarce la tine, te-ntoarce acolo unde ai fost, și peste zeci de ani, amintindu-ți fața pe care o vedeai în oglindă, chipul tău neliniștit, plin de ambiții, în baia unei subterane dotată cu sală de lectură, unde îți aruncai regulat câțiva pumni de apă pe față, imaginându-ți un viitor strălucit, un viitor meritat.

    Când faci focul, jăratecul rămâne o vreme încins, jăratecul mocnește tăcut pentru o vreme, răscolind proaspăta amintire a flăcării, apoi totul devinde cenușă, o cenușă spulberată de vânt, ajunsă în palmele tuturor celor care știu să o piardă. Momentul în care poți să nu te mai gândești la nimic e cel în care ai în fața ochilor cerul liber și nemărginirea și începutul unei noi zile, un început asemenea zâmbetului care străbate vuietul mării.








duminică, 26 aprilie 2020






vine o zi cînd știi că, oricît ai încerca să pui haine pe el,
visul acesta tot rămîne gol înăuntru,
pielea și creierul, și tot ce făcînd parte din tine,
făcea parte din el,
se grămădesc în dune de pustiu, într-un departe
de care îți va fi dor.

visul e dintotdeauna și pretutindeni,
în mîinile lui a fost așezată viața noastră atunci,
ne este transmis pentru a-l îngriji, curăța, mîngîia
și a-i umple golul cu ploi, soare,
vînt și desene zîmbet.
vine un timp cînd știi, conturul pe care-l trasezi
la primul desen contează cel mai mult,
cu stîngăcie cu tot,
scheletul lui alb și lucios va lumina drumurile nopții,
cadența pașilor
va avea același contur,
scheletul lui alb și lucios va fi temelie oricărei dorințe
închipuite,
visul e întotdeauna în mîinile tale, dacă-i găsești aripile,
puteți zbura împreună,
îmi spunea mama în timp ce eu înălțam zmeul din cireșul copt,
voiam să mă cațăr sus, acolo unde cireșele puteau să se înmoaie
în cer și să devină albastre,
mă cățăram în vîrful copacului
ca să mă conving că totu-i palpabil,
chiar și frîntura aceea de imposibil despre care spun
că mama s-ar îndura și acum.

rostul zilelor
sunt rîurile care străbat munți și podișuri într-o porțiune a curgerii,
suprafața pe care am putea aluneca pe-o hartă precară a inimii,
fără s-o spargem.

vine un timp cînd lacrimile ninse ale oamenilor
se prefac în nopți de Crăciun și sînziene.

visele și cerul din noi au anotimpuri,
la fel și cele de-afară

23 iunie 2011



din cartea ”La marginea lumii”, Editura TIPOMOLDOVA, Iași, 2014





duminică, 9 septembrie 2018

Ai plîns şi cerul s-a înseninat

Nimeni nu iubeşte cuţitele,
când amintirile se decojesc
şi rana rămîne deschisă.
Atât de simplu priveşti dispariţia,
de parcă tu însuţi ai fost întotdeauna
un gol.
Suntem cu toţii aici,
dar nu înţelegem cum de s-a întîmplat
că ai plâns şi cerul
s-a înseninat.

În colţul buzelor

Tu eşti dragostea care se sprijină-n perete.
Păpădii vii, păpădii moarte.
Era un lemn greu, cu sau făr’ ornamente,
după uşă speranţe deşarte.
Mă imaginam că plimb vidul prin încăperi,
nicio spargere în aşteptarea dintotdeauna.
Absurd mă uitam la-ntuneric, printre tăceri,
înăuntru sau înafară, totuna.
Îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe
spatele tău.
Citeam şi nu mai citeam deloc din Murakami.
Credea că poate să-mi fie un zeu.
Schiţam pe inimi lungi caligrame.
Ca-n mijlocul ceţurilor de munte de înălţimi eram
absorbită,
luna se ridica întreagă ca o piele nelocuită.

Phamen

Pielea va fi mereu un strat de zăpadă,
mi-ai zis.
Adu-ţi aminte ziua în care eram amândoi
în faţă, privindu-ne
în apă ca într-o oglindă.
Toate oscioarele şirei spinării
atunci mi le-ai numărat pe degete,
mereu incomplet.
Dă-mi drumul, lasă-mă să plec şi
zi-mi dacă lucrurile la care te uiţi
se micşorează continuu
când mă apropii.

În barul ăla jegos a cântat Bjork

Barul acesta jegos pe nume Renet
de pe strada Petru Rareş 37
de lângă blocurile Asemului a cântat
Bjork - All is full of love.
M-am mirat cumplit cum în barul ăla
în care se vinde Stolicinaia ieftină
putea să cînte Bjork.
Era acolo un tip care bea bere
şi se uita la geam,
iar când a început să cânte Bjork,
tipul îşi sorbea berea mai încet,
se uita la geam gânditor, de parcă
toate grijile atunci deveneau
un violet spălăcit, care tot mai mult bătea
înspre transparent, înspre invizibil,
înspre dispariţie.
El a închis ochii şi a început să danseze
de parca era high.
Căutam de fapt Eagles cu Hotel California.
Păream nişte analfabeţi, nu ştiam amândoi
ce literă urmează după R
şi când am lăsat jetonul să cadă,
când am băgat
prima oară un jeton într-un tonomat,
a început să cânte
Ce seară minunată mai spune-mi iubito o dată
Era să-l sufoc de furie
deşi nu el a schimbat piesa.
Era insuportabil. Nu am stat să ascultăm.
Ne-am întors în spaţiul pentru nefumători.
Spaţiul acela despre care nu ţi-ai da seama
pentru nimic în lume că e o sală de mese,
dacă intri pur şi simplu în magazin,
fiindcă pe uşa albă care te duce înăuntru
e afişată o foaie albă,
iar acolo scrie:
intrare pentru personal.
O sală luminată prea slab
ca pentru poeţii obscuri
care nu o să scrie niciodată poezii adevărate.
Am ciocnit fără zgomot paharele de plastic
şi ne uitam amândoi cum o picătură
din paharul lui a căzut în al meu,
parcă absorbiţi de picătura aceea.
Să-mi dai picătura înapoi, a zis zâmbind,
când am început să discutăm
despre lucrurile care ne-au schimbat,
să ne povestim,
descoperind fiecare propriul iad sau rai.
Mai aveam un jeton când
ne-au dat afară ca să încuie localul.
Am ieşit fără să ne ţinem de pereţi.
Prea târziu am realizat că
am rămas fără un ban,
că şi-a uitat în barul acela carneţelul cu
romanul secolului scris înăuntru,
că întârziam la cenaclu.
Mergeam rapid înspre Librăria din Centru,
se întâmpla acolo ceva
despre cărţile nemţeşti,
despre Ernu.
Mergeam cu pas grăbit.
Vorbeam de terorismul poetic
şi brusc două dulapuri de oameni
l-au apucat de reverul cămăşii
şi l-au ticsit într-o maşină. Nu a durat asta
decât o câtime de secundă.
Am reuşit doar să clipesc
Nu îţi facem nimic rău, apasă pe gaz
doar apasă pe gaz,
au spus, încă se uitau sub capotă,
iar el vroia să schimbe viteza
să ajungă aşa la cenaclu.
Mă gândeam la existenţialism,
la piesa lui Bjork,
la cum dansam ca în
cosmos, cu ochii închişi,
cum vedeam culori calde,
la primul jeton căzut aiurea.
Mă gândeam la picătura aceea
pe care nu i-am întors-o.


Atât de curat

Iar când ajungi la
coaja lămâiei,
simţi cum parcă
noaptea se dezbracă
mai sus de pervaz.
Şi chiar de n-ai stat sub
cerul ud,
îţi picură stropii din păr,
ca şi cum ai fi parte
din cerul acela
şi-ai vrea să rămâi
sub coaja lâmâiei,
în dragoste,
o floare, care să-şi strângă
puternic
petalele împrejur.

Arhitectura iubirii

Prin jaluzelele verzi mă uit la balcon,
în bucătăria mea verde intră tot cerul.
Miroase a carne de vită şi vin de bacon,
palmele tale îmi mângâie părul.
Vecinul de jos se joacă în cărţi pe pervaz.
Tai salată de roşii cu ardei şi cu ceapă.
Buzele tale se apropie de-al meu obraz,
dar să pun la clocotit nişte apă.
De sus felinarele par nişte chibrite,
apropo, să aprind aragazul de-acum!
Felinarele sunt chibrite-ndoite,
te apropii tiptil să mă sperii cu-n BUM!
Ca-n aburul apei ai degete fine.
Vreau ceai de lămâie cu miere de-albine.

O haită de câini vagabonzi

Vai, spui, tu nu i-ai auzit.
Citesc pe plăcuţa de la intrare,
dau pasul în urmă, tu păşeşti încrezut.
Tremur, mă fac şi eu c-aş fi curajoasă,
dar continui să dau întrebări.
Stăm pe beton.
Nu atât furii, cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi.
Se apropie o haită de câini vagabonzi.
Povestesc mai departe cu vocea întreagă:
îmi pare rău că în parcul catedralei
nu cresc flori de câmp.
Îţi înfingi degetele în palma mea.
Peste durere, spaima chircită-n stomac,
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini,
de parcă, acolo, în locul lor,
ar fi o fantomă.

Am fi ajuns

Nu sunt periculoase
unde sunt pustii, sau, cel puţin,
aşa le aud. Pe unde am mers nu
înseamnă să te plimbi.
Poate o energie,
o aură ce trezeşte reacţii.
Sunt periculoase.
Nu poate trezi supărări,
dacă supărările
nu au existat până la ea.
Tăcerea e sublimă,
e un drum fără oameni.
Nu sunt periculoşi. Noi îi facem
să pară aşa.
Au nevoie măcar de prezenţe,
cât ai traversa zebra
alături de cineva.
Aici nu există
pericol înafara cuvintelor.
Pericolul se adăposteşte în cuvinte.

Dar nimeni nu trebuie să ştie asta

Vântul umed deschide fereastra cu stropi pe obraji,
se trezeşte, se pipăie, Sunt încă viu, îşi zice
şi se culcă la loc.
Când oraşul lui natal devine un fel de Madrid
în care de trei zile numai plouă şi plouă,
se încruntă şi nu vorbeşte cu nimeni,
când de fapt adoră ploaia, dar nimeni nu trebuie să ştie asta,
şi el doar clipeşte,
clipeşte cu ambii ochi odată,
ca două uşi care se închid şi se deschid.
Când stropii par să se fi angajat să facă zgomot,
mult zgomot,
cântăreşte tot ce a ştiut până acum,
dar dimineaţa certitudinile se învârt
ca fulgii în viscol.

Dac-adormi

Ochi de sticlă
şi cu sufletul în ceaţă
cât să rămân pe loc.
Pe obraji se scurg
dintre acelea care
n-au reuşit să îngheţe-năuntru.
Aici dac-adormi,
nu îţi mai pasă
ce se-ntâmplă afară.
Îmi aleg o zi
pentru tăcere
şi număr:
trei milioane patru mii
şapte sute
opt zeci şi patru...
La voi mă gândesc
numai toamna.
Cu voi vorbesc doar dacă
sunt în preajmă şi alţi oameni.
Toamna trebuie să aibă
trotuare nemăturate,
să-mi aud paşii foşnind.
Dimineaţa,
când nu ne simţim singuri,
când ne putem recunoaşte.
Cel mai bine cunosc
drumul prin ceaţă.
Pe-aici zilnic merg
apăsat
cu emoţii
în tălpi.

Faţă în faţă

Când treceam pe lângă chioşcul
acoperit cu afişe publicitare urâte,
când mă pierdeam cu zâmbetul pe buze
între oameni îngrijoraţi,
când mă găseam faţă în faţă
cu nişte persoane necunoscute
cărora trebuia,
fiindcă aşa se cuvine,
când cerul parcă a încremenit
ca să se mişte în voie vârfurile de copaci,
când am urcat în troleibuzul 24,
ajuns la staţie în acelaşi timp cu mine,
acum,
atunci,
mereu
am ştiut că
totul e ca o bilă de bowling
care deja a fost aruncată.

Marta

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea,
iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
iar soră-mea îşi încerca creioanele
pe faţa mea.

*din volumul Cântece de la șase, Ecaterina Bargan, Editura Gunivas, 2011

duminică, 2 septembrie 2018

continuă căutare

dragostea este o corabie largă
sculptată din interior
în care ne căutăm reciproc o viață
mereu în extremități diferite
și doar urmele pașilor noștri
se suprapun

pânzele albe se întind în zare
îngerii se trezesc
împing ghețarii din cale
întru salvare

cândva o să adormim amândoi 
în plapuma aceluiași ocean


plâns din carapace

am renunțat să adorm în suflete albe
să caut raza mai sclipitoare
până mi se face frig

oamenii au pășit desculți
în inima mea fără să mă trezească
la ore târzii de singurătate

uneori

vreau doar să mă ascund
într-o carapace
și cineva să mă țină în palme

port curajul

a întinde visul 
peste balustrada realității
înseamnă să rostogolești limitele solide
să răsucești spațialitatea
să devii cactusul ciufulit
care-și lasă acele
în degetele morții setoase
copilul dezechilibrat
învățând viața să străbată 
pe bucicletă linia palmei

relicva lumii

mi-s venele râuri
în care corăbii vii duc pirați ireali
fantome alergând în urma timpului
chipuri imprimate în luna de ceară

destinul rămâne același
aceleași morminte uitate
în inima unui delfin

se-ntinde o pânză albă în zare
e zâmbetul lui dumnezeu
sau doar un
suflet de
om

să te doară

am mers prin viață pășind peste urmele altora
le-am deformat după talpa mea fără să-mi cer scuze
că suntem diferiți


descompunere


îmi scapă toate tristeţile în textura umedă dintre sfîrşit de
iarnă atrofiată şi primăvară fragedă
prin lemn cariat se scurge răsuflarea ta înspre ferestra
deschisă din zidul otrăvit
port mîna obosită prin păienjenişul izolat de insula chemărilor tale
e tinereţea prea revoltată
privirea străbate ruptura de plasă cu orizontul deschis de tăceri - raze incidente
ca valul îngenuncheat în indigo
mîngîi tărîmurile fărădeatingeri
sărut obrazul fierbinte
roşu dizolvat în ploaia disperată să se agaţe de un sau o ceva care să nu fie pămînt
nu oase descompuse în măduvă
sîngeroase războaie sau antilope devorate înainte de a-şi ciuli urechile
setea de viaţă nu cîntăreşte ce cade din balanţă
şi nici ce rămîne
cuvinte jupuite din cuvinte
tristeţea brută adîncită în cearcăne
strigătul omului care se îneacă


rătăcitul

o frică surdă te îndeamnă să te ţii departe
de spaţii înguste şi întunecate
abia de mai îngrămădeşti palmele în jurul candelei
să modelezi pîntecul femeii din care curge lumina se prinde universul
paşii se succed în cerc modelînd formele geometrice
de care va trebui să te desparţi cîndva
să te desparţi de copilărie de mamă de lumea ta
şi să plîngi din mers şi să nu-i pese nimănui
decît din depărtare şi doar intuitiv
parcă hipnotizat să-ţi treci palma
din zi în noapte şi invers ca dintr-un ritual în altul
avalanşă de mici întîmplări de care te agăţi
cu disperarea celui rătăcit
visezi la o cafenea simplă două ceşti aburind pereţii
oameni cu care să vorbeşti ore în şir sau acelaşi timp să îl taci
numai să nu îţi găurească singurătatea trupul
să nu te înghită himera din tot ce dispreţuieşti

niciodată până la capăt

întotdeauna despărțirea a fost la fel
o coajă verde de nucă în loc de pâine

și poate

cînd o să mă plimb singură pe strada ta
cînd te vei plimba singur pe strada mea
sperînd la o ciocnire întîmplătoare de priviri
dar nu ne vom întîlni

vom asculta acelaşi cîntec
şi poate
unul dintre noi chiar va plînge

va veni o vreme
cînd ne vom plimba în acelaşi cimitir
unul pe lîngă sicriul celuilalt
visînd la o minune
să ieşi viu de după cireşul alb
să ies vie din partea opusă cireşului

şi poate
va veni o vreme
pentru care
vom plînge împreună
de bucurie


trădare

o clipă
cineva țipă acum la mine
trebuie să urlu și eu la ei

e firesc așa

noi de asta murim
de asta ne naștem
deși
în fond
e același lucru

câteodată
poeziile nu-ți pot ține de cald
sau
de singurătate
dar sunt de 10 ori mai profunde
decât felul în care un prieten ar putea fi
în ale sincerității

nu doar eu
îmi doresc
un aparat fermecat
care să-mi șteargă
toate  fragmentele
mai triste
din trecut

majoritatea ar alege
iubirile cât se poate de frumos trăite
la timpul lor
și cât se poate de dureroase
la vremea despărțirii
sau trădările prietenilor
ceea ce în fond
este aceeași

merg pe drum
stau în bancă
încerc să adorm
și mă gândesc
să nu regret să nu regret să nu regret
nimic
cărțile chiar nimic nu m-au învățat
de trădare
sau cum să reacționez la ea

iar uiți să dai buzz

arunc o privire pe geam
exact ca un om care abia s-a trezit
mă gândesc
este toamnă
fac tratat cu octombrie
despre cum să mă servesc vieții
frumos solemn demn sau cu umilință
pe apucate ori cu neseriozitate
dacă stai multă vreme fără să citești
măcar o rubrică de ziar
sufletul se înnegrește ca unghiile 
ziua vinului își continuă serbarea
îmi las capul sub dușul fierbinte
ca să nu-mi văd cearcănele
mă sună cineva
o daaa sunați-mă
vreau să vă fac duminica infernală
nu răspund
mai bine arunc o privire asupra frunzelor
care stau tolănite pe străzi își continuă somnul
mă duc să le trezesc
când se întâmplă să mă gândesc că e prea mult
îmi cade o creangă în cap
sau un balon mă plesnește în frunte
de mâna unui copil răutăcios
cred că în altă viață îmi luam cafeaua în pat 
și mă gândesc
așteptarea e doar un pahar fragil de semicristal
pe care-l ducem cu palmele înghețate
și dacă rezistăm să trecem cu el strada
în partea cealaltă a drumului
avem șansa de a gusta din vinul negru
 al vieții
telefonul încă sună
și nu înțeleg
de ce nu se întâmplă 
măcar într-o singură dimineață
să mă trezească liniștea


*din volumul ”Între noi”, Ecaterina Bargan, Editura Lumen, 2009 - volum publicat în urma desfășurării proiectului ”Concursul de Debut Literar - Lumen 2008 - secțiunea Poezii

duminică, 8 iulie 2018

Curățenia apei



Fără a-ți dori asta
sapi o fântână infinită 
în inima cuiva
și scoți zilnic din ea 
iubire
cu găleata.

Îi tragi capacul în fiecare seară
ca să nu plouă 
cu gânduri murdare.

O deschizi dimineața devreme,
așa cum deschizi ochii
să se reflecte 
în apa adâncă a inimii
cerul
pe care zboară 
un stol de păsări
de parcă ar urma firul unui vis
gata împlinit

în adâncul fântânii.

joi, 5 aprilie 2018

Priorităţi

Ţi-am zis să-mi păstrezi ciuma camusiană,
te-am rugat să păstrezi ceva pentru bolile mele
şi să îmi arăţi puterile tale supranaturale.
Exact atunci a început să plouă.
O tăietură de cuţit în palmă,
precum un tremur stângaci de ţigară
pe pielea catifelată
şi aerul a prins un miros de sânge
cu ploaie,
cu soare placid.

M-am desprins din rama uşii
ca să o opresc, să te opresc, să nu dispari
ca o pânză albă umflată
pe masa lucioasă pe care îţi plimbai degetele.

Din volumul de versuri "Cântece de la șase”, Editura Gunivas, Chișinău, 2011

miercuri, 28 iunie 2017

   Mă întreb uneori dacă există vreo diferență între mormintele perfecționiștilor și mormintele celor care se lasă duși de val în orice direcție, oricare ar fi intensitatea vântului și mă întreb la ce bun se zbat primii și pentru ce... Suntem mai mici decât un mușuroi de furnici și mai trecători decât o generație de lăcuste. Suntem mai slabi decât un clar de lună când e luna înjumătățită. Orice ne-am dori, încetează să ne mai scânteieze interiorul în momentul în care se împlinește. Imaginația ne face să iubim, dar și să turbăm de furie. Realitatea e aproape întotdeauna alta decât cea pe care ne-o închipuim. Oricâți oameni minunați am cunoaște, urmează să îi cunoaștem pe alții încă și mai minunați de atât. Aspirațiile noastre sunt infinite și ridicole și umane și stupide și rezonabile și toate la un loc. Îi pierdem stupid și brutal pe cei despre care nici măcar nu bănuim că în fața lor avem o singură șansă: prima și ultima. Din greșeli, nu învățăm aproape nimic, dar o luăm de la capăt, fiindcă ne trezește lumina soarelui, apoi necesitățile, și tot așa mai departe, din răsărit în apus, suntem un cumul de sentimente și stări și aspirații și incertitudini și pierderi. O, dar mai ales pierderi! Când tot ce ne atinge, mai devreme sau mai târziu ne trădează, când nepăsarea exteriorului apasă și etalează o inerție care doare, sau o răutate voită, care rănește, când toate promisiunile primite sunt numai fațetele unei minciuni, când însăși natura umană arată din ce genă imperfectă provin supraviețuitorii zilei de azi, ne putem promite loialitate doar nouă înșine, și asta din simplul motiv că nu avem cum să ne desprindem de ceea ce suntem.

luni, 19 decembrie 2016

Sucusiune



Ca teama să-mi alungi
Aprinzi o foaie-n palmă
Și sufli-n ea, o simplă dramă
Se stinge înainte să apuci
Să te îmbeți în cramă
Dac-o privești din unghiul potrivit.

”Oare am fost iubit
Sau nu am fost iubit?”

A fost întotdeauna întrebarea
Ce lacrima-n obraz a răsucit
Ca să atragă alta, mai fierbinte
Care, lipită strâns de prima
Se răcește.

”Oare chiar mă iubește
Sau nu mă iubește?”

Și altă toamnă umbra-și vinde
Unei ordinare ierni
Ce-n jocu-ncornorat de cerbi
Un fulg și-aprinde.
E greu decembrie
pe buzele avide
De-un sărut

”Oare l-aș fi avut
Sau nu l-aș fi avut?”

Am și uitat care mi-a fost alcătuirea
-nainte să te știu.
Tu spune-mi orice vrei
A fost ceva prea viu -
Eu ți-am simțit iubirea.