Ai plîns şi cerul s-a înseninat

Nimeni nu iubeşte cuţitele,
când amintirile se decojesc
şi rana rămîne deschisă.
Atât de simplu priveşti dispariţia,
de parcă tu însuţi ai fost întotdeauna
un gol.
Suntem cu toţii aici,
dar nu înţelegem cum de s-a întîmplat
că ai plâns şi cerul
s-a înseninat.

În colţul buzelor

Tu eşti dragostea care se sprijină-n perete.
Păpădii vii, păpădii moarte.
Era un lemn greu, cu sau făr’ ornamente,
după uşă speranţe deşarte.
Mă imaginam că plimb vidul prin încăperi,
nicio spargere în aşteptarea dintotdeauna.
Absurd mă uitam la-ntuneric, printre tăceri,
înăuntru sau înafară, totuna.
Îmi spunea: vreau să pictez cu picături de gheaţă pe
spatele tău.
Citeam şi nu mai citeam deloc din Murakami.
Credea că poate să-mi fie un zeu.
Schiţam pe inimi lungi caligrame.
Ca-n mijlocul ceţurilor de munte de înălţimi eram
absorbită,
luna se ridica întreagă ca o piele nelocuită.

Phamen

Pielea va fi mereu un strat de zăpadă,
mi-ai zis.
Adu-ţi aminte ziua în care eram amândoi
în faţă, privindu-ne
în apă ca într-o oglindă.
Toate oscioarele şirei spinării
atunci mi le-ai numărat pe degete,
mereu incomplet.
Dă-mi drumul, lasă-mă să plec şi
zi-mi dacă lucrurile la care te uiţi
se micşorează continuu
când mă apropii.

În barul ăla jegos a cântat Bjork

Barul acesta jegos pe nume Renet
de pe strada Petru Rareş 37
de lângă blocurile Asemului a cântat
Bjork - All is full of love.
M-am mirat cumplit cum în barul ăla
în care se vinde Stolicinaia ieftină
putea să cînte Bjork.
Era acolo un tip care bea bere
şi se uita la geam,
iar când a început să cânte Bjork,
tipul îşi sorbea berea mai încet,
se uita la geam gânditor, de parcă
toate grijile atunci deveneau
un violet spălăcit, care tot mai mult bătea
înspre transparent, înspre invizibil,
înspre dispariţie.
El a închis ochii şi a început să danseze
de parca era high.
Căutam de fapt Eagles cu Hotel California.
Păream nişte analfabeţi, nu ştiam amândoi
ce literă urmează după R
şi când am lăsat jetonul să cadă,
când am băgat
prima oară un jeton într-un tonomat,
a început să cânte
Ce seară minunată mai spune-mi iubito o dată
Era să-l sufoc de furie
deşi nu el a schimbat piesa.
Era insuportabil. Nu am stat să ascultăm.
Ne-am întors în spaţiul pentru nefumători.
Spaţiul acela despre care nu ţi-ai da seama
pentru nimic în lume că e o sală de mese,
dacă intri pur şi simplu în magazin,
fiindcă pe uşa albă care te duce înăuntru
e afişată o foaie albă,
iar acolo scrie:
intrare pentru personal.
O sală luminată prea slab
ca pentru poeţii obscuri
care nu o să scrie niciodată poezii adevărate.
Am ciocnit fără zgomot paharele de plastic
şi ne uitam amândoi cum o picătură
din paharul lui a căzut în al meu,
parcă absorbiţi de picătura aceea.
Să-mi dai picătura înapoi, a zis zâmbind,
când am început să discutăm
despre lucrurile care ne-au schimbat,
să ne povestim,
descoperind fiecare propriul iad sau rai.
Mai aveam un jeton când
ne-au dat afară ca să încuie localul.
Am ieşit fără să ne ţinem de pereţi.
Prea târziu am realizat că
am rămas fără un ban,
că şi-a uitat în barul acela carneţelul cu
romanul secolului scris înăuntru,
că întârziam la cenaclu.
Mergeam rapid înspre Librăria din Centru,
se întâmpla acolo ceva
despre cărţile nemţeşti,
despre Ernu.
Mergeam cu pas grăbit.
Vorbeam de terorismul poetic
şi brusc două dulapuri de oameni
l-au apucat de reverul cămăşii
şi l-au ticsit într-o maşină. Nu a durat asta
decât o câtime de secundă.
Am reuşit doar să clipesc
Nu îţi facem nimic rău, apasă pe gaz
doar apasă pe gaz,
au spus, încă se uitau sub capotă,
iar el vroia să schimbe viteza
să ajungă aşa la cenaclu.
Mă gândeam la existenţialism,
la piesa lui Bjork,
la cum dansam ca în
cosmos, cu ochii închişi,
cum vedeam culori calde,
la primul jeton căzut aiurea.
Mă gândeam la picătura aceea
pe care nu i-am întors-o.


Atât de curat

Iar când ajungi la
coaja lămâiei,
simţi cum parcă
noaptea se dezbracă
mai sus de pervaz.
Şi chiar de n-ai stat sub
cerul ud,
îţi picură stropii din păr,
ca şi cum ai fi parte
din cerul acela
şi-ai vrea să rămâi
sub coaja lâmâiei,
în dragoste,
o floare, care să-şi strângă
puternic
petalele împrejur.

Arhitectura iubirii

Prin jaluzelele verzi mă uit la balcon,
în bucătăria mea verde intră tot cerul.
Miroase a carne de vită şi vin de bacon,
palmele tale îmi mângâie părul.
Vecinul de jos se joacă în cărţi pe pervaz.
Tai salată de roşii cu ardei şi cu ceapă.
Buzele tale se apropie de-al meu obraz,
dar să pun la clocotit nişte apă.
De sus felinarele par nişte chibrite,
apropo, să aprind aragazul de-acum!
Felinarele sunt chibrite-ndoite,
te apropii tiptil să mă sperii cu-n BUM!
Ca-n aburul apei ai degete fine.
Vreau ceai de lămâie cu miere de-albine.

O haită de câini vagabonzi

Vai, spui, tu nu i-ai auzit.
Citesc pe plăcuţa de la intrare,
dau pasul în urmă, tu păşeşti încrezut.
Tremur, mă fac şi eu c-aş fi curajoasă,
dar continui să dau întrebări.
Stăm pe beton.
Nu atât furii, cât regrete-n cuvinte
despre lucruri care nu se spun în glas
şi aerul se face greoi.
Se apropie o haită de câini vagabonzi.
Povestesc mai departe cu vocea întreagă:
îmi pare rău că în parcul catedralei
nu cresc flori de câmp.
Îţi înfingi degetele în palma mea.
Peste durere, spaima chircită-n stomac,
o carne aproape că tremurândă
şi ochii aţintiţi înspre bătrânul
care aruncă răbdător pâine pentru câini,
de parcă, acolo, în locul lor,
ar fi o fantomă.

Am fi ajuns

Nu sunt periculoase
unde sunt pustii, sau, cel puţin,
aşa le aud. Pe unde am mers nu
înseamnă să te plimbi.
Poate o energie,
o aură ce trezeşte reacţii.
Sunt periculoase.
Nu poate trezi supărări,
dacă supărările
nu au existat până la ea.
Tăcerea e sublimă,
e un drum fără oameni.
Nu sunt periculoşi. Noi îi facem
să pară aşa.
Au nevoie măcar de prezenţe,
cât ai traversa zebra
alături de cineva.
Aici nu există
pericol înafara cuvintelor.
Pericolul se adăposteşte în cuvinte.

Dar nimeni nu trebuie să ştie asta

Vântul umed deschide fereastra cu stropi pe obraji,
se trezeşte, se pipăie, Sunt încă viu, îşi zice
şi se culcă la loc.
Când oraşul lui natal devine un fel de Madrid
în care de trei zile numai plouă şi plouă,
se încruntă şi nu vorbeşte cu nimeni,
când de fapt adoră ploaia, dar nimeni nu trebuie să ştie asta,
şi el doar clipeşte,
clipeşte cu ambii ochi odată,
ca două uşi care se închid şi se deschid.
Când stropii par să se fi angajat să facă zgomot,
mult zgomot,
cântăreşte tot ce a ştiut până acum,
dar dimineaţa certitudinile se învârt
ca fulgii în viscol.

Dac-adormi

Ochi de sticlă
şi cu sufletul în ceaţă
cât să rămân pe loc.
Pe obraji se scurg
dintre acelea care
n-au reuşit să îngheţe-năuntru.
Aici dac-adormi,
nu îţi mai pasă
ce se-ntâmplă afară.
Îmi aleg o zi
pentru tăcere
şi număr:
trei milioane patru mii
şapte sute
opt zeci şi patru...
La voi mă gândesc
numai toamna.
Cu voi vorbesc doar dacă
sunt în preajmă şi alţi oameni.
Toamna trebuie să aibă
trotuare nemăturate,
să-mi aud paşii foşnind.
Dimineaţa,
când nu ne simţim singuri,
când ne putem recunoaşte.
Cel mai bine cunosc
drumul prin ceaţă.
Pe-aici zilnic merg
apăsat
cu emoţii
în tălpi.

Faţă în faţă

Când treceam pe lângă chioşcul
acoperit cu afişe publicitare urâte,
când mă pierdeam cu zâmbetul pe buze
între oameni îngrijoraţi,
când mă găseam faţă în faţă
cu nişte persoane necunoscute
cărora trebuia,
fiindcă aşa se cuvine,
când cerul parcă a încremenit
ca să se mişte în voie vârfurile de copaci,
când am urcat în troleibuzul 24,
ajuns la staţie în acelaşi timp cu mine,
acum,
atunci,
mereu
am ştiut că
totul e ca o bilă de bowling
care deja a fost aruncată.

Marta

Marta avea părul blond şi cârlionţat.
Marta era păpuşa mea,
iar eu eram păpuşa surorii mele.
Eu o desenam pe Marta pe faţă,
iar soră-mea îşi încerca creioanele
pe faţa mea.

*din volumul Cântece de la șase, Ecaterina Bargan, Editura Gunivas, 2011