miercuri, 25 septembrie 2013

marți, 24 septembrie 2013

duminică, 22 septembrie 2013

Şi Dickens a fost un mare iubitor

Ieri ma uitam la filmul I am Sam si intr-un moment dat Dakota citea din Marele sperante a lui Dickens. Mi-am dat seama pentru ca a spus numele personajului principal, Pip, si atunci m-am simtit nasol, pentru ca eu citesc cartea asta de aproape o luna si inca n-am terminat-o, iar fetita din film are doar 7 ani, adica eu citesc de o luna o carte pentru copii. Ceea ce mi-a placut a fost totusi coincidenta. Ador coincidentele.

Ceva frumos din Marile sperante a lui Dickens, pag 238:

-          Până într-o săptămână ai să mă înlături din gândurile tale.
-          Să te înlătur din gândurile mele! Dar faci parte din viaţa mea, din fiinţa mea. De când am venit aici pentru întâia oară, eu băiatul grosolan a cărui inimă ai rănit-o din prima clipă, te-am găsit în fiecare rând pe care l-am citit. Te-am descoperit în fiecare privelişte pe care am văzut-o de atunci: în fluviu, în pânzele corăbiilor, în mlaştini, în nori, în lumină, în întuneric, în foşnetul vântului, în păduri, în apa mării şi pe străzi. Ai fost întruchiparea tuturor gândurilor gingaşe pe care mintea mea le-a cunoscut. Pietrele din care sunt clădite cele mai solide case din Londra nu sunt mai adevărate, mai cu neputinţă de strămutat cu mâinile tale decât a fost şi va fi prezenţa ta în mine şi înrâurirea ta asupra mea, acum şi întotdeuna. Estella, nu mai poţi schimba nimic; vei rămâne, până la sfârşitul vieţii mele, o parte din firea mea, o parte din puţinul care e bun în mine şi o parte din ceea ce e rău în fiinţa mea. Dar, acum, în pragul despărţirii, nu leg fiinţa ta decât de ceea ce este bun în mine şi credinţa mea te va socoti mereu aşa, căci, oricât de ascuţită ar fi durerea mea acum, cred că mi-ai făcut mai mult bine decât rău. Dumnezeu să te binecuvânteze, Dumnezeu să te ierte!
  N-aş putea să spun ce năvală de durere a smuls aceste cuvinte fără şir din sufletul meu. Rapsodia aceasta gâlgâia în mine ca sângele care ţâşneşte dintr-o rană ascunsă şi a izbucnit afară ca un şuvoi. Am mai zăbovit câteva clipe cu mâna ei la buzele mele şi apoi am plecat.

sâmbătă, 21 septembrie 2013

libertatea mi-e cugetul
împăienjenit cu uitare
paşesc cu suflet curat
ţărmul e un alt început
in spuma valurilor
marea se revarsa
dispare
am pierdut sirul atator drumuri
cu chipuri aidoma ţie
 pe lângă care treci indiferent
şi-atâtor drumuri cu chipuri
aidoma mie ce se pierd
înainte de a fi reîntoarcere
monotonie albă sau neagră
ce-şi caută durerea de zâmbet

 în frustările anotimpurilor
mâinile mele
mă uit la ele şi încep să le vorbesc
ca şi cum mi-ar fi de-o viaţă prietene
ca și cum dușmanii s-au retras deja
 în istoria scrijilită pe nisipul bătătorit
din luna de gheaţă aşchii
mi se îndreaptă-nspre inimă

vineri, 20 septembrie 2013

()

visele neştiute trăite în noaptea trecută
se scurgeau prin mâinile lumii
nu o să greşesc de voi alege drumul cel mai lung

paşii mei au nevoie de iluziile mele

tei


îmi lipesc tâmpla de dimineaţa ta
de teii crescuţi în tine
mirosul lor suspendat deasupra
îl aduc la mine-n plămâni
noaptea mi-e cel mai limpede din ce parte
 sufletul vrea liniştea să mi-o apropie
iar eu nu fac nimic, totul vine de la sine
ca o simfonie care apare brusc de niciunde,
ca o veveriţă zburdalnică-n parc,
ca trezirea de pretutindeni când soarele
îmi povesteşte  despre viaţa de dinaintea naşterii mele



Pe banca noastra au cazut frunze


O să spui că prea tare pasul grăbesc în obsesii obscure,
dar eu deja nu mai descos, nu mai cer de mâncare, nu înghit lacrimi, nu scot gloanţe din inimi.
Sunt momente când ajungi la capătul podului, te aşezi pe o piatră scoasă
din temelie. Nimic nu mai seamănă cu ce se vedea înainte de pe malul tău
şi te acoperi cu liniştea pustie fără să mai aştepţi
atingerea adevărului, cerul, pare-se, lipsit de îngeri, prăbuşirea scursă sub tălpi.
Golul imperfect colţuros te umple până la gât.
Îl scuturi în stern, îi spui noapte bună, te-ndrepţi cu paşi succesivi pe marginea podului.
În apa îndepărtată îţi tremură umbra cât vântul
şi cât mi-e atât de dor de toate cele neîntâmplate şi de această noapte
în care nevinovăţia şi-a trăit ultimile clipe pe eşafodul speranţei
ca un condamnat pentru puterea de a vedea cu o zi mai înainte
filmul propriei vieţi.
Ce naiva eram cand credeam ca e simplu sa evadezi
dintr-o stare in alta, ca plansul il poti inhiba cu luciditate.
La mine in piept nu stau garile-n asteptarea oricui.
Amintirile zac pe câmpul de luptă improvizat la repezeală în parcul sărutărilor noastre.

Noul nu poate fi bun decat daca esti si tu prin preajma.

joi, 19 septembrie 2013

Trebuie sa stim cand e cazul sa ne oprim corpul cuvintelor.

gălăgia din creier

când şi sfârşitu-i o rană în care 
zborul se întrerupe
aş vrea, mergând, să dau de un zid
 pe care să scrie "va fi bine"
da da ştiu aici nu se moare
da da ştiu da te rog nu îmi repeta
 nu îmi spune nu se moare încă aici
 fagul din faţa blocului tău
 are frunze sfrijite
şi nu este întamplător
 el încă nu a murit doar
şi-a lăsat amintirile pe asfalt
eu îmi port amintirile după mine
şi-n creierul meu este gălăgie
foarte multă gălăgie
nu ai ştiut tu nu ai ştiut deloc
 că mâinile tale mă obsedează
 iar de acum mâinile mâinile tale
mă vor obseda încă şi mai mult mult
 mult infinit de mai mult mâinile
 mâinile tale sunt desăvârşirea
acestei lumi stinse eu nu ştiu nimic
despre desăvârşire dar ţi-am simţit
în palmele mele mâinile tale
 şi atunci am atins-o
şi îmi era teribil de frică

miercuri, 18 septembrie 2013

Alaturi de mine


Simti cum apas nu nu am virgule
simti simti cum apas
 acestea sunt cuvintele care curg
tu stii cum curg dar ce pot spune eu
despre cuvinte cand cuvintele
curg aşa cum curge apa turnată
 din nişte pumni mai mari în nişte pumni mai mici.
Calea m-ajuta sunt ajutata de cale respirul

 respirul mi-l simti am ajuns. 

marți, 17 septembrie 2013

Static


Citesc, îmi aştept somnul, privesc cerul,
Îmi sprijin spatele de o spetează
Mă uit la paharul de apă
Îmi simt temperatura şi presiunea propriulu-mi corp
Dimineaţa-n grădină văd florile
Peste care curge apă
[Florile peste care curge apă
Sunt dimineaţa devreme
Zâmbetul tău]
Când intru în Nistru, verdele mă înconjoară
Nu mă grăbesc şi totul se transformă în ceva plăcut
Şi palpabil
Ca mâinile tale

Nici toamna aceasta nu se va sfârşi vreodată


Lucrurile se întâmplă cu o regularitate neînspăimântîtoare.
Aura lor e uneori tragico-comică şi absurdă
Inspir, este toamnă, inspir şi rezist
Timpul e uscăciunea frunzei tocmai căzute
Nu contează dacă este sau nu sfărâmată
Paşii obosesc după prea multe-ncercări

Paşii stau maldăr în urmă, se-mbrăţişează.

vineri, 13 septembrie 2013





trei ceruri trecute printr-o singura zi, august, 2013

joi, 12 septembrie 2013

venin

nişte buze îşi arogă dreptul unui sărut
noaptea din jurul lunii
o-njumătăţire îţi lasă şi ţie
dezbrăcat întunecimii jumătate de suflet

gestul cel dintâi îi strânge în braţe
pe cel de pe urmă
ca o gură de şarpe care înghite
o altă gură de şarpe
şi nu-i simte veninul

miercuri, 11 septembrie 2013

şi dacă n-avem indicator, dragul meu?
dacă nu este niciun indicator disponibil
să ne marcheze punctul de echivalenţă?

valuri

Eu sunt valuri. Stările şi gândurile care mă posedă sunt valuri. Ceea ce pot eu să posed este doar aerul: eu şi rolul plămînilor mei. Ceea ce aud nu este muzică. Ceea ce aud eu este zgomotul de maşini de după geam şi uşa care se închide-n tăcere, -n tristeţe, în izolare, în fugă. Încerc să înţeleg cum variază pH-ul funcţie de temperatură, funcţie de concentraţia sării, funcţie de hidroliză, functie de tăria acizilor şi a bazelor şi asta nu înseamnă nimic şi cu precădere nu o să însemne nimic peste câteva sute de ani, când nici eu, nici toti cei cu care ne cunoaştem nu o să fim decât nişte fotografii despre care nimeni nu va avea amintiri concrete.

duminică, 8 septembrie 2013

Scenariul 1

Maşinile claxonează. Băiatul în costum alb cu un buchet de trandafiri albi traversează zebra pe roşu cu atenţie, să nu cumva să îl calce cineva. Aproximativ 60 de oameni aşteaptă să traverseze de o parte şi de alta a zebrei, aflându-se cu toţii în secunda 48 de aşteptare. Băiatul păşeşte uşor printre maşini, parcă cerându-şi scuze. „Mă aşteaptă”, şopteşte. În secunda 33 un şofer din rândul a doilea de maşini iese şi îl împuşcă în umăr pe băiatul care traversează strada. Buchetul cade şi băiatul la fel. Maşinile se opresc şi nu mai claxonează. Toţi pietonii aleargă înspre şoferul criminal, îmbulzindu-l cu întrebări: „sunteţi bine?”, „sigur nu ameţiţi?”, „vă este ridicată tensiunea?”, „vreţi să beţi nişte apă?”, „să chemăm o ambulanţă pentru dumneavoastră?”. Băiatul cu trandafiri sângerează singur în mijlocul străzii.

miercuri, 4 septembrie 2013

Fum

Plângem, zguduindu-ne umerii în dosul scării,
în întunericul de acolo de unde
nicio privire nu se apleacă să vadă
şi nicio voce nu îşi coboară timbrul.
Mergem singuri pe străzi. Nu avem mâini.
Părul des acoperă ochii.
Felinarele gâfâie în urmă.
Distanţa devine fum.
Fumul ne apropie lent.
Nu avem feţe şi nici atingeri.
Nu aşa o să se termine filmul.

Nevăzutul

Am adormit cu fereastra deschisă.
Ai zice că-i toamnă pe bune,
dar nu este/ şi nici nu va fi vreodată toamnă.

Uneori stau cu ochii închişi.
Meditez asupra faptului dacă m-aş fi născut oarbă.
Mă întreb, cum aş fi aflat atunci
ce culoare are sufletul tău,
că sufletul tău are culoarea cuarţului roz.
De afară se aude cum plouă.

La încheietura mâinii stângi, acelaşi nod.

Îl leg încă o dată, îl strâng/ întind de aţe

O zi, multe zile

Ţii pe pervaz un ghiveci cu pământ, doar pământ, fără flori.
 Stai ore în şir în cafenele şi muştele bâzâie: când mai tare, când mai încet.
-          Mai spune ceva!, ţi se zice, Ce, eşti mort?, dar tu taci
şi tăcerea îţi este străpunsă cu lănci mici în care după-amiezile îşi ţin ochii strânşi.
Îţi târăşti corpul prin ploaie şi picăturile se lipesc de asfalt, de părul, de umerii tăi, iar dacă întinzi palmele, picăturile se lipesc şi de palmele tale, dar nimeni nu te confundă cu ploaia.
Ai nume, prenume, câteva coduri doar ale tale în buletin
şi dreptul să-ţi porţi tăcerea dintr-o închidere în alta, oricât.
Locuieşti într-o cameră în care fereastra îţi e astupată cu o ţesătură verde de bumbac.
Nu ai putut să suporţi niciodată prea multă lumină
într-o zi de toamnă scoţi ţesătura şi descoperi că blocurile de vis-a-vis
au şi ele ferestre în care oamenii trăiesc, aprind, sting lumini
şi eşti sincer uimit de existenţa din spatele acelor ferestre, existenţă
pe care, până acum, o ascundea o bucată de ţesătură de bumbac.
Din toate părţile ţâşnesc evenimente care te cheamă să participi.
Ţi-e greaţă de ele şi de reluarea instinctivă a lucrurilor care te exhibă
în formule hip-hop în care nu te recunoşti nicidecum,
iar visele care cândva ţi se păreau atât de frumoase, sunt croite din ce în ce mai urât.
Dimineaţa tighelul îţi iese în faţă.
Te duci zăpăcit la bucătărie să pui ceainicul la fiert. În apă pluteşte
găseşti atât de mult calcar, încât îţi pipăi ficatul înghiţind în sec.
Traversezi cu ochii închişi zebra fără de semafor, cotitura
pe unde toate maşinile chişinăului ies setoase de viteză şi moarte
din ambuteiaj. În locul acela încă nu a fost desenat un cadavru, doar umbra
unui semafor ce nu a existat niciodată.

Li_ni_a

Un om apare.
Un felinar se stinge.
Sacoşele grele mă taie în palme.
Vreau să fim linia aceea
care simte toată greutatea deodată,
să ne desfacem orizontul
cu zborul.

O vie uscată se înghesuia în gulerul unui gard

Câmpiile erau nişte case
Câmpiile aveau ca acoperişuri
alte câmpii, mai apropiate de orizont,
tremurau.
Îţi aşezai mâna în palma mea.

Scârţâitul de frunze
ne acoperea râsul. Braţele tale se întindeau
în jurul părului meu. Aveai

o grădină înflorită lângă inimă.

Amfibii

La mine nu se întâmplă nimic:
când o balenă îşi arată colţii 
şi nu îi simt cu adevărat foamea
sau când albinele îşi dau trântorii afară.

Undeva amfibiile scot sunete,
fiindcă au coarde vocale.
Broscuţele stau nemişcate şi
când te apropii de ele, sar, 
dacă te arunci să le prinzi.

Am decis să nu mai consum zahăr 
şi să mă fac un fel de chimist. 
Mă uit fără vreun rost la cât de monoton 
felinarele luminează asfaltul.

Toamna scorpie blândă

Mult prea precisă şi prea vulnerabilă
cu obscenitatea ei nudă, inundă
marea c-o logica neagră şi pură.
Plâns, plânsul şi melancolia-i mânjită cu plasmă.
Bucăţi rupte din timp.
Azi spun: o rup.
Spun:
azi o rup cu totul.
Spun:
azi o rup definitiv.
A dracului să fiu dacă nu o rup. O rup, spun.
Plâns, plânsul, plân_sul şi melancolia-i mânjită
cu franjuri din pielea pe care o smulgi
ca să-ţi vezi, uimit, sângele,
când celălalt stă grav în fotoliu.
 citeşte că pe atunci, ca şi acum,
este prins în stadiul unu
cu arma blocată, deşi încă gloanţe mai are.
Războiul era sfârşit poate că înainte să-nceapă.

Cârpele negre-ale nopţii

Blocurile Chişinăului îşi fac ţăndări miile de ferestre aprinse
Cerul dezlănţuie fulgere pornite din secole-nvinse
De azi înserarea-ncarnată-ntr-un trofozoid ce străpunge
Pielea zilei trecute, o trage în boală, să nu mai alunge
Noaptea care clipeşte insomniacă în cîteva felinare
Melodiile toate îşi bandajează de răni notele muzicale
Orizontul se face ghem sub un munte şi se trage la loc
Vîrfu-i îşi topeşte gheaţa-ntr-o scoică şi-o transformă în foc
Focul vibrează încet pe lungimi diferite de valuri
Strîng creionul în mîini, îmi inhib scurtele mele elanuri
De-a te avea aievea cum pare să am acest avînt, vînt, cînt
Plăpînd, iubind, alinînd într-un întuneric care întunecînd
Raţiunea, inima o răscoleşte fir după fir
Din aşteptare oarbă în ghimpe de trandafir
Luna se rupe, o vezi cum îşi pierde de tot jumătatea
De dor pentru tine stau singură la o masă, notez nişte rînduri în cartea
În care n-apuci s-observi cum complementul se activează-n cascadă
Leucotriene şi prostaglandine mă-mbulzesc într-o ladă
De dor şi durere şi emoţia-cestei scrisori împinse în plic

Alături stă cineva în tăcere şi crede că nu se întîmplă nimic.

luni, 2 septembrie 2013

Alizee


E un val care vine de la un capăt
al ţărmului la altul, ca apoi
să se ascundă-n adâncuri. Nisipul
solid între degete. Buzele sărate.
Aş vrea să fiu eu pescăruşul imens din cer.
În dreapta, stânci mai înalte
de-un deget.
Te lungeşti pe nisipul bej.
Îţi dai ceasul înapoi.
Simţi cum spatele şi picioarele
şi mâinile îţi devin prea lungi.
Vântul îţi foarfecă
nepăsarea. Valurile se desprind de pământ.
Fără 4 minute 11 dimineaţa
şi primul gând despre
monstrul clocotitor
care ar da buzna peste tine
în fiecare clipă să te înghită
infectându-te
cu frumuseţea lui.

Stâncile de nisip le-aş sculpta
cu un cuţit în plastilină.
Văd un vârf turtit ca o buturugă.
Acela e ascunzişul meu.
O voce de bărbat
se aude tot mai aproape-departe
Lui i-au rămas numai gesturile.
De dragul unor oameni el acceptă
să poarte rugină în sânge.


Se apropie ora 11 dimineaţa.
 Zero kilometri de zile.

Marea e blândă,
iar soarele mătuit, de parcă cineva
l-ar fi acoperit cu un tapet, rezistându-i.

Copiii îmi umplu rucsacul cu nisip.
Vântul s-a mutat pe cer.
Din când în când îmi zboară pălăria.
Copiii îmi umplu oasele cu nisip.
Le zic hai să vorbim despre indigo.
Îmi spun că nu e încă nici apus
şi nici răsăritul.

De câteva zile urmăresc
cum se mută planeta

Să înot prea departe nu e grav.
Până la epuizare nu este grav.
Acolo valurile sunt mai moi.

O frunză de pelin aplecată,
mâinile date
cu spirt, acoperişul prea jos.
Forfecuţa încălzită
la focul brichetei. Flori în grădină.
Un haos spălăcit.

Pe cer, diametral opuse, soarele şi luna.
Soarele prăbuşindu-se într-un acoperiş.
Luna deasupra mării.




frumos suflet e Marius

"o zi chinuită ca oricare 

dar ea îşi înalţă capul bandajat de pe pernă
trage aer pe gura mută
(mumie ieşind din apă)
priveşte suspicioasă
în stânga
apoi în dreapta
mă mângâie cu mâna bună
şi îmi şopteşte la ureche
rar
nu cumva să pier
vreun cuvânt:

tu eşti poarta prin care se intră în sufletul meu!

întrerupte
nopţile dau în alte
nopţi labirint prin somnul mai amar
decât pilula din creier de porc

rătăcirea e interzisă
deşi deseori păşesc pierdut
printre gemetele ei răsunând dimineaţa
pe culoarele dintre saloanele
adăpostind resturi de oameni întorşi
într-o singurătate ce te face să te întrebi
oare câţi muşcă din ciocolată
în timp ce tu îmbraci cămaşa
cu umeraş cu tot

o găsesc ţintuită în mizeria de peste noapte
veghindu-şi în scâncet propria epuizare
o potcoavă cu 32 de copci
îi încoronează acum creştetul capului
o ridic pe marginea patului
îngenunchez
şi-i spăl picioarele
prea obosit să-mi mai fie şi frică

(...)

i-am spus o porcărie la ureche
şi a-nceput să râdă

apoi i-am spus şi mai multe porcării
după porcării
iar ea râdea tot mai tare
încercând să-mi acopere gura cu palma
luată prin surprindere
râdea încurcată
râdeam şi eu cu ea
îi mai spuneam încă o porcărie
şi-ncă una
filmam cu telefonul mobil
cum îi dăduseră lacrimele de atâta râs

ca doi copii râdeam de vorbele ruşinoase
pe care i le spuneam una după alta
nu mă puteam opri să nu-i spun tot mai multe
(nu ştiu cum îmi venise ideea)
începusem să le recit cu patos
patriotic
mimam cuplete de brigadă
îi recitam porcăriile alea
imitându-l pe toma caragiu
pe amza pellea cu perfectul simplu de oltean
de-al nostru
(pe cozorici nu mi-l mai aminteam)
nu m-am oprit pînă ce n-a început
s-o doară gura de atîta rîs,
gura ei din care n-a mai ieşit o propoziţie
de cîteva anotimpuri

a fost odată ca-n poveşti
            shakira are coapse mişto
rapid a bătut pe dinamo
            greierele scrie la computer
raluca lucrează la academie
           ce dimineaţă încântătoare
lidia poartă ochelari de mânz
           perdelele au fost spălate cu suc
logopeda vine după-amiază
           astăzi este frig în casă
mama mea e o ciocănitoare..."

(...)

Vîntureasa de plastic, Marius Chivu