joi, 10 septembrie 2020

***

 

Pornind de la activitatea oxidazelor și reductazelor, am aflat, știu precis, cine mă folosește, devine dependent de mine.

"Toate obiectele a căror temperatură este mai mare de 0 °K (Kelvin) emit radiații infraroșii". Adica si tu faci asta.

"În stările de stres, activarea sistemului nervos vegetativ simpatic și creșterea secreției unor hormoni vor monta un cadru funcțional pentru a face față la factori care tind să pericliteze homeostazia organismului. În cazul femeilor, răspunsul la stres de obicei nu este de confruntare, de agresivitate sau de abandon, ci de natură exploratorie și căutare a prieteniei."

Visez ca biblioteca mea s-a marit considerabil. Ma trezesc si mai citesc cateva pagini. Mama viseaza ca orhideele ei au facut 45 de boboci. Se trezeste, isi tine ochelarii cu ambele maini si se uita atent de a lungul tulpinilor de orhidee daca nu a mai aparut vreun boboc.

"Niciodata nu se distila apa proaspata peste apa distilata mai veche". Poate la fel este si cu scrisul.

"In fiecare zi trece cate o zi", spune mama, cu o tristete resemnata, dorindu si sa mai intarzie trecerea timpului cat stau pe acasa.

Cei 10 microlitri de lacrimi dintre cornee si mediul exterior fac realitatea atat de limpede, pe cat de limpede o putem vedea.

Când țînțarii îmi bâzâie la ureche, în timp ce dorm, visez ca extratereștii încearcă să ia legătura cu mine.






joi, 27 august 2020

Plimbare matinală

 

 


     Era o dimineață limpede și scările de lemn care coborau înspre plajă păreau să-și fi pierdut din încremenire sub razele matinale plăpânde care cădeau oblic asupra teraselor golite, a saltelelor desumflate și a șezlongurilor abandonate într-o tăcere reconfortantă. Părea un spațiu perfect melancolic pentru cei care pot percepe în briza mării galeria amintirilor unei trecut. Tot ce faci în prezent își va pune amprenta asupra viitorului. Tot ce faci acum se leagă de tine ca rădăcina unei vițe-de-vii de pământ și se-ntoarce la tine, te-ntoarce acolo unde ai fost, și peste zeci de ani, amintindu-ți fața pe care o vedeai în oglindă, chipul tău neliniștit, plin de ambiții, în baia unei subterane dotată cu sală de lectură, unde îți aruncai regulat câțiva pumni de apă pe față, imaginându-ți un viitor strălucit, un viitor meritat.

    Când faci focul, jăratecul rămâne o vreme încins, jăratecul mocnește tăcut pentru o vreme, răscolind proaspăta amintire a flăcării, apoi totul devinde cenușă, o cenușă spulberată de vânt, ajunsă în palmele tuturor celor care știu să o piardă. Momentul în care poți să nu te mai gândești la nimic e cel în care ai în fața ochilor cerul liber și nemărginirea și începutul unei noi zile, un început asemenea zâmbetului care străbate vuietul mării.








duminică, 31 mai 2020

  ”Ăsta a fost punctul de pornire și, bineînțeles, a continuat să aibă pentru noi o importanță deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
- Adică aveați ca scop existența și păstrarea ei.
- Da, probabil.
- La fel ca spațiul cosmic, spuse Sara, mijindu-și ochii.
- Nu știu cum e cu spațiul, răspunse Tsukuru. Dar pe vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse între noi. Așa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.”

H. Murakami, ”T.T. cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj








sâmbătă, 30 mai 2020


   ”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blocului ei, cînd într-o poveste de dragoste se iau toate deciziile, noi n-am luat nici una, cum nu hotărîm niciodată nimic în viață, dar încă mai mult: cum nu iei decizia să mergi în aval cînd ai căzut într-un rîu umflat de ploi și ești tîrît de ape, alături de copaci dezrădăcinați și bucăți de acoperiș, sau cum nu e decizia rădașei prinse într-o boabă de chihlimbar să rămînă încremenită acolo pentru toată veșnicia. Suntem încrustați în existență, suntem brodați în marea tapiserie, nu se așteaptă de la noi să luăm hotărîri, căci totul e hotărît dinainte, cum stinghiile unui scaun nu se hotărasc să alcătuiască scaunul, pentru că ele tocmai asta și fac.”

Solenoid, M. Cărtărescu

vineri, 29 mai 2020

   Am văzut luna ridicîndu-se în înaltul cerului mult deasupra acoperișului meu pe care două pisici maidaneze ședeau față în față.





miercuri, 27 mai 2020

Ripostarea



       Leuțul, faptul că te-am luat acasă a fost o greșeală, îi zic. Trebuia să aduc un pisic, pentru că pisicii nu mușcă și sunt mici. Ești o greșeală, Leu. Ce ai de spus în privința asta?, îl întreb. În răspuns m-a pupat repede înainte să apuc să clipesc, nesuferitul.

Boticul


marți, 26 mai 2020

Dacă ați avea pentru un singur moment puterea Demiurgului, ce ați schimba în viitorul imediat al lumii acesteia, după pandemie?
Mircea Cărtărescu: Vedeți, nu prea mă gândesc până acolo, e cam prea mult pentru mine. Eu nu-mi pot guverna nici propria viață și dacă stați să mă întrebați, până mâine ce aș schimba eu în propria mea viață, n-aș ști să vă spun. Lumea este imperfectă pentru că omul este imperfect. Și nu cred că va exista vreodată o lume perfectă. Să ne imaginăm lumea ca în John Lennon, ca în Imagine, nu mai există țări, nu mai există proprietate, nu mai există religie, nu mai există nimic, oamenii sunt o frăție generală, totul este minunat, totul este formidabil, ca într-un paradis. Vreau să vă spun că un om care ar trăi în asemena condiții ar înnebuni. Ar înnebuni pur și simplu, paradisul s-ar transforma într-un infern. Pentru că acea lume imaginară, ideală, minunată, este o lume care nu e făcută pentru om. Omul nu este așa. Omul nu trăiește așa. Omul este o ființă concurențială, este o ființă ierarhică, omul oriunde apare creează ierarhii și produce, într-un fel, inegalități între oameni. Important este ca aceste inegalități să nu fie esențiale, să nu fie bazale. Eu cred în egalitatea tuturor oamenilor, dar nu cred într-o nivelare totală și continuă a ființei omenești și nu cred în starea aceasta de beatitudine pe care mulți o confundă cu fericirea. Nu, fericirea nu constă în beatitudine. Nu constă în sentimentul că ești în paradis și totul este minunat. Fericirea constă în viața simplă, obișnuită pe care o duce fiecare om, în fiecare clipă, în fiecare moment în care omul a câștigat o victorie împotriva lui însuși, împotriva firii sale, împotriva habitudinilor sale. Eu cred că asta este viața împlinită, viața care se viețuiește, care se duce în pofida greutăților, în pofida resentimentelor altora, în pofida gândurilor negre. Eu cred că un om care este sănătos și-și trăiește viața din plin preferă pământul, preferă pământul așa cum este.

    Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.


   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?
    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

luni, 25 mai 2020

Răsfățul zilei




Călcatul apei are beneficii în special pentru cei care au circulația periferică deficitară, dar de asemenea e benefic pentru răsfățați.







vineri, 15 mai 2020

- Nu e luni, e vineri prima ta zi de muncă, mi-a zis la telefon colega mea. Acum am aflat și vei veni vineri, la 12:30.
- Aha, deci vineri se va întîmpla asta, am spus eu cu o seriozitate curioasă, de parcă am fi vorbit despre o expediție pe altă planetă sau un alt eveniment de o importanță majoră care, oricum ar fi, schimbă ceva în biochimia unui organism prin simplul fapt să se anunță aproape.






***

  Pornind de la activitatea oxidazelor și reductazelor, am aflat, știu precis, cine mă folosește, devine dependent de mine. "Toate ob...