Există ceva sublim în actul de a ieși din
facultate târziu, când e deja întuneric afară, în timp ce știi foarte bine că
ai ieșit din cămin înainte de răsăritul (vizibil) al soarelui și există ceva
intim în actul de a urca într-un autobuz gol, în care mai e, poate, ghemuit
într-un scaun, un puști care se ține în brațe, într-o poziție pe deplin
relaxată, cu căciula trasă peste urechi, în timp de după geam totul se mișcă în
mici luminițe, obosite și ele, ca tine; apoi există ceva misterios în actul de
încerca să deschizi ușa unei farmacii, după ce ai coborât din autobuz și ai
făcut pașii necesari ca să ajungi la ea, și să constați că e închisă, să
constați că ai ajuns atât de târziu, încât e deja închisă, după ce ai ieșit din
cămin, după cum ziceam, înainte de răsăritul soarelui (și e miercuri).
Și există ceva inocent în momentul, când, după
o îndelungată duminică, petrecută în patine pe gheață, exersând cu ardoare,
pasiune și vitalitate, niște rotiri, alternate de sărituri, urci într-un
autobuz în care adormi și te trezește vocea șoferului, care urlă la tine că e
ultima stație. Și te uiți în brațe și observi că patinele pe care le țineai în
mâini până atunci, pur și simplu au dispărut.
