”Ăsta a fost punctul de pornire și, bineînțeles, a continuat să aibă pentru noi o importanță deosebită. Dar pe măsură ce a trecut vremea, unul din scopuri a devenit chiar comuniunea noastră în sine.
- Adică aveați ca scop existența și păstrarea ei.
- Da, probabil.
- La fel ca spațiul cosmic, spuse Sara, mijindu-și ochii.
- Nu știu cum e cu spațiul, răspunse Tsukuru. Dar pe vremea aia, nouă ni se părea un lucru foarte important. Să păstrăm cu grijă fuziunea aia chimică specială care apăruse între noi. Așa cum protejezi de vînt un chibrit aprins.”

H. Murakami, ”T.T. cel fără de culoare și anii săi de pelerinaj

   ”Știu – și ea mi-a confirmat apoi totul – că în tot timpul acelui drum de zece minute împreună, din stația tramvaiului pînă-n fața blocului ei, cînd într-o poveste de dragoste se iau toate deciziile, noi n-am luat nici una, cum nu hotărîm niciodată nimic în viață, dar încă mai mult: cum nu iei decizia să mergi în aval cînd ai căzut într-un rîu umflat de ploi și ești tîrît de ape, alături de copaci dezrădăcinați și bucăți de acoperiș, sau cum nu e decizia rădașei prinse într-o boabă de chihlimbar să rămînă încremenită acolo pentru toată veșnicia. Suntem încrustați în existență, suntem brodați în marea tapiserie, nu se așteaptă de la noi să luăm hotărîri, căci totul e hotărît dinainte, cum stinghiile unui scaun nu se hotărasc să alcătuiască scaunul, pentru că ele tocmai asta și fac.”

Solenoid, M. Cărtărescu

    Obosită de atîta odihnă activă, ieri seara am stat totuși să citesc cîteva pagini din Solenoid. Am apucat să citesc doar două, dar au fost îndeajuns, excepționale fiind.

   ”Nu pot să nu mă întreb dacă străvechile noastre amintiri, cele care ne străbat viața atît de limpezi, pe cînd mii de alte momente, poate mai importante, ne-au ieșit din memorie, dacă de asemenea, visele care ne obsedează cu claritatea lor, și care par a fi de altfel alcătuite din aceeași substanță cu amintirile noastre obsedante, nu sunt un astfel de joc, un test, o probă pe care trebuie s-o trecem în această inexplicabilă aventură a vieții. Poate că bătaia inimii noastre nu-i decît metronomul care măsoară timpul ce ne este dat pentru aflarea răspunsului. Poate că e vai de noi dac-am ajuns la ultima bătaie și n-am înțeles nimic din imensul puzzle în care trăim. Poate că, dac-am afla rezolvarea și-am da răspunsul, am fi eliberați din celula marelui penitenciar, sau măcar am urca un nivel al său spre eliberare. Șoricelul alb care aleargă pe culoare de plexiglas nu știe că i se testează memoria, el doar își trăiește viața. Creierul lui nu e capabil să se-ntrebe: De ce sunt aici? Ce-i cu labirintul ăsta în care m-am pomenit? Oare nu e însăși labirintul, cu simetriile lui, cu bucățica lui de brînză de la capătul celui mai îndepărtat culoar, semnul unei lumi superioare, al unei inteligențe față de care biata mea minte e doar o bîjbîială în beznă?

    Faptul că n-am ajuns scriitor, faptul că nu sunt nimic, că n-am nici o importanță în lumea exterioară, că nu mă interesează nimic din ea, că n-am ambiții și nici nevoi, că nu mă păcălesc singur desenînd ”cu sensibilitate și talent” uși care nu se vor deschide niciodată pe ziduri netede de labirint îmi dă o șansă unică, sau poate șansa tuturor celor singuri și uitați: cea de a explora vestigiile stranii ale propriei mele minți așa cum îmi apar ele în șirul nesfîrșit de seri în care, pe cînd se-ntunecă progresiv în camera mea tăcută, creierul îmi răsare asemenea lunii și arde din ce în ce mai tare. Văd atunci pe suprafața lui palate și lumi ascunse, ce nu se arată niciodată celor care aleargă în labirint, obsedați de bucățica de brînză, fără o clipă de repaos, convinși că asta-i tot ce li s-a sortit în lume și că dincolo de pereții albi și curbi nu mai este nimic. Mă-ntreb cîți oameni singuri și insignifianți, cîți funcționari și cîți manipulanți de tramvaie, și cîte femei nefericite și-ndoliate, fără avere sau titluri universitare, fără putere și fără speranțe, nu sunt săpători în pămîntul gras al înserărilor de toamnă, plin de pulpe și viermi, tremurător de la trepădatul cîrtițelor prin tunelurilor lor?”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Gonçalo M. Tavares

    Prozatorul Gonçalo M. Tavares (n. 1970), ale cărui cărți au fost traduse în limba română la editurile Humanitas, Vivaldi, Univers, Allfa, Paralela 45 și Școala Ardeleană, publică zilnic notații sub titlul Jurnalul pandemiei în ziarul portughez Expresso. Începînd din acest număr, o selecție a acestor note, în traducerea Siminei Popa, va apărea săptămînal pe www.dilemaveche.ro. Punctuația și ortografia numelor proprii sînt alegerea autorului.

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire”

28 martie

„Salvarea se ascunde în crăpătura subțire din șirul neîntrerupt al catastrofelor”, a scris Walter Benjamin.

Trebuie să salvăm în scurtele răstimpuri, în pauze.

Cînd diavolul e neatent o secundă, iată o crăpătură.

Și acolo intră salvarea.

Spania.

26 martie, „planta numero 4, habitacion 429 del Hospital del Mar”.

Un clip video.

La Hospital del Mar, o infirmieră își ia telefonul și-l apelează pe fiul unui bolnav.

Etajul 4, salonul 429.

Face un apel video, ia mobilul, îl îndreaptă spre chipul bolnavului.

„Respiră bine, da, fără aparat”, spune ea către fiul celui internat.

Și repetă, zîmbind: „Nu vedeți? Nu vedeți?”

Vrea să-i arate că tatăl lui nu e atît de bolnav, că starea i s-a îmbunătățit.

Repetă: respiră fără aparat, are doar o mască!

Vorbește de parcă ar anunța un tată că tocmai i s-a născut un fiu.

Dar nu.

Anunță un fiu că tatăl e încă viu.

Bolnavul ridică mîna înspre imaginea fiului.

Infirmiera apropie telefonul.

Mîna ajunge la cîțiva centimetri de ecran.

A atinge chipul fiului pe ecran e același lucru, zilele astea, cu a atinge chipul fiului.

Aproape s-atingi ecranul e aproape s-atingi trupul.

Bună! eu sînt Susana, spune infirmiera fericită către fiul care e de cealaltă parte a ecranului.

Trebuie să infiltrăm bucuria în crăpături.

Ca și cum bucuria ar fi un material medical.

Aproape un material de salvare...”

SURSA

„Eu nu scriu un roman de dragoste. Eu încerc să studiez ce se întîmplă cînd două fiinţe de sex opus se privesc mult timp, cu interes, una pe alta.”

Radu Petrescu, Părul Berenicei

    ”Dacă aș fi vrut să scriu literatură aș fi făcut-o acum zece ani. Vreau să zic, dac-aș fi vrut cu adevărat, fără efort conștient, așa cum vrei ca piciorul tău să facă un pas și el îl face. Nu trebuie să spui: ”îți ordon să faci pasul”, nu trebuie nici să te gîndești prin ce proces complicat dorința ta devine faptă. Trebuie doar să crezi, să ai credință cît un bob de muștar. Dacă ești scriitor, scrii. Cărțile vin fără să știi ce-ai de făcut pentru asta, cum funcționează darul tău, așa cum mama e făcută pentru naștere și naște, cu adevărat, copilul care i-a crescut în uter, fără ca mintea ei să participe la complicatul origami din carnea ei.”

Mircea Cărtărescu, Solenoid

Unele peste altele

de Leo Butnaru

Mă întrebi ce impresie mi-a produs
crîngul de bambus
acolo la mănăstirea Shaolin
în China?

- Mai ales pe furtună
cînd tijele-i prelungi se băteau sec
unele de altele
ai fi putut crede că
nu e decît funestul schelet
al universului...

Apocalipsă romantică

de Liliana Armașu

Sfîrșitul fiecărei zile e ca o mică
apocalipsă.

Aruncați în apele nebănuit de adînci ale nopții,
nu vom ști niciodată pe cine-l va trece primul
corabia înșelătoare a lui Noe
pe celălalt mal al Styxului.

Degeaba ne tragem cîte șapte zăvoare la uși
și ne ascundem sub plapuma caldă
a siguranței de sine,
furtuna poate începe și într-un pahar cu apă.

Și cum despre  toate lucrurile astea mai bine e să taci,
pentru a nu strîrni printr-o suflare furiile apelor,
îți spun aici, în taină, că în fiecare seară
învăț să înot în cada pe jumătate plină,
imaginîndu-mi că plutesc ușur în largul mării,
alături de tine.

Așa mi-aș dori să naufragiez într-o noapte...

”Nu vreau să fiu ingrat, nici ca frumosul meu sînge să îngrașe bestia asta limfatică.”

Sartre

    „Suveranitatea mea, independenţa, ba chiar neruşinarea uşuratică, înfruntarea şi provocarea generală, faptul că mă sprijin exclusiv pe mine – toate decurg din situaţia mea socială şi geografică. Am fost nevoit să nu ţin seama de nimeni, fiindcă nimeni nu a ţinut seama de mine, m-am format într-o izolare aproape totală, cred că puţini literaţi au cunoscut-o până într-atât. În Polonia antebelică, desconsiderat, abia luat în seamă, după aceea strivit de război, apoi trecut la index de către regimul comunist, iar aici, în Argentina, lipsit până şi de-o cafenea literară, acel grup de amici-artişti la sânul cărora, în oraşele europene se poate aciuia orice boem novator sau anvangardist. Am devenit îndrăzneţ pentru că nu aveam absolut nimic de pierdut: nici onoruri, nici bani, nici prieteni. Trebuia să mă regăsesc şi să mă sprijin pe mine, întrucât pe altcineva nu aveam. Forma este singurătatea mea.” 

Witold Gombrowicz, Jurnal

   ”Omul pune vieții din el zăgazuri, nu se lasă tîrît de șuvoiul ei. Îi rezistă bărbătește. Dar aceste zăgazuri nu urmăresc suprimarea vieții, ci perfecționarea ei. Doar performanța valorifică sănătatea trupului și a minții. Doar ea se înscrie în lume, dar mai ales în viitorul propriei comunități. Drumul până la ea este anevoios și nu știi când ești pe cale sau care este calea, dar performanța trebuie realizată prin viață și în cadrul vieții.
    Anatole France spunea undeva că dacă intelectualii s-ar înmulți, lumea ar merge cu siguranță către pieirea ei. În loc să mănânci, să faci dragoste, să lupți, te vei închipui mâncând, iubind, luptând. Intelectualul înlocuiește viața cu imaginea ei, trăind-o mental, interior, anticipat. Cărturarul deprins cu gândirea, cu cititul, cu viața interioară este ca planta de seră pe lângă o floare de câmp. Deci și performanța intelectuală trebuie realizată prin viață și pentru viață.
    Toată viața oamenilor este o stare de beție, întreruptă când și când de lumini de îndoială. Dacă lucrurile le-ar fi clare, ar putea trăi mai departe un singur moment? Cei mai ”normali” dintre ei sunt beți morți. Căci ”treaz” nu se mai poate nici măcar respira. Alcătuirile vieții sunt construcții de delir care se demască sângeros unui ochi de veghe. Cu cât ești mai normal, cu atât ești mai departe de adevăr și mai aproape de viață.”

Aura corpului uman (Introducere în antropologia individului), Cornelia Guja

   "Un om este cu atât mai tare, cu cât are mai puțină nevoie de el. Tăria nu se măsoară prin raporturile dintre om și lume, ci între om și el însuși.
    Lumea care are nevoie de tine te poate osândi pentr cutare fapt al tău; dar dacă tu ești destul de tare ca să ți-l poți permite, ești destul de tare ca să poți renunța la o putere pe care o stăpânești. Cu cât renunți mai mult la tine, la posesiunile tale, la fructele actelor tale, cu atât ești mai plin pe dinăuntru, ești mai concret și mai viu.”


Aura corpului uman (Introducere în antropologia individului), Cornelia Guja

   ”Deși cunoaștem ecuațiile fundamentale care guvernează creierul, sîntem complet incapabili să le folosim pentru a prezice comportarea umană.”

Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri

  ”Trăim în cea mai probabilă dintre toate lumile posibile.”

Stephen W. Hawking

   ”În realitate, se pare că nici condițiile inițiale, nici valorile parametrilor din teorie nu sunt arbitrare, ci sunt alese sau fixate cu multă grijă. Dacă, de exemplu, diferența dintre masa protonului și a netronului n-ar fi aproximativ egală cu de două ori masa electronului, nu s-ar fi obținut cei circa două sute de nuclizi stabili, care formează elementele chimice constituind baza chimiei și a biologiei. Analog, dacă masa protonului ar fi fost semnificativ diferită față de cea actuală, n-ar fi existat stele în care acești nuclizi să se formeze, iar dacă expansiunea inițială a universului ar fi fost ceva mai mică, sau ceva mai mare, atunci universul ar fi colapsat înainte ca stelele să fi putut evolua, sau s-ar fi extins atât de repede, încât stelele nu s-ar fi putut forma prin condensare gravitațională.”

Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri

   ”Dacă știi cum funcționează universul, îl controlezi într-un fel.”

Stephen W. Hawking, Visul lui Einstein și alte eseuri

  "Intervals of dreaming help us to stand up under days of work."

Memoirs, Pablo Neruda

”- Odată ce am început să gândesc așa, am văzut multe lucruri în altă lumină. În ochii mei, sistemul de justiție arată ca o creatură bizară, cu totul și cu totul aparte.
- Creatură bizară?
- Da, e ca o caracatiță. O caracatiță uriașă care trăiește pe fundul oceanului. Se plimbă prin marea întunecată, încolăcindu-și tentaculele, cu o enormă forță de viață. Asistam la procese și în fața ochilor îmi apărea încontinuu o creatură din asta. Poate să ia mai multe forme. Uneori ia forma unui stat, alteori ia forma legii. Chiar și altele, mai complicate și mai periculoase. Îi retezi tentaculele, dar cresc altele la loc. Nimeni nu poate să o stârpească pentru că e prea puternică și trăiește prea în adâncuri. Nu se știe nici măcar unde are inima. Ce am simțit eu atunci a fost o teroare cumplită. Și disperarea că oricât de departe ai încerca să fugi, nu poți scăpa de ea. Pe ea nu o interesează câtuși de puțin că eu sunt eu sau că tu ești tu. În fața ei, orice om își pierde numele și chipul. Devenim doar niște simboluri, niște numere.
   Mari îl fixează cu privirea.
   Takahashi bea o gură de cafea.
- Sunt prea sumbru?
- Stai liniștit, te ascult.
   Takahashi pune ceașca înapoi pe farfurioară.
- Acum vreo doi ani, a existat în Tachikawa un caz de crimă și incendiere premeditată. Un bărbat a omorât un cuplu de bătrâni cu o secure, le-a furat carnetele bancare și ștampilele și a dat foc la o casă pentru a distruge dovezile incriminatoare. Vântul bătea puternic în noaptea aia și au ars patru case învecinate. Individul a primit pedeapsa cu moartea. Dacă iei în calcul precedentele legale din Japonia, a fost cea mai logică sentință. Cine ucide cu brutalitate mai mult de două persoane, primește automat pedeapsa cu moartea. Spânzurare. În plus, mai era și incendierea premeditată. Tipul era și un nenorocit. Avea porniri violente și mai fusese la închisoare de câteva ori. Familia îl abandonase, era dependent de droguri și de fiecare dată când îl eliberau comitea o nouă infracțiune. Regrete, nici cât negru sub unghie. I-ar fi respins sigur recursul. Avocatul care i-a fost desemnat din oficiu a știut de la bun început că n-avea nici o șansă. Nimeni nu s-a mirat când a fost condamnat la moarte. Nici eu n-am fost surprins. Îl ascultam pe judecător citind sentința, îmi luam notițe și mă gândeam că totul e firesc. După ce s-a terminat procesul, am luat metroul de la Kasumigaseki și m-am dus acasă. M-am așezat la birou și am început să-mi pun ordine în notițe, dar m-a cuprins dintr-odată o senzație de zădărnicie. Cum să zic, parcă peste tot în lume s-ar fi tăiat brusc curentul. Totul s-a întunecat și s-a răcit. Am început să tremur din toate încheieturile și n-am putut să mă potolesc. Mi-au dat și lacrimile. Nu știu de ce, nu sunt în stare să explic. De ce să mă tulbure pe mine atât de tare că bărbatul ăla a fost condamnat la moarte? Doar era un ticălos incurabil. Nu aveam nici o legătură, nimic în comun cu el. Și totuși, de ce m-o fi dat atât de tare peste cap?
   Întrebarea lui rămâne doar o întrebare care plutește în aer vreo treizeci de secunde. Mari așteaptă să continue.
- Cred că ce vreau eu să spun e asta: un om, orice fel de om ar fi el, e prins în strânsoarea unui animal uriaș ca o caracatiță și înghițit de beznă. Poți s-o întorci cum vrei. Imaginea de bază e aceeași.”

În noapte, Haruki Murakami

   ”Clyde era pe bancheta din spate, unde se găsea și Peter Bell; amândoi, încleștați în luptă, păreau a fi o singură creatură imensă, tentaculară cu două capete: Peter, cu un braț țintuit la spate, stătea frânt în două, și fața, zbârcită ca o foaie de staniol, îi sângera; priveliștea a șocat-o atât de puternic pe Grady, încât i-au cedat nervii: a scos un țipăt și s-ar fi zis că țipătul acela se acumulase în ea de luni de zile; dar nu exista nimeni s-o audă, nici în pustietatea împietrită a străduțelor încâlcite, nici în mașină: Gump, Clyde, până și Peter erau cufundați laolaltă într-o transă de muțenie și de surzenie - există un soi de voluptate în loviturile strivitoare ale pumnilor lui Clyde, și când Grady a demarat în trombă pe Third Avenue, ocolind stâlpii trenurilor suspendate și ignorând luminile roșii ale semafoarelor, ochii ei priveau încremeniți, ca o pasăre orbită care s-a izbit de pereți și de geamuri.
   Când încolțește panica, mintea se agață de ea ca de coarda ruptă a unei parașute: te prăbușești în gol. Virând brusc pe Fifty-ninth Street, mașina a derapat, intrând pe podul Queensboro, acolo, în timp ce se iveau zorii unei dimineți pe care nu avea să o mai vadă, încercând să acopere larma traficului de pe râu și străduindu-se zadarnic să-i descleșteze mâinile de pe volan, Gump i-a strigat:
- Fir-ai să fii, ai să ne omori pe toți!
- Știu, a răspuns Grady.”

O vară de răscruce, Truman Capote

   ”Ce cantitate uriașă de energie irosești oțelindu-te împotriva unor crize, care arareori au loc: cheltuiești o forță menită să mute munții din loc; dar poate că tocmai această irosire, așteptarea chinuitoare a unor lucruri care nu se întâmplă niciodată, este cea care îți pregătește drumul și-ți îngăduie să accepți cu o seninătate sinistră fiara care, până la urmă, tot se arată.”

O vară de răscruce, Truman Capote